Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (14): Nu departe de sat… (I)

     Nu departe de sat, sub o margine a pădurii Jeilor, trăia Todor, Todor din Jei, într-o căsuţă din poveste, mică, ce-avea două gemuleţe cât palma, pridvor şi acoperiş de paie. Avea cal, căruţă, porc şi câteva găini.

   Într-o zi, Cociş ciobanul trecea pe-aproape cu turma lui şi câteva oi intrară peste straturile de ceapă, ardei şi usturoi ale lui Todor. Praf le-au făcut. Todor luă furca să o bage în cioban. Ciobanul îşi fluieră cei doi câini mari cât zmeii şi-i asmuţi asupra lui. Todor se retrase şi se lipi cu spatele de o căpiţă de fân, cu furca îndreptată către boturile prăpăstioase ale zmeilor. Cociş îşi scoase chibritele şi aprinse căpiţa de fân. Todor avea de ales între moartea pe rug ori sfâşierea de către fiare. Îi strigă lui Cociş:

     – Mi-au mai rămas cinci kile de ţuică din anul trecut. Ţi le dau ţie!

     Cociş îşi domoli câinii şi toţi patru, adică el, Todor, Breazu dulăul şi celălalt câine, Tărcatu, o luară către căsuţă. Cum intrai în căsuţă, după uşă, Todor avea dosită o bâtă, pentru orice eventualitate. Cei doi câini, bine educaţi, nu intrară în casă, rămaseră pe prispă. Primul intră Todor, urmat la un pas de ciobanul cel îngust la minte. Odată intrat, Todor întinse familiar mâna după bâtă, se retrase un pas în spate, pentru a-şi lua avânt şi când ciobanul trecu pragul, îl pocni în moalele capului. Acesta căzu lat pe spate, chiar în faţa câinilor, care îl mirosiră curioşi. Văzând că nu-şi ies din fire, Todor îndrăzni să iasă şi el pe prispă. Îl luă pe cioban în cârcă şi-l duse într-o poieniţă din pădure. Ciobanul se trezi sub spuza de stele, ţeapăn de frig. Un sfert din oi îi dispărură şi de-atunci, înainte de-a ploua ori a ninge, îl apăsa o greutate nevăzută pe cap, de-i venea să urce în copaci, plus că se alese şi cu un junghi permanent, pe la mijlocul şirii spinării.

     Îl dădu pe Todor în judecată.

     La tribunal, Todor îi spuse judecătorului:

    – Apăi, domnule dragă, el mi-a aprins căpiţa. Eu l-am trăznit în moalele capului. Mă ierţi?

    – Măi omule, l-ai dus în pădure, leşinat. Dacă nu se mai trezea?

    – Mă ierţi?

    – N-am cum.

   – Te mai întreb încă odată. Mă ierţi?

   – Înţelege-mă. N-am cum.

   – Atunci, f… pe măta!

   … Şi Todor de-abia aşteptă să iasă din puşcărie, primise trei ani, şi ciobanul, pentru a începe runda doua.

   Satul nu era obişnuit cu o astfel de vendetă. Neamurile celor doi cocoşi îi luară la rost şi-i ameninţară cu cea mai teribilă pedeapsă a satului:

  – Nu te mai cunosc şi nu mai vorbesc cu tine în vecii vecilor.

   Într-un sat, dacă-i scuturi bine pe locuitori, cu toţii, la o adică, sunt ceva neamuri între ei. Chiar şi o femeie, adusă de nevastă din alt sat, se pomeneşte că jumătate dintre copiii noştri îi zic mătuşă, iar cei mari, nepoată ori verişoară.

   După un an şi jumătate de purtare bună, Todor se întoarse la căsuţa lui de la marginea pădurii Jeilor. Ciobanul îşi modificase traseul, trecea cu oile la o distanţă respectabilă de gospodăria celui lăsat la vatră.

   Toate acestea se întâmplau în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Pe atunci, dacă bivoliţa ta făta, n-aveai voie să-ţi tai viţelul când îi venea vremea să fie tocmai bun de-o tocăniţă, ori de nişte şniţele supreme. Trebuia să-l predai în bună stare statului, stat care ţi-l plătea cu atâţia lei, cu care, din piaţa mare a Clujului, puteai cumpăra un curcan, hai să zic, un curcan excepţional, dar tot curcan rămânea, nu viţel.

   Tata era şi văr cu unchiul Nechita, dar şi cel mai bun prieten. Când mama îl vedea pe unchiul Nechita că intră în curtea noastră, se enerva brusc pe vreo găină, pe vreun dihor ascuns pe nu ştiu unde, care aşteaptă noaptea să deie atacul, pe vreme, pentru că unchiul Nechita venea la noi acasă să-l ducă pe tata în cine ştie ce aventură, periculoasă din punct de vedere legal.

    – Măi Poly!!! – striga unchiul, în vreme ce ne deschidea portiţa de la drum. – Bună, dragă Ileana! – o saluta fericit nevoie mare şi pe mama.

    Apoi cei doi bărbaţi se retrăgeau în curtea cea mică din partea de către răsărit a casei. În mijlocul curţii celei mici creştea un păr tânăr. Tata nu se îndurase să taie trunchiul părului bătrân în butuci pentru foc, şi îl lăsase acolo, întreg, culcat, ca pe o bancă pe care stai şi-ţi fumezi ţigara în linşte, nederanjat de nimeni.

    Ce puseră cei doi la cale într-o zi?

    Printr-un văr primar, Todor din Jei îi transmise unchiului Nechita că are un viţel tocmai bun de tăiat. Pentru a tăia, tranşa, porţiona un viţel, trebuia implicat şi unchiul Cioca, inegalabilul specialist din acest domeniu.

   … Peste câteva zile, unchiul Cioca veni la noi, ziua în amiaza mare, cu mîinile în buzunare, să vadă lumea că nu are la el trusa de cuţite necesare practicării meseriei lui. Îi strigă peste gard mamei, să-l audă întreaga uliţă:

    – Tu, Ileana, e-acasă Poly?

    – Nu-i acasă, de ce-ţi trebuie?

    – Mă doare o curvă de măsea, că-mi explodează creierii. O scot.

    Tata, sanitar universal, avea şi o trusă completă de treizeci şi doi de cleşti dentari. La cerere, îţi făcea şi injecţie de anestezie.

    – Intră, Cioca dragă, şi aşteaptă-l.

    Unchiul Cioca intră în curte şi se aşeză pe trepţii casei. Trecea arar, unul, alta, pe uliţă şi, în apatia amiezii, după ce se dumireau de ce stă unchiul Cioca pe trepţii casei noastre, deplângeau soarta omului, nevoit să îndure cele mai chinuitoare dureri, cele de dinţi şi măsele.

   Când, în asfinţit, soarele îşi ridică poalele roşii în cap şi, de frica lui, toate umbrele o luară la goană în direcţia opusă, apăru liniştită de după ultimul colţ larg al uliţei noastre, colţ din dreptul gospodăriei lui Zbengu, căruţa unchiului Nechita, trasă de Şumi, armăsarul alb. Pe scândura de iliş, unchiul şi tata. În spatele lor, lada căruţei plină de tulpini de papură. De pe trepţi, Cioca se repezi să deschidă poarta mare, şi căruţa intră în curte.  Din curte, căruţa o coti în spatele casei, unde nu o mai vedea nimeni.

   Eu stăteam de şase, în curte, eram pe clasa noua şi ştiam să citesc realitatea din spatele aparenţelor. Ca şi un funcţionar de la un ghişeu de informaţii, când eram întrebat de către cei ce treceau pe uliţă: „- Ce v-a adus căruţa lui Nechita?…”, eu le răspundeam politicos, dar cu o mare plictiseală, dezamăgit de valoarea încărcăturii: „- Papură. Tata vrea să badijonăm podul şi pe deasupra”.

Cu toţii, să demonstreze ce atotştiutori sunt, se opriră gânditori în mijlocul uliţei, şi-mi dădură grijulii cel mai preţios sfat legat de folosirea papurei: „- Lăsaţi-o două săptămâni la uscat. Neapărat. Chiar trei. Altfel, vax!…”  Și trecătorul o lua din loc, supărat că nu-i vom urma sfatul şi, de la papura neuscată, podul nostru va prinde umezeală.

(va urma)

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (11): Nopțile Suncusului

   Sunt localităţi în care odată ajuns, te schimbi. Cum ai pica într-o oglindă defectă, ce-ţi îngustează fruntea, îţi măreşte nasul, bărbia, semeni cu tine dar eşti caricatura ta. Aşa am păţit şi noi când am ajuns la Suncus.

   Lola îl rugă pe Troi să stea în aceeaşi cameră cu Stoe şi să-l supravegheze. De la o vreme Stoe bea exagerat, nu se putea opri şi, aşa spera Lola, că dacă pleacă de-acasă, schimbă mediul, îşi revine, mai ales alături de Troi, care nu era băutor. O cameră o ocupară ei doi, şi altă cameră, noi, adică eu, Liviu şi Vasile.

   În jurul Suncusului sunt păduri seculare, pline de ciuperci. Într-o singură după-amiază am cules, fiecare, câte un sac mare de ciuperci. Am avut saci de plastic, de-abia i-am cărat în spate până la căminul unde am fost cazaţi. Am tăiat ciupercile felii şi le-am tras pe aţe.

   Cum era un cămin vechi, în semiparagină şi numai noi eram în el, n-am avut reţineri, am bătut în camere şiruri de cuie pe pereţi ca să le întindem la uscat.

   Care este obsesia legată de ciuperci? Cât ai fi de bun cunoscător, le arunci pe cele ce seamănă într-un fel cu cele otrăvitoare. Nu rişti. Troi însă, culese şi oici albastre şi oici roşii şi nişte hribi suspecţi cu puncte negre. Noi am cules numai gălbiori şi hribi curaţi.

   Cum nu aveam problemele lui Stoe, seara ne-am pus la o masă împărătească cu tocană de ciuperci şi  vin de casă, cumpărat de la un om, gard în gard cu căminul. Stoe, aşteptă să adoarmă Troi şi pe la miezul nopţii, veni la noi în cameră, cu capul între umeri, ca un cîine bătut. I-am turnat şi lui un pahar de vin, pe care îl bău cu sorbituri mici, ca pe un bidonel de apă, singurul pe care îl ai la dispoziţie pentru traversarea Saharei. Ni se plânse că nu suporta mirosul de ciuperci tăiate, şi că multe dintre cele culese de Troi se înegriseră. Şi la noi în cameră nu se mai vedea tavanul de atâtea şiruri de aţe, dar nu se alteraseră nici una.

    A doua zi, dimineaţa, nici Stoe nici Troi nu dădură semne de viaţă. Mergem în camera lor. Dormeau tun, într-un miros ascuţit de ciuperci putrede.

 – Noi am băut şi voi v-aţi îmbătat!

Se ridicară, întradevăr, ca beţi, îi durea capul îngrozitor. I-am dus afară, la intrarea în cămin erau două bănci faţă în faţă.

 – Vă rog, luaţi toate porcăriile din camera mea şi aruncaţi-le! exclamă Troi.

 –  Dar nu sunt stricate toate! protestă Stoe.

 –  Nici o vorbă. Aruncaţi-le pe toate. Ne facem de râs pe-aici că murim otrăviţi. Aruncaţi-le şi pe-ale voastre!

  – Vezi-ţi de treabă, ale noastre sunt albe, mai mare dragul cum miros.

Un mic fulger albastru în ochii lui Troi.

I-am aruncat ciupercile în râpa pârâului ce trecea prin spatele căminului. Stoe şi le aduse pe-ale lui în camera noastră.

   După masă, că mâncam la cantina din incinta intreprinderii miniere, i-am propus lui Troi să-i culegem alte ciuperci. A refuzat. Treaba lui.

   Noi,  am mers după alte ciuperci pe care le-am înşirat fără frică  pe coridorul lung al căminului, ce avea la un capăt  o baie cu duşuri, funcţionale.

   Troi mânca dimineaţa şi seara doar câte o felie de franzelă unsă cu unsoare.

   Pe la zece seara vine la noi Stoe.

   – Măi, care i-aţi luat lui Troi borcanul de unsoare?

   – Tu eşti nebun?

   – I-a dispărut borcanul. Nu faceţi glume proaste. Daţi-mi-l -, şi Stoe ne privi cu ochii umeziţi de lacrimi.

    – Stoe, ne jurăm pe ce avem mai scump că nimeni nu se joacă în timpurile ăstea cu mâncarea omului. Suntem prietenii tăi!

   Am mers cu toţii dimineaţa la Troi, după detalii.

    – Unde îl ţineai?

    – Pe marginea geamului.

    Cele două camere din căminul pustiu erau la etajul unu. Dacă borcanul căzuse în bălăriile din spatele căminului? Am coborât acolo. Nici urmă de cioburi.

   Seara, l-am chemat pe Stoe la poker. Veni înfrânt.

   … De la cei mai mărunţi la cei mai mari, şefii din socialism aveau ceva sacru în ei. Şi misterios.  Nu ştiai pe ce criterii i-a ales partidul să-i comande pe ceilalţi oameni. Partidul, într-adevăr, nimic exagerat, îl percepeam ca pe o entitate cu intuiţii divine, când îi pronunţai numele nu te gândeai la oameni, şi la ceva ce ţine de înalt, la culoarea albastră ori la nişte piscuri de munţi.

   Cu ce veste prăpăstioasă veni Stoe la noi? Troi nu ne lasă să plecăm sâmbătă acasă.

   – Duminică, Lola îşi ţine ziua. Mie nu-mi pasă. Sâmbătă plec.

   Mergem la Troi.

   – Cum ne-am înţeles? Sâmbătă mergem şi revenim luni cu trenul de şase.

   Troi, indiferent ca o stâncă.

   – Nu merge nimeni.

   Ne-am uitat unii la alţii şi am zâmbit, traversaţi de un calm, numai aşa pot să-i zic, criminal.

   – Bineee… – am zis şi-am ieşit în faţa căminului, la cele două bănci.

   Un cer aşa de negru ca deasupra Suncusului, noi nu mai văzusem. Puzderie de stele, dar cerul, negru, negru negru!

   – Nenorocitul ăsta îşi bate joc de toată lumea!

   În vieţile noastre nu ne-am revoltat, vizibil, public, decât în cadru organizat, la mari manifestaţii, şi atunci, doar împotriva capitalismului.

   Troi depăşise orice urmă de bun simţ. Stoe propuse să facem o tocăniţă de ciuperci şi în porţia lui Troi să băgăm două otrăvitoare, cât s-ajungă la spital.

   – Ce, fără el nu ne putem continua munca pentru care am venit aici?

   – Şi dacă moare?

   – Îl ducem acasă într-un sicriu cu două uşi, cum am văzut în America. La ultima vizită, se deschide numai uşa de deasupra, să-l vezi ca în poza de paşaport, bust.

   A doua zi ne-am împărţit în două echipe. Stoe cu Troi au intrat într-o galerie veche, nemaifolosită de zece ani. Galeria mergea dreaptă cale de aproape un kilometru până la o ramificaţie, de unde cei doi trebuiau să se apuce de măsurat nişte distanţe prin alte galerii adiacente. Ne-am înţeles că facem joncţiunea, cum noi veneam din direcţie opusă, pe galeria principală, cam în jurul orei unu. Ajungem la punctul unde trebuia să ne întâlnim cu ei, stăm şi-i aşteptăm până la trei, mai stăteam, dar  aproape că ni se stingeau lămpile de miner. Ieşim afară. Chiar la gura galeriei era un chioşc. Eram nervoşi, îngrijoraţi. Ne-am interesat de la vânzătoarea chioşcului de unde facem rost de ceva tărie. Ştia cine suntem şi de ce venisem în Suncus, aşa că ne-a dat fără probleme un litru de ţuică extrem de rară, din pere păduree. Am început sticla în spatele unui transformator electric, mare cât un buldozer, stând pe nişte lăzi goale de dinamită. Din când în când, unul dintre noi ieşea de după transformator să vadă dacă apar cei doi.

Cine iese senin, din galeria principală? Stoe.

 – Măi, da Troi unde-i?

 – Nu-i aici?!

 – Tu îl vezi? Nu-i.

 – N-a ieşit?!

 – Pe noi ne întrebi?!

 – L-am lăsat cu aparatul la intersecţie. Eu m-am dus la borna veche. Mi-a făcut semn cu lampa că a dat viză, şi cum ştiam o scurtătură, pe marginea benzii, am urcat pe-acolo.

 – I-ai spus să nu te aştepte?

 – Nu.

 – Du-te atunci după el.

 – Nu mă duc.

– Nici noi nu mergem.

I-am dat şi lui o gură de ţuică. Trece un ceas.

– Du-te, mă, Stoe, după el!

– Din partea mea steie acolo până i-a creşte barba de-un cot!

Și Stoe o luă către cămin.

Era deja către asfinţit. Un soare neverosimil de alb, apatic.

 – Ce facem? Mergem după el, nu mergem?

 – Prânzul l-am pierdut. Haideţi să ne facem ceva de mâncare.

 Vasile face la cameră pe bucătarul,  găteşte nişte varză cu slănină.  Troi nu apare. Iarăşi cerul, hăul acela negru şi în locul lui Troi, printre noi se strecoară nişte liane invizibile, reci ca gheaţa.

   În dimineaţa următoare ne-am grăbit să mergem după Troi, dar când am ieşit din cămin, el şedea  pe bancă. Pierdut. Părăsit. Cu noroi uscat pe salopetă. Cine ştie pe unde se rătăcise. Stoe îi puse cea mai tâmpită întrebare din lume:

 – Unde ai stat atâta?!

   Troi se ridică fără un cuvânt şi intră în cămin. Ne lovi o linişte grea, uleioasă. Nu păţise nimic. După linişte, veni nemulţumirea. Era o persoană care nu mai avea loc în lumea noastră. Brusc.

    Ne-am dus iarăşi, fără el, în galerii. Am lucrat lejeri, nu ne grăbea nimeni.

   Seara ne-am aşezat la poker, deja Stoe se mutase la noi, erau în cameră patru paturi metalice, faimoasele paturi de fier, din toate spitalele şi cazărmile ţării. Şi masa la care jucam făcea parte din acelaşi tip de mobilier. Un poker ca un rottweiler pe care îl plimbi cu botniţă, să nu se ambaleze, să nu ajungem la sume prosteşti. Era o pace în cameră, ca în miezul pădurii, un miez în care se presupune că nu ajunge nici un animal.

   Cum jucam, intră Troi. Sunt conspiraţii spontane, în care toţi din grup se comportă la fel, fără să se fi înţeles în prealabil. Jucam ca şi cum nu l-am fi văzut că a intrat. Stătea lipit de perete şi ne privea, privirea aceea vagă, în care laşi lumea să te pătrundă, domestică, nimic nu te supăra.

   Eram cu toţii într-o pauză binevenită, ca şi alpiniştii înainte de a urca la o altă altitudine, în care aerul rarefiat nu-ţi permite decât mişcări esenţiale. Gata cu pauza, am înţeles că trebuie să urcăm mai sus când Troi zise:

 – Rămânem şi pe duminică aici.

Ne-am continuat jocul, indiferenţa, ca un prosop cu care îţi ştergi transpiraţia fricii.

   Joi ne-am continuat lucrul într-un calm desăvârşit, nici un incident. Am mâncat la cantină, cinci la aceeaşi masă. Seara poker. Vine vinerea. După micul dejun, Troi ne anunţă că merge la sediul intreprinderii să vorbescă la telefon cu directorul institutului nostru.

 – De ce întinzi coarda? Ne-am înţeles ca oamenii, că mergem mâine acasă. Ce urmăreşti?

Ne-a întors spatele şi s-a dus la sediu. L-am aşteptat pe băncile din faţa  căminului. Vine şi ne anunţă distant că nici vorbă să mergem pe mâine acasă, conducerea insistă să rămânem până terminăm lucrul.

 – Măcar Stoe să plece. E ziua lui Lola.

 – Mă mai gândesc.

   Vine seara, cumpărăm o damigeană mare de vin şi ne aşezăm la poker. Liviu îşi aduce radioul cu el. Îl pune pe Vocea Americii. Nu mergea tare. Eram numai noi în căminul pustiu, dar fiind un post despre care se comenta numai între oameni de încredere, şi postul se asculta discret. Cred că şi în acel miez de pădure de care am amintit, Vocea Americii şi Europa Liberă ar fi avut volumul în surdină. La radio, un comentariu plictisitor despre biografia unei cântăreţe de operă, nu politică arzătoare. Jucăm la relanti, faptul că i-am pus lui Troi piciorul în prag cu  „Stoe trebuie să plece” este ca o victorie pentru noi, am scăpat de escaladarea conflictului.

Jucăm, cu geamul fără perdea, plin de negrul unic al noapţii Suncusului, o localitate nu izolată de restul lumii, mai rău, o adunătură de furnici muncitoare ce produc numai caolin.

   Jucăm şi intră un bărbat mic, îndesat, genul de antrenor de box.

 – Ce facem, tovarăşi? Jucăm jocuri de noroc interzise şi ascultăm Europa Liberă? Pe Bucureşti se dă muzică populară.

Ca și cum radioul ar fi fost un greier sâcâietor, merse şi-l stinse.

 – Jocuri de noroc pe bani.

 – Nu pe bani, pe mărunţiş.

 – Dacă adun tot mărunţişul de pe masă, îmi pot cumpăra o pâine, un kilogram de zahăr?

 – Cine eşti, domnule?!

Antrenorul scoate o legitimaţie. Maior de securitate, Ciordoş Vasile.

Nu ne impresiona deloc.

… Când a murit tata lui Vasile, la slujba de la capătul sicriului, preotul a ţinut o predică cu un laitmotiv obsedant, pregăteşte-te, pregăteşte-te, vine moartea, trebuie să fii pregătit. Noi, de când eram adolescenţi, ne pregăteam în discuţiile noastre, pentru momentul când vom da nas în nas cu un securist…

  Deşi individul acela era securistul pe care fiecare dintre noi îl aşteptam de ani de zile, eram răsuflaţi de spaime, nu ne impresiona.

 – Şi ce ni-i face?

– Amendă pentru jocuri de noroc interzise şi anunţarea conducerii intreprinderii de care aparţineţi.

A doua zi veni la cămin, în camera noastră,  un miliţian jovial cu mii de scuze că trebuie să ne amendeze. Jocuri de noroc. Ne completă procesele verbale şi am ieşit cu el în faţa căminului. Am stat  prieteneşte de vorbă, preţ de-o ţigară, aducând în faţa lui mici critici societăţii noastre. De exemplu, la restaurant, pe lângă ce ai comandat ţi se aduce şi un peşte prăjit. El contracară, cetăţenii noştri nu ştiu ce bun aliment este peştele şi în Vest, nu poţi culege ciuperci, toate pădurile sunt particulare. Nu ai voie să calci prin ele.

Era un lucru prea grav să-i amintim de criza alimentară. I-am spus în schimb de programul televizorului. Două ore.

 – Se poate?! Două ore?! exclamă el satisfăcut că discuţia ajunse aici.

Apoi se posomorî şi se uită bănuitor la noi.

 – Ţi-e lene să-ţi lungeşti antena cu încă un metru? Prinzi ungurii, ruşii, bulgarii, sârbii. Ce-ţi mai trebuie?!

Ne închise gura. Înainte de-a ne despărţi se miră:

 –  De cafea nu m-aţi întrebat! Năutul este mai scump decât cafeaua. Dar sănătatea oamenilor este pusă pe primul plan. Există cercetări medicale.

 Mai aveam în damigeană vreo trei litri de vin şi uitasem, în timp ce ne scria procesele verbale pentru amenzi, să-i oferim un pahar. Ne refuză oferta, avea probleme urgente. Pleacă miliţianul, iese din cămin Troi. Iarăşi, fără să ne înţelegem între noi, spontan, l-am luat în şuturi:

 – Chiar atât de căcat nu te-am crezut. Chemi securitatea la noi!

 – Ăsta ţi-e omul, un Iuda!

 – Nemernic, un nemernic!

   Și, lăsându-l acolo, ne-am reîntors în cameră să golim damigeana, puşi pe fapte mari, cum la o seamă de oameni le-am dat de capăt, noi crezusem că au o forţă, nişte muşchi, mari cât umbrele lor în asfinţit, dar  numai cât se vedeau, erau, pe când noi creşteam, creşteam!

   Aveam tren spre casă numai pe la zece. După secarea damigenei, am dat buzna în camera lui Troi şi, sub ochii lui speriaţi, i-am făcut o percheziţie în toată regula, acuzându-l că el singur şi-a ascuns borcanul, motiv să se răzbune pe noi. Nu l-am găsit. Înainte de-a lua trenul i-am strigat ironici:

– Ai grijă de ciupercile noastre, ca de ochii din cap, încă nu s-au uscat destul!

    Ne-am dus apoi cu trenul de zece, acasă. Troi a rămas în Suncus. Fără noi era mort, ce să lucreze?

   Când ne-am terminat treaba în Sunsus şi am ajuns la institut, am răspândit zvonul că Troi este turnător la securitate. 

   Peste câţiva ani am aflat că nici vorbă de aşa ceva, alţii erau, te cruceai cine. Se pare că borcanul îl luase o femeie de serviciu trimisă la cămin să ne măture camerele.

   Ne-am comportat acolo, în Suncus, cu Troi, ca într-un scenariu tiranic. Este drept, nu este drept, faci cum îţi este scris.

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (10): Început în forţă

     Am venit acasă de la mare. Mai hoinăresc două zile prin oraş, mi se termină concediu şi  merg la servici. Biroul gol. Mă interesez, colegii mei erau la verificări în  Dej. Din Cluj în Dej sunt 60 de km. Făceau naveta cu trenul. Iar şeful nostru, domnul Bălăuşeru, cu reomatismul lui,  era la băi, la Marghita. Stând singur în birou şi gândindu-mă că de a doua zi mă aşteaptă şi pe mine naveta la Dej, sunt sunat de către director.

–  Prietene ( când ţi se adresa cu prietene, era în cele mai bune toane) colegii tăi sunt în Oşoara, îţi iei banii de la caserie pentru o săptămână şi pe cai!

–  Eu, domnule director ştiu că sunt în Dej. Cei patru colegi ai mei.

–  Nu te lua după bârfe! Du-te la caserie, ia-ţi banii şi interesează-te când ai tren către Oşoara, eu trebuie să te învăţ?!

–  Dacă sunt la Dej?

–  Măi prietene, uite care-i treaba, am vorbit la caserie, îţi dă bani, deseară ai tren către Oşoara. Vin la tine, te iau de mână şi  te duc la caserie?!

   … Seara, cu rucsacul de delegaţie în spate, eram în gară. Ajung în Oşoara dimineaţa. Am alergie la locurile deschise, la câmpie. N-ai nici o şansă să te lupţi cu monotonia ei, pe când la noi, dealurile îţi protejează veselia şi poveştile până după miezul nopţii, când te aşteptă cu braţele deschise somnul, un somn ancorat de nişte vise cu fibră, sănătoase. Eu, la câmpie, am avut coşmarul vieţii mele. Se făcea că mă duc, mă duc, mă duc printr-o iarbă înaltă  până la brâu, către o zare ce nu se mai termină, şi dau peste un om ce cosea, hârş, hârş, lăsa în spatele lui o cărare întinsă până în zarea din spate ce semăna leit cu cea din faţă. Ce-mi spune cosaşul? Te rătăceşti pe planeta lor fără margini, nu-i nici un necaz, mergi la prima casă ce-ţi iese în cale, şi dacă eşti copil, le zici oamenilor aceea tată şi mamă, iar dacă eşti un om matur şi dai peste o casă cu o femeie singură la care şi bărbatul ei s-a rătăcit, îi zici nevastă, dacă ea vrea, binenţeles, aşa de depărtate sunt acolo vieţile unele de altele, n-ai şanse să te întorci la locul tău de baştină, mori de bătrâneţe pe drum!

     Cobor, martirul de mine, în gara din Oşoara, dezvelită parcă de ozon.  Ce străzi, proştii, în loc să fie înguste, intime, cu micile lor coturi, ascunzişuri,  le-au croit din materialul câmpiei, zici că strada este o Dunăre pietrificată, cu numai două mogândeţe umblătoare pe trotuarul celălalt. Hotelul, în centru. Merg pe jos, un ceas, n-au minute la câmpie. Un hotel în care n-ai putea caza o echipă de fotbal, doar una mai mică, de handbal. Un cub. Singurul lucru reconfortant, chiar tonic, nu-i corect să-i zic lucru, ce-l întâlnesc în hotel, sunt sânii tinerei recepţionere. Gata să mă reped bucuros la ei, ca la ceva familiar, două dealuri în miniatură, perfecte!

      – Domnul Pop?

   – De unde ştii?!

   – M-a sunat directorul tău să-ţi reţin o cameră. Avem una cu un singur pat.

  – O. K… şi oftez, oftatul acela din faţa preotului când n-ai voie să ascunzi nimic.

Recepţionera îmi zâmbeşte, cum hotelul ar fi la capătul celălalt al universului şi ea  mă aştepta tocmai pe mine, nu pe altcineva, să-mi sară în ajutor, cum singur nu-mi puteam da jos de pe spatele sufletului, sarsanalele cu  necazuri.      

Mă plâng de director, colegii mei sunt la Dej, dar el o ţine una şi bună că sunt aici, în Oşoara, la Intreprinderea de pompe metanice.

Ea râde şi privirile ei mă mângâie cu multă largheţe.

 -La Intreprinderea de pompe?

 – Da, noi verificăm contabilitatea intreprinderilor din domeniu.

 – E chiar sărit directorul vostru, nu te supăra. Intreprinderea s-a închis. Acum o săptămână.

 – Cum s-a închis?!

  –  N-ai auzit la televizor, scandalul cu fabricile desfinţate?! Douăzeci şi una de fabrici, desfinţate într-o seară, de Ciorbea.

 – Am auzit. Era şi intreprinderea voastră printre ele?!

 – Era. Oamenii aşteaptă compensaţiile. Li se dă câte trei sute de milioane despăgubiri că şi-au pierdut locul de muncă. De căciulă. Cât ia un norocos la loto pentru categoria doua.

 – Mamă soare! S-au bucurat, nu?

– Numai atât? Ai văzut oameni pe stradă?

 -Două mogândeţe, pe partea cealaltă.

 –  De-o săptămână o ţin aşa, noaptea chef, ziua refacere.

 – Deci Intreprinderea de pompe nu mai există! Atunci eu ce caut aici?!

 – Ai venit cu trenul de noapte , ţi-am reţinut camera, du-te şi dormi un pic, eu sunt de serviciu până deseară la şapte. Îţi plac sarmalele?

 – De ce?

 – Am acasă sarmale. Haide deseară la noi.

 – Care noi?!

 – Mama, tata, eu, frate-meu… o familie normală. Ce-ai crezut, că suntem marţieni? Haide să-ţi arăt camera.

 – Prima dată îl sun pe  director! Lasă-mi  satisfacţia asta.

 – Foloseşte telefonul nostru!

   Iau din furcă receptorul roşu şi-l anunţ pe domnul director, pe un ton neutru, aproape indiferent, că am ajuns cu bine în Oşoara, dar Intreprinderea de pompe s-a desfinţat. Făcea parte din faimosul lot, douăzeci şi una dintr-o lovitură.

 – Cine ţi-a spus că s-a desfinţat?! îmi replică el aspru, cum un inger i-ar raporta lui Dumnezeu că jumătate din stele au dispărut. Cum să dispară fără ştirea Atotputernicului?!… Ai fost la intreprindere?

 – Nu am fost. Mi-a zis recepţionera hotelului.

 – Du-te liniştit la intreprindere, şi-mi închide telefonul.

Izbucnesc într-o criză de isterie, urlu că-l omor pe director, Emilia, aşa o chema, iese de după tejgheaua recepţiei, mă  prinde cu palmele de bicepşi şi mă scutură  liniştitor, făcându-mi ca la copii mici, şşş, şşş, şşş.

 – Nu se poate aşa ceva, bătaia asta de joc… murmur eu şi formez numărul de telefon al domnului Bălăuşeru. Poate a venit de la băi acasă. Nu a venit încă, vorbesc cu doamna Gabriela, soţia domnului Bălăuşeru. Plâng prin receptor şi pe umărul ei despre ce aberaţii îmi face directorul. Doamna Gabriela, cu o voce ascuţită,  mă ia în primire ca mama lui Ştefan cel Mare, când acesta o imploară să deschidă poarta că este rănit şi înconjurat de turci.

 – Un director este suzeran, iţi zice să te arunci în foc, te arunci, ce-i dacă s-a desfinţat intreprinderea, du-te acolo, doar nu te-a trimis în prerie, la lei! Du-te la intreprindere!

   Intru într-un fel de transă, sunt pe jumătate somnambul. Emilia îl sună pe tată ei să mă ducă la intreprindere cu maşina, pe jos am de mers 3 kilometri. Emilia mă prinde de braţ, ca o prietenă, ca o logodnică şi ieşim din cub pe marginea Dunării pietrificate, să-l aşteptăm pe domnul Vereş, taică-su, nu trebuie să mă sperii, este contabil şi el, ca şi mine, dar la primărie. Ce-mi trece prin minte?! Dacă directorul are ceva legături cu domnul Vereş şi m-a trimis la Oşoara pentru Emilia, să se mărite cu mine?! Vine domnul Vereş cu o Dacie roşie, mă urc, pornim, prin parbriz, cerul mi se pare îngălbenit ca un ziar vechi, în care tot ce scrie, este deja aruncat la gunoi. Ajungem la marginea oraşului, lîngă Intreprinderea de pompe. Trei corpuri de clădiri, într-o curte generoasă, fără raţiuni practice, ca şi casele cu un etaj din Becaş, fiecare casă cu câte 10 camere, dar cei doi bătrâni ce o locuiesc, îşi duc veacul în bucătărioara de la parter în care încap o sobă, un dulap de vase şi un pat. Eventual două scaune, înghesuite, strecurate, unul între sobă şi dunga patului, celălalt lângă uşă. Aşa era şi cu Intreprinderea de pompe, avea o curte de parcă a fost proiectată ca aeroport, şi după ce pista de aterizare a fost înconjurată cu un gard impunător, i-au schimbat destinaţia, hai mai bine, decât aeroport, să facem aici o fabrică de pompe!

Ne iese în întâmpinare, un portar încruntat. Nici ţipenie de fiinţă vie în spatele gardului, în cele trei clădiri. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Intreprindere fără oameni. Era începutul. În anii următori deveni imaginea clasică a ţării noastre. Fabrici pustii.

  Ce să-i spun portarului?! Iese din maşină şi domnul Vereş. Portarul îl cunoaşte, doar Oşoara este un oraş mic, se cunosc toţi.

–  Domnul Pop, de la centru regional de control financiar, mă prezintă ceremonios domnul Vereş, portarului. Este aici directorul?

 Portarului îi pică falca. Ţipă.

–  Unde să fie domnule Vereş, directorul?! Unde să fie muncitorii?! Lucrez aici de treizeci de ani, pe ploaie pe vânt, nu mi-au pus un parchet simplu de scândură în cabină, stau cu picioarele pe ciment, de-abia mi le mai mişc,  şi dacă îmi adun toate salariile nu ajung la şaptezeci de milioane. Vă arăt domnule Vereş, găurile din garduri prin care introduceau băutură şi acuma le dă dintr-un foc câte treisute de milioane?! Unde-i dreptatea?! Unde este?!

Nici eu nu ştiam unde-i dreptatea, nici domnul Vereş. Facem amândoi pe posomorâţii, suntem întru totul de acord cu portarul, dar prea mici pentru a îndrepta lucrurile.

–  Haideţi domnule Vereş să mergem, căutăm cai verzi pe pereţi, zic eu, somnambulul, dar pe când ne-am urcat în maşină, vine vijelioasă şi opreşte lângă noi o Dacie argintie, metalizată. În sistemul celălalt, era o cutumă, Dacii argintii, metalizate,  aveau doar directorii de spitate şi de fabrici.

 Venise directorul Intreprinderii de pompe!

–  Domnul Pop? se dădu  jos din Dacia argintie, metalizată, directorul, cu o nervozitate autoritară în mişcări,  şi mă privi cu nişte ochi, într-adevăr, de director.

 Vă spun, după mai multe experienţe de-ale mele, ochii unui director, sunt cu totul altfel decât ai unui om obişnuit. Ochii unui director au unghii, intră în tine.

Mă întrebă apoi, cu un reproş sfidător:

 –   Ce sunt şicaniile ăstea?! Fabrica s-a închis prin ordonanţă de urgenţă, acuma ce facem, dezgropăm morţii?

 – Nu înţeleg, i-am spus prudent.

 – De ce-ai fost domnule contabil trimis aici, faci pe neştiutorul? Ce deconturi trebuie să-ţi arăt?! Spune-i directorului tău că se joacă cu focul. Ne-au desfinţat,  rămânem buni desfinţaţi. Au greşit, treaba lor, nouă să ne deie compensaţiile!

 – Pe cuvântul meu dacă înţeleg ceva.

Intervine şi domnul Vereş.

–  Tânărul n-are nici o vină, el urmează o directivă. Dă-i domnule o explicaţie clară!

   În spatele nostru, portarul parcă se înălţase, semăna cu un vultur necruţător. Directorul îl privi tulburat şi mă trase dincolo de poarta intreprinderii. Îmi spuse sacadat.

 – Zece intreprinderi au fost puse pe listă din greşeală. Şi pompele noastre. Acum, că este începutul desfinţărilor, ne dau nişte compensaţii regeşti, să nu plîngem după locurile de muncă. Să nu se sperie lumea că rămâne pe drumuri. Oricum, peste cinci, peste zece ani, ne aşteaptă inevitabilul… Dumneata nu te uiţi la televizor?! Se cer verificări la sânge, hoţii, hemoragia de bani… Tâmpenii!… Îl chem pe contabilul şef, vine într-un minut cu cheile, te rog apucă-te de treabă. Verifică toate documentele, domnule. Spor la lucru! şi vruuum, vrummm, maşina argintie, metalizată, în loc să se întoarcă spre oraş,  se pierdu pe şoseaua fără pulbere ce forma cu linia zării câmpiei un T. Vastitatea câmpiei, de unde atâta verde să o acoperi pe toată, avea pete galbene şi cenuşii.

Portarul ieşise şi el din perimetrul intreprinderi. Îmi şopti:

  – Se revocă, aşa-i? Oricât de blând este poporul ăsta, ce-i exagerat este exagerat. Treisute de milioane!

Aerul este cel mai elastic element, nu? M-am întors cu faţa către cele trei clădiri, şi un pas nu mai puteam face către ele, aşa simţeam, că aerul se împietrise, stăteam în faţa a trei clădiri cuprinse într-un bloc de piatră  transparentă. Nu mai bătea viitorul din direcţia aceea.  

   … A doua zi m-am întors acasă. Cu o veselie de câini prietenoşi, dealurile noastre se întreceau să-şi arcuiască spinările, să-şi legene pantele păşunilor cu turme îndepărtate de vaci ori de oi, să-şi fluture cozile de păduri ce răcoreau aurul somnolent al holdelor intercalate printre ele.

    Mai au directorii o calitate unică. Pică în picioare, ca pisicile, întotdeauna. Când m-am întors la centru, directorul mă anunţă vesel nevoie mare:  

 – Ai văzut Popică, te-am salvat, te-am scos din viespar, îmi trimit oamenii să fie linşaţi de către compensaţi?

    Cât despre Emilia, nu am putut să o decupez din lumea ei. Câmpia, Dunărea pietrificată, cele trei clădiri prinse în piatra transparentă. Odată cu ea, le aduceam şi pe celelalte aici.

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (8): Primul nostru milionar

   Prin 90, imediat după revoluţie, eram tabula rasa despre felul cum trebuie să arate şi să se comporte un milionar.

   Pe Inos îl cunoşteam deja cu câţiva ani înainte de 90. Venea la chermezele organizate de sculptorul Doru, în atelierul lui, de pe Dostoievski. Inos nu bea deloc şi avea ceea ce se numeşte o răceală, o distanţă faţă de ceilalţi.

   Peste nici două luni de la revoluţie, se aude despre el că devenise milionar.

    Ce-am zis cu toţii?

 – Nu ne miră deloc! Păi da, desigur, numai un om calculat, matematică până în vîrful degetelor,  poate strânge bani la dimensiuni astronomice, şi, mai ales,  să-i ţină  strâns în laţ.  Noi, cum avem un leu în buzunar, ne zboară!

După cele două luni de acumulare, Inos îşi făcu iar apariţia la atelierul lui Doru.

   Şi aici intervine neştiinţa noastră. Lipsa de comparaţie. Ca milionar, om deosebit, trebuia să fie respectat, pus în evidenţă.

   Pe lângă o bancă de lemn, câteva scaune, Doru mai avea în atelier un fotoliu. Râdeam de fotoliu, pentru că la mărimea şi greutatea lui, ziceam că provine din Uniunea Sovietică şi a putut fi adus numai cu un tanc. Cinci oameni ne-am chinuit să târşim fotoliul din colţul atelierului până în mijlocul lui. Cu Inos în mijlocul încăperii, aşezat ca un bazileu pe tron, chermeza s-a pleoştit. În zece minute eram rigizi, convenţionali.

 Nu m-am mai dus.

   L-am văzut apoi pe stradă. Cu trei secretari, ori bodyguarzi. Îl urmau la trei metri în spate. O distanţă ce reflecta mărimea respectului care trebuia să-i fie acordat. Se opri, bucuros că mă  vede. Am încercat o reverenţă în faţa lui. O luă ca pe ceva firesc, ţinea de etichetă, aşa se procedează în faţa unui milionar.

   N-a fost nici o surpriză pentru noi, parcă mergea pe nişte drumuri bătătorite, aprobate de prejudecăţile, de închipuirile noastre, ne venea în întâmpinare, când a cumpărat rezervorul dezafectat  de apă, turnul de beton, înalt de 50 de metri, ce domina Cartierul Gării, înfipt deasupra lui, pe coama dealului Rotund. Unde să locuiască un milionar, dacă nu într-un punct stategic, din care se vedea, ca într-un pahar, întreg oraşul, numai să-l duci la gură şi să-l sorbi?

   Au apărut în jurul turnului de apă, schele, iar rezervorul propriu-zis din vârful turnului, sferic, a fost transformat într-un spaţiu de locuit, cu gemuleţe pe toată circumferinţa lui. De jos, de la baza turnului, se ajungea la sferă cu un lift montat de o firmă străină, prima care venise în oraş. Am rămas cu toţii mască, pentru că lucrătorii ei aveau salopete verzi, nu albastre, şi aici am avut cu toţii un moment de îndoială, de îndoială generală. Dacă pot fi şi salopete verzi, ce alte surprize ne mai pot furniza străinii?!

   Odată locuinţa lui Inos dată în folosinţă, foarte multă lume necăjită îşi făcu drum pe dealul Rotund, o lume necăjită dar calmă, ce ştia să se ordoneze într-o coadă care nu deranja, răbdătoare şi tăcută, venită pentru donaţii umanitare. Pe uşa liftului de la baza turnului, apăru o tăbliţă pe care scria „Lift defect”. Lângă lift, mai era o uşă, metalică, ce avea un lacăt pe ea cât toate zilele. Dacă uşa metalică ar fi fost deschisă, ajungeai la nişte scări înguste. Scările acestea urcau în spirală către sferă, şi erau  gândite pentru muncitorii care trebuiau să întreţină şi să repare instalaţiile rezervorului de apă. Şi pe uşa metalică de lângă uşa liftului, apăru o tăbliţă. „Folosiţi liftul”.

    Prins în sfera de sus, Inos apelă la un elicopter să-i aducă cele necesare traiului. Auzeam elicopterul noaptea, cum boncăneşte, deranjând tot cerul de peste oraş. Multă lume ieşea în pijamale pe stradă, turnul de apă era vizibil din toate unghiurile oraşului, şi lumea aceea gură cască, asista la o cascadorie, lansarea unei scări din elicopter, pe care apoi, cobora un omuleţ cu o plasă de cumpărături, să i-o deie lui Inos printr-un gemuleţ.

    Brusc, peste vreo două săptămâni, nu se mai văzu şi auzi elicopterul. Se destrămă şi coada de asistaţi sociali. Şi de-atunci nu l-am mai văzut pe Inos. Nici n-am auzit de el.

   Abia peste câţiva ani a apărut la noi în oraş un milionar străin. Stukemberg. Cumpără fabrica  „Flacăra”. Umbla în pantaloni scurţi, şlapi, mânca mici în grădina Boema şi avea la 70 de ani, două translatoare tinere cu el, tot timpul. Nimeni, absolut nimeni nu s-a apropiat de el să-i ceară un ban. Şi dacă am fi trăit o sută de ani, nu ne-am fi închipuit că aşa arată un milionar de dincolo. Îl vedeam şi mai inabordabil decât pe Inos al nostru. Că locuieşte pe un vârf de munte. Îmbrăcat din cap până în picioare în alb. Şi cureaua de la ceasul de cristal îi era albă.

   Imaginaţia noastră încasa pumni grei peste bot. O pregăteam pentru momentul adevărului, când i-am reproşat că pentru ea am făcut revoluţia. Şi ne-a dezamăgit. Crunt. Nu despre milionari. Despre viaţă, în general.

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (6): Fularul roşu

     Finii noştri (aveau mama cu tata nişte fini de optzeci de ani!) şedeau la marginea satului, dincolo de vale. Două case erau pe câmpul de dincolo de vale. A finilor şi a lui Buşca.

   Era a treia zi de Crăciun. Pe la amiază. O zăpadă groasă de un metru.

 – Du-te, dragu mamii, la fini. Dacă nu sunt ocupaţi, le facem pe deseară o vizită. Ne primesc?

 Perfid acest „ Ne primesc?”. Înainte cu un ceas, mama îi spuse Itei (Ita, prietena, confidenta), despre intenţia de a-i vizita pe fini. O întrebă şi pe Ita:

– Oare ne primesc?

 Sunt nişte automatisme în sat. Eşti îngrijorat că nu vei fi primit într-o casă. Auzind una ca asta, interlocutorul îşi dă ochii peste cap şi strigă la tine cu indignare:

– Cum poţi gândi aşa?! Mai mare bucurie decât să le intri în casă nu le trebuie. Ca pe Dumnezeu vă aşteaptă!

 Am făcut şi eu pe prostul, în timp ce-mi trăgeam fermuarul la scurta de blană:

– Dacă vă refuză?!

– Vezi-ţi de treabă. Mi-e că nu-i găsim acasă.

   De la Crăciun până după ce se sting ecourile lui Sfântul Ion, era perioada vizitelor protocolare, ori la neamurile tale din alte sate, ori la cele ce şedeau în sat dar la o distanţă bună faţă de tine.

    Ajung la fini.

   – Mama s-a speriat că mergeţi de-acasă.

   Cei doi bătrâni, solemni, importanţi, mă liniştesc:

   – Nu mergem nicăieri. 

   Reţin. O observaţie. I-o voi spune mamei.

    – Nu s-au bucurat atât de tare cum credea Ita.

    Mănânc două prăjituri. A treia se refuză. Mai primesc de la fina un măr mare, galben. Nu rezist. Îl duc la nas şi îi sorb cu nările aroma. Fac rapid un plan.

    Numai de la podul mare mă apuc să-l mănânc.

    Finu are un câine rău. Când am venit şi-am ajuns la poartă, cât pe ce să sară gardul la mine. De spaimă, l-am văzut cu trei capete şi nenumăraţi colţi în gurile ce clănţăneau în gol. Ies din casă apărat de finu. Iar se repede câinele pe un lătrat turbat.

    – Fii liniştit, mă ascultă orbeşte.

    La cât de încet se mişcă finu, mă mir de câine. Nu realizează că finu nu-l poate prinde dacă greşeşte?

    – Taci, îi zise cu blândeţe finu şi câinele tace mofluz.

    – De ce-i câinele aşa de… supărat?

    – I-am ars câteva peste bot.

    Mă înfior. Câinele a gândit ca şi mine, şi-a încurcat-o.

    Finu mă lămureşte.

    – Azi noapte, când nu-i nimeni în sat … ( Aşa i se spune intervalului dintre unu şi patru noaptea. Când nu-i nimeni în sat. Toată lumea doarme dusă atunci, numai pricolicii şi amanţii îşi fac de lucru.)… m-au trezit lătrăturile lui şi-am auzit apoi nişte strigăte de bărbat, nişte ţipete sperioase de femeie. Le-am auzit bine. M-am crucit ale cui erau.

   – Ale cui, ale cui?! sar în sus de curiozitate.

   Finu se mulţumi ca şi Giconda, cu un surâs discret, răbdător. La noapte, după mâncare, prăjituri, lângă vin şi compot, finu va aşeza în premieră absolută pe masă, în faţa părinţilor mei, nepreţuitele strigăte şi ţipete. Peste o zi , acestea  vor ajunge multiplicate de mama în toate casele din Panticeu.

   Ies pe poartă. Râmân singur cu întinderea de zăpadă din faţa mea. Cerul este şi el alb, dar mat, cu o nuanţă de gri.

   Panticeul este înconjurat de dealuri. De aceea, câmpul alb de dincolo de vale, singurul neted ca în palmă, îl văd ca un simbol al noţiunii de împărăţie. Las casa finilor în urmă şi-mi induc un sentiment de nelinişte. Dacă începe şi ninge şi ninge încontinuu, până când satul, chiar şi turla bisericii, ajung dedesupt? Unde sap pentru a coborî la casa noastră? Sund dezamăgit. N-am cum mă rătăci. Fiecare deal din jurul satului seamănă cu spinarea unui animal diferit. Hongaşul cu cocoaşa încordată  a unui bivol, Căstăii cu a unei pisici ce se întinde după somn şi ajunge încă odată de lungă pe cât este, Vulturul împădurit cu a unui arici închis. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, văd pe fereastră Hongaşul. Dacă satul este complet acoperit de zăpadă, stau în punctul de unde văd Hongaşul exact ca din pat. Mare scofală!

   Ajung la podeţul lung de zece paşi, de peste valea îngheţată. O vale de lighean, adâncă vara numai până la ouăle picioarelor. Când am venit la finu, am venit roată, pe la puntea lui Cocău, care este deasupra casei lui Buşca. Mă opresc în faţa podeţului. Ce-ar fi s-o iau către casă pe gheaţa văii? Săptămâna trecută am încasat câteva peste cap cum am mers cu Zorel pe gheaţa văii în jos până la intrare în Dârja. Ne-a prins întunericul când am ajuns acasă şi picioarele şi mâinile îmi erau amorţite de frig, n-am reuşit să-mi descalţ singur cizmele. Faţă de Dârja, casa noastră este la o aruncătură de băţ. Oare pe unde s-o iau?

   În astfel de momente de cumpănă, îi apucă pe panticeuani o disperare înaltă, siderală.

   – Strâng fânul, aduc lemne, tai cânepa?!… Mă duc la prune?! … şi numai ce-l auzi pe câte unul strigând din curtea casei:

   – Doamne Tatăl nostru, spune-mi ce să fac!

    De unul singur nu are farmec să o iau pe gheaţa văii. Dacă o iau în sus pe la puntea lui Cocău, am prea mult de ocolit. Şi pe acolo am venit. Pe podeţul ăsta, ajung prea repede acasă. Podeţul este făcut din trei bârne lipite între ele. Faţă de o punte simplă are pe o margine la capete bătuţi doi pari şi între pari o rudă lungă, de care să te sprijini. Zece paşi.

   Când ajung pe malul celălalt, ce văd lângă cărarea,  şi ea albă, dar din zăpadă bătătorită?… Un  fular aproape transparent, roşu aprins, cu irizări specifice mătăsii, străin, ca haina pierdută de un şarpe ţinut la mare cinste, o haină rămasă în urmă ondulată, cum îi era stăpânului mersul. Îmi scot mănuşa. O pipăi. Ca o părere lunecoasă. Mă uit roată. Nici o mişcare, doar de departe, din cutia de chibrite a finului se auzeau lătrăturile neînvinse ale câinelui, lătrături la hotarul Panticeului, să nu vină peste sat hăul tăcerii totale dinspre câmpul ce continua de la finu până în Dârja. Podeţul se continua prin cărarea de zăpadă bătătorită spre casa lui Iepure. Automat, când o cărare dă de-o casă, de-acolo se transformă în drum.

     Stau în picioare lângă fular. Nimeni, nimeni. Toate casele satului sunt mai mici decât vara, pitite sub acoperişuri ca sub cuşme albe de oaie şi îşi trimit spre cerul mat cărările de fum, drept în sus. Cum urcau, dintr-o dată se termina cu ele, dar atmosfera rămânea aceeaşi, limpede, nesufocată de fum. Iau fularul în mână, incredibil, n-are greutate. La scurtă am două buzunare adânci, pot sta în cap şi nu-mi pică nimic din ele. Cu mărul galben în unul, cu fularul în celălalt o iau pe cărare spre casa lui Iepure. Când mai am câţiva paşi pe cărare pînă la drum, cine vine din faţă? Săndel Veterinarul, fiul lui Buşca de peste vale.

  – Servus  băiete, ai fost la finu-vost?

  În Panticeu, când se-ntâlnesc doi pe drum, ştiu unul de altul unde au fost şi încotro se îndreaptă.

  – Am fost. Dumneata vii din centru?

 La cei cu armata făcută şi care nu sunt neamuri cu tine li se spune dumneata.

  – Din centru. Mi-am luat ţigări.

  – Măi băiete… n-ai găsit nimic?

  – Dar dumneata… n-ai venit de-acasă peste podeţ?

  – Nu. M-am dus prin partea de sus, pe la puntea lui Cocău.

  – Ce să găsesc?

  – Ştiu eu?! râse a pagubă Săndel, ziua de ieri, bat-o s-o bată! şi-o luă din loc.

  Părinţii lui, Buşca şi Niculina, erau plecaţi în Cristorel, de-acolo era Niculina.

   Mai era în Panticeu un fenomen interesant. Nu se iscau mai multe poveşti deodată, să se suprapună. În aceeaşi seară, am fost şi la Zorel şi la Ducuţa şi la Fluieraş. În toate cele trei case i-am găsit pe cei mari şi pe nişte vecini de-ai lor, stânşi în jurul mesei. Desfăceau răbdători beţele elastice din împletitura aceleiaşi poveşti ca cea din casa noastră. Odată povestea desfăcută complet, când o împleteau la loc, fiecare grup se lăuda cu o formă de împletitură mai veridică decât originalul ce le-a fost adus.

   Ajung acasă. Îmi dau scurta jos şi o agăţ în cuier la locul ei. Mama mă urmăreşte curioasă.

   – Ei?

   – Vă aşteaptă.

   – Altceva?…  Ţi-a îngheţat limba?

   – N-am nimic.

   – Ba ai.

   Dau din umeri nedumerit.

   Vizitele solemne se fac târziu, după ce ne culcăm noi, pe la nouă, zece. Pe la cinci pică primul întuneric, dar un întuneric diferit de cel adevărat, de noapte. Este un întuneric fără conţinut, făcut numai  să-i adune pe săteni în jurul meselor.

   Când am ajuns acasă, era doi şi jumătate, avem ceas mare de perete cu pendulă. Iar când a picat întunericul cel plicticos, căruia nimeni nu-i poate ţine piept de unul singur, au intrat în casa noastră naşul cu naşa, cum ar fi aşteptat lângă uşă să bată gongul ceasului de perete, ora cinci. Ei au venit primii, pentru că stau peste drum de noi. Pe Zorel l-au lăsat acasă, să mă duc la el.  Nu trec cinci minute şi apare zâmbitoare Ita. Ultimii vin Ion Pădurarul cu Cecilia lui. Gata, masa din camera de primire este plină. La toată lumea, iarna, camera de primire se suprapune cu bucătăria şi dormitorul. Pe masă, o sticluţă de ţuică, canceul cu vin, un castron cu compot şi farfuria de sâmburi prăjiţi. Din păcate, în jurul mesei, povestea aceluiaşi porumbel pricăjit de ieri şi de alaltăseară.

   Zamfir se lăudase că soră-sa, care rămăsese din vară în Dobrogea, luase cu ea un porumbel alb. Porumbelul se întoarse de Crăciun la Zamfir cu un bilet: Sunt bine sănătoasă, staţi liniştiţi.

   Cei de la masă protestară.

   – Iarăşi porumbelul?!

   În momentul acela, gata echipat să trec drumul la Zorel, zic:

   – Mamă, eu mă duc.

  – Du-te.

  – Sărut mâna! îi salut pe toţi de la masă.

 – Servus!… Să fii sănătos!… Doamne ajută!…

 Pe când să închid uşa după mine, îmi vâr mâna în buzunarul scurtei.

 – Mamă!

 – Ce mai este?

 – Pe când am trecut podeţul către Iepure, uite ce-am găsit.

 Scot fularul aproape transparent cu văpăiele lui jucăuşe. Îl ţin de un capăt şi-mi ridic mâna în sus.  Fularul este atât de lung încât nu-i rămâne capătul de jos în aer. Se vălureşte lângă vîrfurile cizmelor mele.

  Se uită unii la alţii cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, mimând spaima.

  Adaug.

  – Cum l-am băgat în buzunar, a venit Săndel al lui Buşca din centru. El s-a dus roată în centru, pe la puntea lui Cocău. M-a întrebat dacă n-am găsit ceva. Eu i-am spus că n-am găsit nimic… La cine trebuie să-l dau?

 – Dă-l încoace.

 Mai zic odată: Sărut mâna. Nu-mi răspunde nimeni. Las în urmă şapte statui, în şapte ipostaze ala mirării. Extazul mirării.

 Ies şi trec drumul prin întunerilcul sterp la Zorel. L-am trecut având în faţa ochilor derularea în continuare a scenei din camera noastră de primire.

  Cele şapte statui se dezgheaţă rapid. Fiecare are în mână câte o lumânare şi urmează printr-un tunel întunecos un porumbel şters, tocit de-atâtea repetiţii. Deodată tunelul străluceşte mirific, luminat de fularul roşu. Cei şapte închid pentru o clipă ochii să nu orbească.

  Abia când m-am întors de la Zorel am aflat al cui este fularul. Al tinerei noastre preotese. Întregului sat îi sărise în ochi. Cel puţin jumătate din oameni sunt scârţari şi aceştia strâmbară din nas către fular, depăşea bunul simţ.

  V-am spus, Săndel rămăsese singur de sărbători. Preotul plecase şi el la părinţi, peste două dealuri, în Cubleş. Maică-sa era bolnavă şi nu mai vorbise cu fiul ei de când n-o ascultase şi se căsătorise cu frumuseţea lumii, preoteasa.

   Iarna, sătenii noştri seamănă cu nişte fierari. Fierarii dau la foale să înteţească focul în care se înroşeşte fierul. Numai că oamenii noştri suflă aer peste jar pentru potenţarea poveştilor, ducerea lor la extremă. Ţi se ridică părul măciucă în cap.

   Când m-am întors de la Zorel, în timp ce mâncam un măr de-al nostru, anemic, pe scăunelul cu trei picioare de la gura sobei, , judecătorii de la masă puneau la punct ultimele detalii ale destinelor celor trei protagonişti implicaţi în cazul „ Fularul roşu”.

   Preotul află că în lipsa lui, preoteasa şi-a făcut de cap cu Săndel. Om sensibil, nu rezistă, cade în patima beţiei. Între timp, maică-sa moare, vine tatăl lui şi-l duce la mănăstirea Nicula, unde-şi regăseşte echilibrul. Preoteasa ar fi vrut ca Săndel să o ia de nevastă, dar Săndel, totuşi au şi tehnicienii cap, îşi dă seama că nu este o femeie de calitate şi o refuză. Ea dispare. Zic unii că în Braşov. Un nume exotic pentru panticeuani. Am tot întrebat prin sat, n-a fost nimeni pe-acolo.  Săndel, fiind de-al nostru, se va căsători cu o învăţătoare bună, care încă nu a venit în Panticeu, dar sigur, trebuie să vină.

   Aşa am învăţat, din propria experienţă, că nu există inocenţi şi neştiutori. Numai roluri cu ei.

   Dar satul? Iarna…