Cărțile mele (48): ROMÂNIA COMUNISTĂ. ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
Ovidiu PECICAN (ed.)
ROMÂNIA COMUNISTĂ.
ISTORIE ŞI ISTORIOGRAFIE
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2012
coperta: Alexandru PECICAN
Al doilea volum din trilogia dedicată istoriei şi istoriografiei româneşti de după 1989 a apărut de curând întrunind semnături prestigioase, dar şi nume tinere, şi propunând o revizitare a comunismului din perspective inedite. În pregătire se află volumul dedicat perioadei postcomuniste.
Nou! O nouă exegeză cantemiriană Al. GAVRILESCU: Genealogie și imaginar
Publicist cunoscut, Al. GAVRILESCU dă curs unei pasiuni constante a biografiei sale intelectuale, publicând un comentariu erudit al Vieții lui Constantin Cantemir, operă din exilul rus al principelui Dimitrie.
GENEALOGIE ȘI IMAGINAR. EURISTICA BIOGRAFIEI CANTEMIRIENE
București, Ed. Corint, 2011, 320 p. + fotografii
Coperta: Dan DULGHERU
Cartea este o contribuție importantă despre rostul politic al biografiei istoriografice, între genealogie și cultul dinastic, ca și despre imaginarul istoriografic cantemirian, aducând în centrul atenției o operă recuperată ezitant – tradusă din latină în română de scriitorul și latinistul Radu ALBALA – , fără lectura căreia (împreună cu cea a opusculului despre confruntarea dintre Cantacuzini și Brâncoveanu) înțelegerea substratului istoriografic al ISTORIEI IEROGLIFICE rămâne aproximativă.
In memoriam BERNARD GUENEE: O prefaţă inedită la o editare românească restantă
În aprilie 1993 m-am prezentat, deci, la Sorbona, la seminarul condus de profesorul universitar – pensionat deja, dar nu şi depus la lada de gunoi a pasiunii şi bucuriei lui de a împărtăşi ceea ce ştia cu discipolii (în ţările civilizate, cu o lungă tradiţie instituţională în domeniul educaţiei şi culturii, talibanismul nu se practică derizoriu) – Bernard GUENEE. Se discuta istoriografia medievală franceză, era acolo o mică lume de specialişti din Franţa şi Marea Britanie, din România, iată (eram doi, colega mea Greta MIRON şi cu mine), şi profesorul m-a programat pentru o întâlnire, apoi încă una, ducându-mă într-un restaurant din proximitatea Sorbonei, la data stabilită, unde am discutat despre traducere şi editare. Cuvântul înainte solicitat cu prilejul întâiei noastre întâlniri mi l-a adus la a doua, în mai, după ce ajunsesem să ne cunoaştem un pic mai bine şi fusesem îndrumat de domnia sa la cursurile lui Alain BOURREAU şi Jean-Claude SCHMITT, şi după ce îi fusesem prezentat şi lui Jean DEMURGER (urma să îi traduc, prin 2000, o carte pentru Ed. Cartier de la Chişinău, la solicitarea poetului Emanuel GALAICU-PĂUN). Decesul profesorului parizian, de o statură impresionantă şi având aerul conţinut şi seniorial al lui Charles de GAULE, petrecut în 25 septembrie 2010, mă determină să salut – fie şi cu întârziere – trecerea marelui expert în cronici şi anale, în istoriografie medievală occidentală, de la care am învăţat meserie, cu capul plecat, în picioare, dorindu-i pace eternă (O.P.).
CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNĂ
Că Ovidiu Pecican a tradus cartea mea în română e pentru mine o mare onoare şi o mare fericire. Sînt bucuros că lucrarea mea a atras atenţia unui istoric român, cu atît mai mult cu cît în România, de multă vreme deja, istoria istoriografiei este o disciplină autonomă, cultivată cu succes.
În Franţa, dimpotrivă, o bună bucată de vreme, istoria istoriografiei nu s-a bucurat deloc de favorurile istoricilor. Natural, aceştia cunoşteau importanţa izvoarelor narative. Dar nu vedeau în naraţiunile cronicarilor, pe care le credeau naive, decît „cariere de fapte”. Şi luînd de aici o dată, de dincolo alta, îşi constituiau propria naraţiune, pe cît de coerentă şi de verosimilă era posibil, fără a se preocupa de a şti ce va fi putut vrea să spună fiecare dintre cronicarii pe care-i utilizau. Ei nu se interesau de altfel decît de partea „originală” a fiecărei cronici, cea în care cronicarul relata vremea sa. Neglijau total părţile anterioare unde cronicarul, făcînd operă de savant „compilator”, se silise să-şi reconstruiască trecutul. În mod curios, aceşti istorici refuzau ideea că avuseră nişte predecesori în evul mediu. Din fericire astăzi nu mai sîntem în aceeaşi situaţie. Fiecare ştie că au existat nişte istorici în evul mediu, şi că ei s-au izbit de constrîngeri în cercetarea lor, că au existat nişte idei în discursul lor de care este mai bine să fii conştient înainte de a le utiliza operele.
În ce mă priveşte, pe mine istoria politică m-a împins către istoria istoriografiei. Am urmat o formaţie istorică într-un timp cînd domnea ca o dogmă ideea că totul se explică prin economie. Din realităţile economice decurgea în mod mecanic tot restul. Dar această idee prea simplă nu mă satisfăcea. Mă interesa mai mult ponderea politicului. Am studiat statul, instituţiile sale, finanţele, armatele, slujbaşii săi. Pentru a conchide că, cel puţin în evul mediu, instituţiile statale nu erau suficient de puternice pentru a-i constrînge pe oamenii care nu acceptau statul. Deci statul îşi extrăgea principala sa forţă din faptul de a fi consimţit. Pentru a o explica, studiul instituţiilor mi-a părut curînd mai puţin important decît cel al mentalităţilor. Şi printre toate ideile, toate convingerile, toate sentimentele care asigurau coeziunea statului, ceea ce numim sentiment naţional ocupa un loc esenţial.
Nimic mai dificil de definit decît sentimentul naţional. E insesizabil. Componentele sale variază de la o ţară la alta. În fiecare ţară, formează un ghem de o redutabilă complexitate, căruia nu i se vede începutul, căruia i se disting rău iţele. Studiez de treizeci şi cinci de ani sentimentul naţional francez la sfîrşitul evului mediu. Şi vorbesc despre el cu tot mai puţină siguranţă. Cred totuşi că pot să spun că regatul Franţei, în secolele XIV şi XV, a rezistat, în pofida tuturor necazurilor sale, pentru că sentimentul naţional francez a existat. Şi una dintre componentele esenţiale ale acestui sentiment naţional era convingerea francezilor că aveau în comun un trecut. În construirea Franţei, istoria şi istoricii au jucat deci un rol esenţial. La sfîrşitul unui lung şi epuizant război, englezii au fost învinşi de către tunarii şi arcaşii lui Carol al VII-lea, dar şi de Clovis, primul rege creştin, de Carol cel Mare, marele împărat, şi de sfîntul Ludovic, regele sfînt.
Am fost deci îmboldit în mod cu totul natural despre istoria politică spre istoria istoriografiei. Am dorit să-i studiez pe istorici şi să-i văd la muncă. Trebuie să spun că aici am fost ajutat de numeroase şi admirabile cercetări erudite. Dacă necesitatea istoriei istoriografiei nu apărea deloc istoricilor francezi, arheologia cărţii manuscrise, istoria bibliotecilor, ca să nu citez decît aceste două discipline, ajungeau la rezultate spectaculoase de care istoria istoriografiei trebuia să profite. Şi astfel am încercat să arăt grandoarea şi servituţile meseriei de istoric, prins între fapte şi ideile sale. Faptele pe care le extrăgea din naraţiunile pe care le asculta, din cărţile pe care le citea, din arhivele pe care le despuia, de care era mai mult sau mai puţin constrîns. Şi convingerile religioase sau politice care îl împingeau să scrie. Ar trebui de altfel să spun convingeri religioase şi politice, căci regele este imaginea lui Dumnezeu; ambii domină împreună lumea în care trăiesc istoricii şi cititorii lor; sacrilegiu şi lezmajestate au aceeaşi natură. Ni se va obiecta că istoricii şi cititorii lor sînt o minoritate. Şi ce este atunci la ceilalţi cultura istorică? Cu ce greutate a apăsat asupra lor trecutul? Din ce componente este alcătuit sentimentul lor naţional? Cît priveşte evul mediu, istoria noastră politică şi istoria noastră culturală nu pot, din păcate, atinge decît elitele. Este adevărat că în vremuri obişnuite, soarta statului depinde de aceste elite.
Iată treisprezece ani de cînd a fost publicată această carte. În aceşti treisprezece ani am continuat să studiez istoria statului şi istoria istoriografiei în Franţa la sfîrşitul evului mediu. Regăsînd astăzi această sinteză sînt străbătut de un sentiment dublu, de stupefacţie şi de satisfacţie. Stupefacţia de a o fi cutezat atunci, cînd cunoştinţele mele erau, trebuie să o spun, după doar zece ani de cercetări, atît de fragile. Satisfacţia că,. în pofida a orice, cercetările celor treisprezece ani care au urmat n-au ruinat prea tare generalităţile pe care am cutezat să le formulez. Dar simt nevoia de a cunoaşte mai intim pe toţi aceşti savanţi ale căror eforturi au dăruit Franţei trecutul său. În Anglia, în Germania, în Italia, în Spania, excelente sinteze fac bilanţul istorigrafiei medievale din fiecare dintre aceste ţări. Va trebui ca într-o bună zi şi Franţa să dispună de o punere la punct similară. Aceasta e o operă de largă respiraţie la care mă încurajează interesul arătat de Ovidiu Pecican primei mele lucrări. Îi mulţumesc, din nou, foarte călduros.
Paris, 25 mai 1993
traducerea textului de Ovidiu Pecican
în fotografie, Bernard Guenee împreuna cu baroneasa de Bourbon-Sicilia la un semniar din 2005
INEDIT ANIVERSAR: POMPILIU TEODOR – ZECE ANI DE POSTERITATE
Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la intrarea în posteritate a academicianului profesor doctor Pompiliu TEODOR public alăturat prefaţa inedită scrisă de domnia sa în 1991 la traducerea – rămasă inedită şi ea (din proverbiala lipsă de disponibilitate a editorilor români) – la excepţionala sinteză istoriografică a specialistului francez Bernard GUENEE (născut la Rennes în 6 februarie 1927 şi mort la Paris în 25 septembrie 2010) , Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval. Tradusă de mine în anii 1989 – 1991, propusă editurii Dacia din Cluj – care a înscris-o în programul său ferm pe 1991 dar nu a mai găsit resursele să o tipărească -, propusă ulterior Editurii Didactice şi Pedagogice (1993), apoi Doinei Uricariu şi Ed. DU Style (1994-1995), propusă, iar, la sugestia prof. univ. dr. Stelian BREZEANU Editurii Corint (1999 – 2000), cartea a rămas până astăzi în manuscris, deşi ea se regăseşte în programele specializării medievistică a principalelor facultăţi româneşti de istorie, datorită calităţii ei Excepţionale. Guenee şi-a publicat volumul, rod al unui travaliu de un deceniu, prin 1981, la Ed. Aubier. Ulterior, drepturile de difuzare au fost trecute la Ed. Flammarion, unde s-a şi tipărit ediţia secundă a cărţii. Prezentele rânduri se doresc un omagiu, întârziat, dar nu uitat, faţă de memoria maestrului meu, Pompiliu TEODOR şi faţă de maestrul îndepărtat, ale cărui cursuri şi seminarii le-am urmat vreme de trei luni la Paris, în 1993, Bernard Guenee (O.P.).
PREFAŢĂ
Apariţia în limba română a cărţii medievistului francez Bernard Guenée, intitulată Histoire et Culture historiques dans l’Occident médiéval (Paris, 1980) marchează un eveniment în peisajul istoriografic românesc. Cartea este reprezentativă pentru medievistica contemporană şi evident, pentru istoria istoriografiei evului mediu latin. În cursul unui sejur la Universitatea din Utrecht (1984) am avut prilejul s-o parcurg în liniştea unei admirabile biblioteci şi mă gîndesc la semnificaţia ei pentru înţelegerea veacului de mijloc şi, nu în ultimul rînd, pentru destinul istoriei scrisului istoric.
De la prima lectură am reţinut una din aserţiunile istoricului: „Un grup social, o societate politică, civilizaţia se definesc în primul rînd prin memoria lor, adecă prin istoria lor, nu istoria pe care au avut-o cu adevărat, ci aceea pe care le-au confecţionat-o istoricii”. Afirmaţia vizează, fără îndoială, o problemă esenţială a cunoaşterii istorice, oferind un subiect de meditaţie pentru istoricul oricărei epoci. Ea este, desigur, importantă pentru studiul evului mediu a cărui reconstituire trebuie să parcurgă lectura surselor narative, în ultimă analiză, istoriografia medievală.
Cunoaşterii acesteia din urmă istoricul i-a dedicat cartea la care ne oprim în cele cîteva pagini ce urmează, avînd un titlu semnificativ pentru viziunea împărtăşită de autor. Istorie şi cultură istorică, şi nu istoriografia evului mediu, ceea ce înseamnă că istoricul a avut în vedere nu o prezentare a literaturii istorice medievale, portrivit unei scheme tradiţionale în istoriile istoriografiei, şi nici ideile istorice, ci istoricul cu rolul său, opera istorică, receptarea, istoria şi cu deosebire cultura istorică.
Profesorul Bernard Guenée, o autoritate în medievistica contemporană, cunoscut prin cărţile sale, studiile şi articolele publicate, prin calitatea de profesor la Sorbona, la Şcoala de Înalte Studii şi ca preşedinte al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase, este prin excelenţă un istoric al istoriografiei medievale. Cu deosebire cercetarea istoriografiei reprezintă domeniul său prioritar de investigare pe care îl ilustrează la École pratique des Hautes Études (Secţia IV), unde i s-a creat o direcţie de studii de istoriografie medievală. Faptul era, desigur, o recunoaştere a unei strălucite investigări într-un domeniu, dar şi o consacrare a istoriei istoriografiei care a învins reticenţe şi chiar rezistenţe vizavi de o disciplină considerată mai mult o „carieră de date”. Cu toate că în Franţa încă în secolul al XVI-lea La Popélinière conceptualiza, în Histoire des Histoires, o tentativă, istoria istoriografiei a fost un gen neglijat, cum remarca în 1965 Jean Glénisson, excepţie făcînd cursul lui Georges Lefebvre, publicat sub titlul La naissance de l’historiographie moderne şi volumul publicat de Jean Ehrard şi Guy Palmade, intitulat Histoire (în care scrisul istoric era, însă, văzut ca o parte a literaturii). Situaţia din istoriografia franceză o remarcă însuşi autorul cărţii de faţă, atuci cînd discuta destinul studiilor dedicate istoriografiei medievale.
Histoire et Culture historique dans l’Occident médiéval deţine în istoria istoriografiei şi, deopotrivă, într-un sens mai larg, în medievistică, un loc privilegiat dacă avem în vedere că prin substanţa ei dizloca o prejudecată adînc înrădăcinată despre un ev mediu lipsit de simţul istoric, motiv pentru care, cu excepţii, desigur, istoria istoriografiei începea cu istoriografia modernă. Exemplul lui Eduard Fueter este relevant, deoarece el proceda astfel, neglijînd atît istoriografia antică cît şi istoriografia medievală, neţinînd seama că Renaşterea se întemeia pe valorile antichităţii şi că evul mediu le-a vehiculat şi el, fie şi într-o receptare fragmentară. Or, în această anchetă fără de precedent în istoria scrisului istoric medieval, istoricul Bernard Guenée afirma dimpotrivă că evul mediu nu i-a lipsit simţul istoric, că, în măsura în care a existat, acesta şi-a avut istoricii şi cititorii săi, şi că de fapt cîmpul istoric în această perioadă este nemărginit, încît incursiunea merită efortul unui adevărat benedictin.
Cunoscător desăvîrşit al istoriei medievale, al statului cu deosebire, lucrările L’Occident aux XIV et XV siècle. Les États (1971), şi Politique et Histoire au Moyen Âge. Recueil d’articles sur l’Histoire politique et l’histoiriographie médiéval (1956-1981) sînt numai nişte exemple posibile despre drumul parcurs de istoric de la istoria politiciă la istoria istoriografiei medievale. Pătrunzînd în laboratorul istoricului medieval, în arhive şi biblioteci, căutînd dosarele compilatorului sau cartiulariile medievale, a descoperit şi pentru alţii că evul mediu a cultival istoria potrivit unei sensibilităţi proprii, a avut referinţele sale la trecut, încercînd să-l scutească de uitare.
La apariţia ei, cartea a constituit o relevaţie în istoriografie, impunîndu-se ca o tentativă esenţială pentru cunoaşterea lumii medievale prin încercarea pe care o făcea autorul ei de a răspunde la unele întrebări capitale, menite să argumenteze convingerea pe care o împărtăşea despre existenţa unei istoriografii medievale. „Ţelul meu precis – scria Bernard Guenée – era să pun cîteva întrebări. Care a fost în evul mediu locul istoriei? Cum au muncit aceşti istorici? Cine i-a citit? Cine i-a înţeles? Ce sumă de cunoştinţe, ce imagine a trecutului au putut lăsa moştenire contemporanilor şi urmaşilor? Şi cu ce profunzime au putut lăsa moştenire contemporanilor aceste cunoştinţe şi aceste imagini?” Un set de interogaţii care însemnă de fapt osatura unei lucrări, iar răspunsurile, socotite ipoteze sau „idei propuse”, reprezintă un şantier la scara istoriografiei europene şi, de ce nu, universale; un program, în orice caz, pentru oricare din perioadele istoriografice.
Conştient de limitele posibilului în materie de cunoaştere istorică, profesorul Bernard Guenée a desfăşurat nu numai o extraordinară incursiune într-o bibliografie copleşitoare, dar, cum am şi semnalat, o investigare în depozite de manuscrise, colecţii şi arhive ce i-au îngăduit cunoaşterea atelierului istoricului şi, paralel, o reflexie despre locul şi rolul istoriei într-o epocă asupra căreia s-au proiectat prejudecăţi, dispreţ sau, pur şi simplu, tendinţa de a i se substitui la un moment dat politicului şi spiritualului exclusivitatea economicului prin tentativele vulgarizatoare ale marxismului.
Studiind adîncurile unui trecut prin mijlocirea istoriilor istoricului participant, Bernard Guenée a fost în măsură, pe această cale, să restituie faptele, cît mai multe fapte, să aducă răspunsuri la probleme ce ţin de tehnica scrisului sitoric, de condiţia istoricului, de locul pe care istoria îl deţine, dar şi de calitatea faptelor şi de imaginea ce putea s-a transmită unui mediu receptor.
Să recunoaştem că ne aflăm în preajma unor necesare reconstituiri de care atîrnă, în hotărîtă măsură, înţelegerea discursului istoric medieval ce nu poate să se contureze la nivel inteligibil în afara cunoaşterii culturii evului mediu. „Nu e deci, poate, nelegitim să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cultura acestei perioade, chiar dacă marcăm diferenţele şi evoluţiile”. De aici şi încercarea de a elucida nu numai faptele conţinute de genurile istorice medievale, nu doar „povestirea celor ce s-au petrecut – rerum gestarum narratio -, ci şi cunoaşterea istoricului, a modului în care şi-a conceput opera, mentalităţile sale sau ale mediului cultural în care a lucrat, mentalităţile unei epoci, pentru a înţelege din „maniera de lucru, mobilurile ascunse ale ideilor şi cuvintelor lor”. Împărtăşind convingerea lui H.I. Marrou, care a redat istoricilor din evul mediu demnitatea lor şi a marcat continuitatea tradiţiei istorice din adîncurile antichităţii pînă în zilele noastre, prin cercetările sale erudite Bernard Guenée era îndrituit să afirme că reconstituirea nu a fost nici decăzută, nici neputincioasă în evul mediu. Problema era, afirmă Domnia Sa, nu de a ne interoga dacă au existat istorici în evul mediu, ci de a le cunoaşte adevărata identitate şi operele cărora le-au dat viaţă. „Mi s-a părut atunci că n-ar fi, poate, inutil să pun punct şi să arăt cum nenumărate lucrări franceze şi străine permit astăzi definirea şi situarea istoriei în Occidentul medieval, să se vadă ce fel de oameni au fost istoricii şi să li se înţeleagă munca”. Deci, înainte de a detaşa idei, de a reconstitui concepţii, premergător generalizărilor şi ideilor preconcepute, o insistenţă asupra istoricului şi culturii istorice şi a propriului laborator de creaţie. Cu acest punct de plecare istoricul istoriografiei medievale a constatat că „în decursul unei perioade de aproape un mileniu care se schiţează între sec. IV şi V şi e depăşită între secolele XIV şi XVI, deasupra diversităţii ţărilor şi vremurilor, se regăseşte o unitate: aceste ţări şi aceste timpuri sînt cele ale creştinităţii latine, ele recunosc preeminenţa pontifului roman; limba lor de cultură e latina, au în comun cel puţin anumite credinţe, anumite idei şi anumite lecturi”. Desigur, cu diferenţe cronologice notabile, într-un ev mediu întîrziat (deşi nu în totalitate), în lumea răsăriteană ne întîmpină chiar în afara ariei limbii latine sau confesiunilor, o unitate creştină, aceleaşi genuri istorice, aceleaşi tehnici istorice în care regăsim, de fapt, unitatea creştinităţii europene.
Avînd ca start studiul istoriei politice, aceasta l-a convins că viaţa şi „trăinicia statelor depind mai puţin de instituţiile lor decît de ideile, de sentimentele şi de credinţele celor guvernaţi”. Pentru aceste raţiuni, ni se pare perfect legitimă şi întrebarea: Dar aceste mentalităţi politice înseşi nu sînt larg modelate de trecutul pe care şi-l crede fiecare?” Desigur, o întrebare perfect îndreptăţită şi astăzi, în lumea contemporană, în istoria imediată, cutreierată de controverse şi înfruntări a căror rădăcină ne pare că este stăruitor ataşată de experienţa trecutului real sau imaginat. Într-o Europă a naţiunilor, a cărei geneză este evul mediu, acesta -ca şi Europa de astăzi – poate fi înţeles în legatul său fundamental pornind de la istoria lui şi de la greutatea şi însemnătatea pe care istoria o avea în geneza naţiunii. Este, cred, nimerit să remarc contribuţia esenţială a profesorului Bernard Guenée la explicarea naţiunii, a celei medievale în special, esenţială pentru evoluţia naţiunii moderne şi a naţionalismului secolului XIX sau XX.
Evident că această carte care şi-a propus o imagine globalizantă a scrisului istoric medieval şi a culturii istorice este cu anevoie să fie prezentată în toate compartimentele şi articulaţiile sale. De altfel nu acesta a fost scopul prezentelor rînduri. Am dorit mai curînd să atragem atenţia – astăzi mai mult ca oricînd – asupra unui demers care a marcat un domeniu de investigare actuală şi de actualitate nemijlocită într-o vreme de regîndire a istoriei şi istoriografiei. Traversarea experienţelor politice din ultimii ani arată că într-o epocă de prăbuşiri şi recidive, de confruntări între tendinţele fragmentariste şi cale unificatoare, o meditaţie asupra meseriei istoricului şi a cunoaşterii istorice este de neocolit.
Începînd cu definiţia istoriei – în diferitele ei accepţiuni în lumea medievală, discutînd obiectul relatării sau locul precum şi raporturile istoriei cu disciplinele învecinate, istoricul a stăruit la profilul istorilor, la noţiunile sub care apare, la munca istoricului, asupra tehnicilor de compoziţie, la genurile istorice (tratate, la un moment dat, într-un studiu aparte), Bernard Guenée a conferit o substanţială expunere culturii istoricului, succesului operei în societate şi greutăţii pe care istoria o avea în evul mediu.
Dintr-un ansamblu problematic, istoricul a oferit răspunsuri la întrebările pe care le-a formulat şi care, să o recunoaştem, erau – aşa cum am mai remarcat – esenţialele probleme ale scrisului istoric medieval. Investigînd istoriografia evului mediu latin, occidental prin excelenţă, el a avut în vedere marile istoriografii care au conferit unitate culturii istorice medievale. A făcut o operă de cercetare şi reconstituire la care îl îndemna demersul pe care şi l-a propus şi care obligă la o examinare a istoriilor medievale dintr-un unghi diferit şi printr-o nouă lectură a textelor. Printre multe alte probleme evidenţiate în urma reconstituirii, problema timpului şi spaţiului, cea a criticii istorice medievale, a autenticului şi apocrifului, originalului şi falsului sînt evident aspecte de natură să ne facă să pătrundem mentalitatea medievală de care depinde în mare parte stabilirea faptelor istorice. De asemenea, relevante sînt şi reconstituirile interesînd cultura istorică a evului mediu, cu fondul ei comun de opere, stabilit de Cassiodor; lecturi care rămîn, cu alte cîteva adaosuri, principale referinţe bibliografice, care au dat o unitate geografiei culturii istorice.
Istoricul şi-a îndreptat atenţia şi asupra raportului istorie-societate, spre funcţia istoriei, a discutat uzul şi abuzul istoriei într-o societate care nu dispunea de posibilitatea de a discerne adevărul de inventarea lui. Puse în aceşti termeni problemele, autorul cărţii aduce în discuţie chestiunea instrumentalizării istoriei, angajarea studiului trecutului unor scopuri partizane; nu însă fără să sublinieze rolul generaţiilor succesive de erudiţi care au făcut să înainteze frontiera cunoaşterii istorice. Concluzia ce se detaşează din carte este că descifrarea trecutului solicită cunoaşterea istoricului şi culturii istorice; a perioadei medievale, în cazul de faţă.
Bineînţeles, aceste cîteva consideraţii despre o carte în care erudiţia se împleteşte armonios cu claritatea ideilor şi judecăţilor de valoare nu reuşesc să sublinieze îndestul aportul şi însemnătatea ei pentru progresul studiilor medievale şi definirea cîmpului cunoaşterii istoriei istoriografiei. Traducerea în limba română a lucrării, prin remarcabila pricepere a Domnului Ovidiu Pecican, contribuie, sîntem convinşi, la progresul istoriei istoriografiei în universităţile româneşti şi, deopotrivă, la înţelegerea evului mediu. Să nădăjduim că această tentativă, susţinută generos de încuviinţarea autorului cărţii – şi nu mai puţin de cuvintele scrise în prefaţa ediţiei româneşti – va determina o meditaţie despre istoric şi istorie în lumea de astăzi. Nu putem încheia decît referindu-ne la consideraţiile lui Bernard Guenée din Tendinţele actuale ale istoriei politice a evului mediu francez ce merită să fie reproduse. „Istoria nu a fost gratuită. Ea vrea şi poate marca profund spiritele. Interesul purtat mentalităţii politice trebuie deci să antreneze reînnoirea istoriei istoriografiei”. Chiar dacă istoricul avea în vedere istoriografia evului mediu, problemele pe care le-a evidenţiat, studiul istoricilor oficiali, al şcolilor istorice de diferite inspiraţii, nu pot decît să consolideze în zilele noastre rosturile reale ale unei istoriografii într-o societate.
Cărțile mele (38): AVALON
Ovidiu PECICAN
AVALON
Întâmpinări istoriografice
Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011
coperta: Alexandru Pecican
În Avalon istoria arată altfel decât în realitatea cotidiană. Ea este infinit mai diversă, colcăind de tendinţe, generoasă cu genurile şi autorii neomologaţi încă, atentă la marginali (ca la o pepinieră) şi la megalomani, democrată şi plurală, vorbind în chipuri uneori antagonice, alte ori complementare despre atenția, preocuparea, eventual obsesia față de trecut.
9. Arcanele unei pagini de istoriografie medievală
Întrebarea căreia se cuvine să i se răspundă este ce căpetenie germană a luptat cu maghiarii, în componenţa oştirii cărora să fi fost şi români, şi când anume? Răspunsul se află în confruntarea dintre Ungaria şi Imperiul Roman de neam Germanic pentru stăpânirea asupra Stiriei.
Este de crezut că autorul Gestei lui Roman şi Vlahata menţionează atât de ceţos faptele pentru că le preia din cronici mai vechi prin intermediul unui izvor – astăzi pierdut sau neidentificat – care el însuşi le interpretase, distorsionându-le, într-o primă instanţă. Din câte se cunosc astăzi, relatările despre evenimentele menţionate provin dintr-o scrisoare a lui Ottokar al II-lea Přemysl din 1260 adresată papei Alexandru al IV-lea privitoare la lupta de la Kroissenbrunn. Această scrisoare putea fi cunoscută la sfârşitul sec. al XIV-lea, în mediile literate latine, prin intermediul Chronicon Joannis Marignol, al cărei autor era un italian ce îndeplinea misiunea de cronicar de curte al lui Carol al IV-lea. Ea a fost reprodusă şi în Chronicon Przibiconis de Tradenina (Chronicon Pulkavae), scrisă în sec. al XIV-lea de Pulkava, istoric de curte al lui Carol al IV-lea de Luxenburg, inspirându-se, ca şi Marignol, din cel de-al doilea continuator al cronicarului Cosma din sec. al XII-lea. Pulkava îi pomeneşte, totuşi, după cum precizează Mihail P. Dan – urmând informaţiile din P. Gel. Dobner – numai pe maghiari şi cumani. Revenind însă ceva mai încolo, el scrie pe larg: Ottokar “adversus regem Passe [Russiae – după Dobner] et filios ejus et ceteros Ruthenos ac Thartaros, qui eidem in auxilium venerant Boleslaum Cracoviensem et Loczkonem [Laczkonem – după Dobner] juvenes Lansacie [= Lautsaciae, Dobner] duces et innumeram multitudinem inhumanorum hominum, Cumanorum, Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum, quoque et Valachorum [subl. O. P.], Bezzeninorum (= Bezzerminorum, M. P. Dan) et Izmahelitarum scismaticorum, etiam utpote Grecorum, Bulgarorum, Rassiensium et Bosniensium [= Bosnensium, Dobner] hereticorum auctore Deo gessimus [belum]” .
Este clar însă că informaţia vagă, fantastă şi expeditivă din Gesta lui Roman şi Vlahata nu are la bază folosirea directă a vreunuia dintre cele două izvoare citate aici şi care, ambele, menţionau prezenţa românească în armata regelui Ungariei. Ea pare mai degrabă receptarea distorsionată şi reinterpretată a informaţiei că românii au luat parte la confruntarea dintre maghiari şi “craiul nemţilor”. La autorul Gestei lui Roman şi Vlahata, s-a văzut, acesta din urmă devine craiul Neimat şi este confundat cu hanul tătarilor invadatori, printr-o contragere ilicită şi o totală confuzie istorică. Chiar şi astfel însă retrasarea drumului făcut de informaţia istorică intrată în Gesta lui Roman şi Vlahata poate fi utilă, întrucât dezvăluie nu doar un fundal evenimenţial cât se poate de real, ci şi căile pe care le-a urmat cunoaşterea istorică a faptelor şi reinterpretarea lor partizană ce are, totuşi, la bază, efortul unei lărgiri a orizontului cunoaşterii istorice propriu autorului anonim din sec. al XIV-lea.
Recapitulând succint, anonimul Gestei lui Roman şi Vlahata a avut la dispoziţie un izvor ce păstra amintirea vagă a evenimentelor consemnate în izvoarele latine aduse mai sus în discuţie ori în altele asemenea acestora, rămase însă necunoscute.
CĂRŢILE MELE (14): Poarta leilor
Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990 – 2005)
vol. II
monografie de Ovidiu Pecican
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2006
coperta: Alexandru Pecican
CĂRŢILE MELE (10): Sânge şi trandafiri
Sânge şi trandafiri. Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană
studii istorice de Ovidiu Pecican
Chişinău, Ed. Cartier, 2004
CUPRINS
Epoca ştefaniană (1457–1504)
Ştefan cel Mare – marginalii la un portret
Colaboratorii domnitorului
Programul cultural şi realizarea lui
Ştefan cel Mare şi Renaşterea din Moldova
Ştefan cel Mare şi Evangheliarul de la Humor
Ideal biblic şi ideal cavaleresc în Moldova ştefaniană
Vitejii şi literatura eroică
Ideologie creştină şi propagandă pentru cruciada târzie. Circulara lui Ştefan cel Mare către principii creştini (25 ianuarie 1475)
Istoriografia ştefaniană
Gesta Legendară Unificată, o compilaţie istorică din vremea apropierii Moldovei de Mathias Corvin (1473 – 1489)
Lecturile religioase din Moldova lui Ştefan cel Mare
Literatura erotică în Moldova lui Ştefan cel Mare
Râsul în Moldova ctitoriilor ştefaniene: istorioarele, snoavele şi poveştile
Fauna imaginarului Moldovei ştefaniene: animalele din snoave şi bestiarul fantastic din basme
O creaţie lirică din epoca ştefaniană. Poemul alegoric despre vânătoarea domnească în pădurea cu fiare exotice şi fantastice (1480–1490)
Lirica heraldică. Versurile la stemă
Soţiile lui Ştefan cel Mare
Olena către Ştefan cel Mare. Cea mai veche scrisoare feminină păstrată din istoria românească (cca. 1483–1504)
http://www.cartier.md/carti/sange-si-trandafiri–cultura-ero(t)ica-in-epoca-stefaniana/489.html
Ovidiupecican's Blog 