Proza: Codrina BRAN: Iubire

            Pechinezul  gras cu blăniţa moale şi ochi exoftalmici pufăie sacadat pe nasul scurt şi umed. O picătură atârnă din nara dreaptă şi o cataractă vizibilă umbreşte uşor ochii  negri şi afectuoşi. Vârsta lui înaintată este trădată de mersul nesigur şi de faptul că se izbeşte frecvent de picioarele scaunelor mai greu vizibile pentru ochii lui obturaţi. Unicul dinte care-l mai are şi care urmează să cadă şi el se apleacă înafară ieşindu-i din botişorul din care se iveşte limbuţa la fel de roşie şi fină ca o petală de trandafir proaspăt. Din când în când scutură din cap. Este şi surd. L-au năpădit toate necazurile bătrâneţii. Încearcă să se caţere pe divanul scund pe care stăpâna l-a aranjat cu două perne moi, culcuşul lui la care revine tot mai des, dar nu mai poate singur, aşa că stăpâna îl ajută împingându-l de funduleţul gras. Odată instalat îşi roteşte ochii de la una la alta, îşi scutură urechile şi începe să plângă.

            – Să-l vezi cum plânge noaptea! Trebuie  să-l ţin în braţe că altfel nu tace. L-am dus la doctor să-l rog să-i facă injecţia. Ce să fac cu el când eu abia mă mişc? Ce ne facem? El bătrân, eu bătrână, cine ştie câte zile mai avem! Taci mă, şi nu mai plânge!

            Oprit o clipă, căţelul se puse iar pe plâns, într-un alt registru, un plâns înduioşător de om.

            – Îl doare. Uite aşa m-am dus cu el la doctor. L-am pus într-o sacoşă şi greu-greu, cu bastonul în cealaltă mână abia ne-am dus. Mă tot opream să-mi trag sufletul. N-am să mai pot încă odată, nu mă mai ţin picioarele şi nici inima.

            Mă uitam la braţele ei subţiri, la spatele cocârjat şi mă gândeam că fragilitatea aceea se poate frânge oricând.

            – Închipuie-ţi că doctorul a refuzat să-l eutanasieze. Zicea că nu-i bolnav şi încă mai are vitalitate. Dar ce, bătrâneţea nu e şi ea o boală? Trebuie să am grijă să nu intre în cameră. Se scapă peste tot. El care era atât de curat şi făcea numai pe ziar în baie.

            Am întrebat-o despre motanul Alicuţă.

            – Îl aştept. De două zile a plecat şi încă nu s-a întors.

            Ieşim pe o terasă  comună. Fluieră, îl strigă pe nume.

            – Alicuţă, hai la mama! Numai mama te iubeşte! Dacă l-a omorât cineva?

            Acoperişuri roşii, diverse, mai joase, mai înalte, case vechi în centrul istoric văzute de sus par un cu totul alt oraş. Mai departe cupola bisericii. La etajele inferioare leandri înfloriţi, cerul de un albastru pal, prăfos şi aerul cald,totul în cuptorul uriaş al lui iulie. Acoperişurile proptite unul în altul păreau de aici de sus un joc de cuburi de copii.

            – Vezi, venea pe acoperişurile acelea când îmi auzea fluieratul. Uf, mi-a căzut un dinte şi nu mai pot fluiera. Fluieră slab. Mai mult şuieră.

            Pe acoperişuri nu se zăreşte nici o mişcare.

            – El e prietenos şi se tăvăleşte la picioarele oamenilor. L-o fi călcat cineva pe cap şi i-a zdrobit ţeasta. Am văzut aşa pe cineva omorând o pisică. Animalul îi dădea semne de iubire, iar omul i-a zdrobit capul. Ce mă fac acum? Căţelul se stinge sub ochii mei în chinurile neputinţelor bătrâneţii, iar motanul tânăr, puternic, iubitor, zace undeva cu creierii împrăştiaţi. Mi se pare câteodată că-l aud la uşă chemându-mă: Ma-Ma! Alerg la uşă, dar nu-i nimeni.

            – Poate l-a luat cineva şi l-a dus undeva departe, încerc eu un alt scenariu. Am auzit eu de pisici care s-au întors acasă de la mari depărtări.

            – Poate. Stăpâna se mai înviorează. Poate vine spre casă prelingându-se pe lângă pereţi. Vine, vine spre casă prin oraşul aglomerat, speriat de maşini, cu blăniţa zdrenţuită, vine la mama unde ştie că îl aşteaptă bunătăţi şi mângâieri. Dacă era bătrân nu pleca nicăieri. Stătea aici cu mine şi cu Noni. Oare-i bine să fii tânăr? Te pasc atâtea pericole. Dacă eşti bătrân un singur pericol te mai paşte, moartea, pe care o aştepţi acasă ca pe poştaş.

            Noni a murit după câteva zile în braţele stăpânei. Pe Alicuţă îl mai aşteaptă şi acum. Iese pe terasă şi îl cheamă. Când e prea slăbită îl cheamă din casă. Mai mult şopteşte:

            – Alicuţă, hai la mama!

             Închide ochii şi i se pare că o strigă de undeva: Ma!  Îl vede prelingându-se pe lângă ziduri, căutând drumul spre casă condus de instinctul sigur al pisicilor.

Published in: on 16 August 2012 at 1:53 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/08/16/proza-codrina-bran-iubire/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Sublim! Se vede ca IUBIREA e scrisa cu litere mari in gindurile si sufletul dumneavoastra. M-ati induiosat si cu „Stapinul domeniului” si cu lucrarea de mai sus. Felicitari!.
    Cu stima Elena Sachse

  2. Multumesc, multumesc! Aceasta-i motivatia, ecoul in inimile celorlalti.Sunt fericita ca v-a placut.

    Cu toata consideratia.
    Codrina


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: