Proză: Elena CESAR von SACHSE: BEŢIA (IV)

(urmare)

***

            Zilele treceau, dar de fiecare dată soarele îmi zâmbea, prin zâmbetul fetei de lângă mine. Totul era în casă la locul lui, dar „ceva” aparte, invizibil şi personal, accentua gustul şi hărnicia Mariei. Pot să spun că am trecut cu uşurinţă acel prag atât de greu de trecut, jurându-mi să nu mai apelez niciodată la licorile blestemate… Uneori, în întunericul unde lumina veiozei nu ajungea, mai căutam ochii verzi ai Evei. Însă ei n-au mai apărut. Prezenţa Mariei, cu felul ei dur, ca de granit, şi totuşi suav, mi-a devenit pe nesimţite indispensabilă.

            A găsit destule nereguli în conturi şi în actele de care se ocupase Cristian. Într-o zi, fără să mă întrebe ceva, l-a sunat la telefon din sufragerie, lăsând totuşi uşa deschisă spre terasă, să aud ce vorbeşte. Discuţia a fost scurtă.

– Domnule Cristian, vorbesc în numele domnului Andrei. Doresc să vă comunic că în urma controlului efectuat asupra situaţiei finaciare pe care aţi condus-o, am constatat că aţi retras fraudulos sume din contul dumnealui, înşelându-i bunacredinţă şi prietenia pe care i-aţi arătat-o. Pentru că nu a primit în scris o explicaţie rezonabilă din partea dumneavoastră, domnul Andrei vă destituie şi vă aşteaptă demisia, mâine, cu poşta de dimineaţă. A, era să uit. Am mai descoperit un secret interesant… Ştiţi la ce mă refer, nu?! Aha… Aveţi ceva de spus? Nu?… Perfect. Atunci, la revedere!

După câteva minute a apărut în faţa mea, explicându-mi:

– Mama dumneavoastră a insistat să procedez astfel. L-a bănuit de mult că e necinstit, lucru pe care am şi reuşit să-l demonstrez. Oricum, a avut noroc. Altul l-ar fi înfundat în puşcărie… Dar dacă asta a fost dorinţa dumneavoastră, înţeleg… Am vorbit eu în numele dumneavoastră doar din dorinţa de-a vă scuti de o convorbire neplăcută.

Am privit-o scurt, simţind că cu acest ultim demers a reuşit să şteargă tot trecutul în care m-am zbătut, scoţându-mă către un orizont deschis. Am luat poziţia unui om de afaceri, ascunzându-mi în acest fel bucuria unui gând care mi-a încolţit în acel moment în minte, şi i-am spus:

– Data viitoare, vă rog să mă anunţaţi în prealabil ce hotărâţi în privinţa mea, pentru că…

– Da, domnule Andrei. Aveţi dreptate. Aşa e corect, ţinând cont că dumneavoastră mă plătiţi şi sunteţi şeful meu.

A vrut să plece, dar, zâmbindu-mi, a mai adăugat:

            – Eu cred că în scurt timp misiunea mea va lua sfârşit. Amândoi am dat o luptă şi amândoi am ieşit învingători. E o mare bucurie pentru mine că nu mi-aţi fost duşman, ci un aliat blând şi înţelegător…

După aceea a ieşit.

– Hmm -, mi-am spus eu, zâmbind, în urma ei.- Parcă am avut altă soluţie cu tine?… Oare cum a ajuns fata asta în casa, în viaţa şi-n afacerile mele? Asta numai mama ştie…

Şi pentru că nu am reuşit să-i comunic hotărârea ce-o luasem, am sunat-o din nou, iar ea a apărut, ca de obicei, surâzătoare.

Am privit-o câteva clipe, spre a cântări şansele pe care le am cu această persoană interesantă, dar pentru că i-am simţit o uşoară roşeaţă în obraz, m-am simţit eu însumi stânjenit şi m-am grăbit s-o întreb:

– Bănuiesc că ştiţi cu cât l-am plătit pe managerul meu?

– Da! Dar pentru cât îşi mai lua el în plus, consider că l-aţi plătit chiar foarte mult pe acest… scuzaţi-mă, dar nu rezist să nu-l numesc porc de câine…

Fără s-o privesc, mi-am amintit amuzat că la început m-a onorat şi pe mine cu acest titlu nobiliar, tot la al doilea cuvânt… Deci i-am vorbit pe un ton grav:

– Nu pentru că aţi câştigat încrederea mamei mele, ci pentru că eu însumi doresc, observând că sunteţi foarte pricepută şi în acte, dar şi în felul în care puneţi problema în relaţiile oficiale, vă întreb dacă acceptaţi să deveniţi managera mea. Acum nu mai am nevoie de o menajeră specială. Sau… totuşi? –, o întreb eu, făcând o glumă.

– O, nu! Demult nu mai era nevoie de mine, dar recunosc, încă nu mi-am găsit de lucru ceva mai potrivit.

Faţa Mariei strălucea de bucurie. Am simţit cum se abţine să nu mă îmbrăţişeze. Mi-a mulţumit şi întorcându-se pe călcâie, aproape că a fugit din cameră.

Simţeam că face parte dintre acei oameni pentru care sentimentele explodează înafară, ca apa unui izvor de munte, şi asta pentru că se dăruia cu tot sufletul şi nu ţinea nimic pentru ea. După o oră a revenit ca să mă anunţe:

– Domnule Andrei, interviul de la televiziune începe peste o oră. V-am pregătit hainele cu care aţi dorit să vă îmbrăcaţi.

M-am ridicat de pe scaun surprins de aspectul ei. Era îmveşmântată într-un costumaş mov cu o mică bordură albă la guler. Jacheta îi marca supleţea, iar fusta scurtă, puţin deasupra genunchilor, lăsa să i se vadă nişte picioare superbe. Pentru prima dată îi vedeam părul lung şi bogat, de culoarea spicului în miezul verii, lăsat într-o frizură lejeră pe spate. Arăta ca un model. Ce transformare miraculoasă s-a petrecut în scurt timp cu femeia de lângă mine?… Nu aş fi bănuit-o niciodată în stare de o aşa metamorfoză. De când o ştiu avea părul prins într-o agrafă în vârful capului şi o bluză cu pantaloni albaştri, ca în spitale… Şi pentru că eu o admiram mai departe, ea, ca orice femeie, a intuit efectul care îl avea asupra mea. Mi-a zâmbit fericită, dar şi puţin intimidată de propriul aspect îndrăzneţ.

– După cum m-aţi anunţat, devenind managerul dumneavoastră, trebuie să apar într-o nouă postură.

– Într-adevăr, aşa este, şi mă bucur că aţi aceptat să mă reprezentaţi atât de strălucitor…

Aducându-mi însă aminte de convorbirea telefonică o întreb:

– Ce secret i-aţi descoperit lui Cristian?

– Doriţi, într-adevăr, să ştiţi?

Eu am aşteptat să-mi răspundă, zîmbindu-i.

– Cristian şi Eva au fost împreună ani de zile şi au rămas şi după ce v-aţi mutat cu ea aici.

Eu o priveam calm, lovit de o paralizie verbală, aşa că ea a continuat:

– Şi nu numai atât. Împreună au scos sume mari din contul dumneavoastră personal, lucru care putea să vă ruineze dacă fata nu murea pe neaşteptate.

Auzind-o, am început să râd ca de o glumă bună…

– De multe ori o lovitură anihilează durerea. Mi-am dat seama că a fost o mare pasiune, adăugă Maria, căutând să mă liniştească.

Apropiindu-mă, i-am mărturisit:

– Întotdeauna omul vede doar „partea luminată a lunii”, dar e o minune să trăieşti „beţia” misterului ei nedezvăluit. Da! Ai dreptate! A fost o mare dragoste sau poate doar un foc de artificii pe un cer înstelat? Cine poate şti? Totul s-a petrecut atât de repede şi atât de dureros… Totuşi, într-un mod ciudat, această femeie a fost singura care a ştiut să-mi făurească o lume, în care să mă simt fericit…

Maria a rămas tăcută, răspunzându-mi printr-un zâmbet, iar eu m-am lăsat fascinat de intensitatea privirii ei, ce mi-a trecut prin inimă ca un fulger. Şi doar atunci am observat cu uimire că ochii Mariei aveau aceeaşi culoare de smarald ca ai Evei…

 SFÂRŞIT

Published in: on 20 august 2012 at 11:14 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , , ,