Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (12): Cutia cu trei pereţi

      Într-o bună zi, ce era de aşteptat, se întâmplă.

     Directorul descoperi că ne lăfăim ca nişte regi într-un spaţiu absolut scandalos de mare.Toţi angajaţii centralei regionale sunt pe punctul de-a pune mâna pe furci și topoare, inclusiv secretara lui, cum stau înghesuiţi ca sardelele în cutie.

–        V-am găsit o încăpere rezonabilă, la cât de porniţi sunt, dacă nu iau nici o  măsură, îmi cer capul. Asta vreţi?

   A trebuit să ne mutăm într-o sală pe sfert cât hangarul din care am fost alungaţi.

   Fiecare am vrut în noua locaţie să ne poziţionăm birourile ca în sala de bal, devenită de-acuma amintire. Primul m-am mutat eu. Exact ca dincolo, mi-am pus biroul în colţul din stânga al încăperii, cum intri pe uşă, având geamul tot în stânga. Vereş îşi puse biroul în faţa mea. În vechea sală era loc suficient, ce suficient, mai mult decât suficient şi pentru biroul lui Vera, să stea în faţa lui Vereş.

Pe partea dreaptă a încăperii se instalară Gavriş şi în faţa lui, bătrânul Alba.

   Vera era plecată la părinţi în Braşov, şi pentru biroul ei n-am găsit loc decât lângă peretele din fundul sălii, care făcea un cot de 180 de grade, fără geam, întunecos.

   Peste două zile, când Vera se întoarse şi văzu unde i-am pus biroul, făcu o criză de isterie cum scrie la carte, cu ţipete, cu datul ochilor peste cap, cu blesteme să ne bată  Dumnezeu, cum ne-am bătut noi joc de ea.

Vereş şi bătrânul Alba nu se lăsară mai prejos, îi imputară dezlănţuiţi, printre înjurături birjăreşti, că din cauza ei ne-a mutat directorul.

 Un strop de dreptate aveau. În vechea încăpere, spaţioasă, să întorci mașina în ea, la biroul lui Vera era un dute-vino de prietene de-ale ei, de la etajele unu şi doi, şi cine altcineva decât pizdulicile acelea umblară cu şergu mergu prin instituţie, ce mare spaţiu avem, deşi suntem numai o mână de oameni.

–        Ele, ele, ele, curvele tale, sacadă Alba, ele, ele, ele ne-au adus aici!

–        Bătrân băşinos, mă faci curvă?!

A trebuit să-l scoatem pe Alba afară, pe coridor, i-am adus geanta şi Gavriş l-a dus cu maşina lui acasă. 

   – Pe mine nu mă interesază, ce şi cum procedaţi, vreau pe mâine să-mi găsesc biroul lângă geam! şi luându-şi poşeta, pe cât era de mică, pe atât de sfidătoare, Vera ieşi, dar spre deosebire de Alba, după ce ieşi, trânti cu sete uşa în urma ei.

   Eu cu Vereș eram mai proşti să stăm? Am pus lacătul pe uşă, aşa de neânsemnaţi am ajuns, n-aveam yală cu cheie la noua sală, ce să şi aştepţi dacă a fost în trecut magazie de materiale?

Am pus, cum am zis, lacătul pe uşă şi ne-am dus şi noi acasă.

   Din păcate, asul aşilor din mânecă îl avea Vera. Unchiul ei, Dobotă Viorel, era secretar de stat la ministerul nostru.

Seara, am vorbit cu toţii la telefon, şi ne-am înţeles ca la prima oră, cum ajungem la servici, îl lăsăm să-şi beie cafeau în linişte şi apoi intrăm la el. La Pogor, secretarul de partid. Era un om de viaţă, de societate. Odată , noi trei, adică eu, Gavriş şi Vereş, Alba nu era consumator,  ieşeam din Gambrinus şi ne-am întâlnit cu el. Eram şpriţaţi într-un mod rezonabil, când omul este numai veselie şi râs.  Bine, şi Pogor avea un pic la bord, nu ca noi, dar oricum, te găseai în faţa secretarului de partid. Admirabil om, a insistat să intrăm înapoi în Gambrinus şi ne-a făcut cinste cu câteva ture.

Alba ne trasmise să-i facem cerere de concediu pe restul săptămânii. Ne-am bucurat, pe noi trei, ştiam sigur că Pogor ne simpatizează.

 A doua zi, cum am intrat în biroul lui Pogor, acesta se răsti la noi:

–     Nu vă este ruşine, o fată simplă, singură, voi, trei ciobani, trei scule pe bascule, îi mutaţi imediat biroul la geam. Afară!

–     Tovarășe Pogor, îi ținu piept Vereș, care era și el membru de partid, dumneavoastră, iertați-mă, dar nu aveți de unde cunoaște toate aspectele. Știți ce de sus se uită la noi, dacă unchiul ei este secretar de stat?

–     Cine se crede? O prințesă? Ne disprețuiește.

–     Veniți să vedeți. Tot timpul s-a plâns că dacă stă lângă geam, o dor măselele din cauza curentului. Acuma nu mai are cine îi produce curent.

–     Este o persoană veșnic nemulțumită.

–     Ne amenință în permanență cu unchiu-so.

–     Vă rugăm înțelegeți-ne și pe noi.

–     Nimeni n-a scos un cuvânt urât despre ea.

Pogor pufni satisfăcut.

–     Ați făcut-o curvă.

–     Alba a făcut-o, bătrânul Alba. Dar, după ce ea l-a făcut bășinos.

–     Ăsta-i limbaj?

Pogor o ținu una și bună:

–     Mergeți și împăcați-vă cu ea. Mutați-i biroul la geam.

Ieșim cu coada între picioare de la Pogor și mergem pe un coridor secundar la noul nostru birou, în care am ajuns datorită Verei și prietenelor ei.

   Ce vedem când intrăm în fosta magazie? Chiar în fundul întunecos al sălii, la biroul ei, Vera era înconjurată de toate pițipoancele din instituție. Noi, eram trei, ele zece! Cu niște lanțuri groase la gât, de un deget, nichelate, ce le ajungeau până la buric, cum era moda pe vremea aceea.

   Și pe coridorul secundar, lângă noua noastră ușă, cu lacăt nu cu yală, se găsea un calorifer dezafectat și pe caloriferul acela, ne-am adus de pe vechiul calorifer ce se găsea lângă ușa hangarului, scrumiera-cărămidă, efectiv, o scrumieră de dimensiunile unei cărămizi, din sticlă. Scrumiera o găsisem acolo, pe calorifer. Avea simbolul unei ștachete. Nu am cunoscut pe nici un angajat al vechii instituții, singura mărturie că erau și ei niște oameni ( altcineva, cine să fumeze?!) era scrumiera.

 Ieșim toți trei pe coridorul secundar. Fumăm răbdători. Stolul de pițipoance pleacă din biroul nostru. Intrăm. Vera ne așteaptă. Triumfătoare și neânduplecată ca un han tătar. De ce vorbesc despre un han tătar? Pentru că văzusem cu două săptămâni în urmă un film vechi, ”Alexandru Nevski”. Vă vine să credeți, la începuturile lui, imperiul rus era cât o palmă, pierdut în iarbă, și cine, spre încurajare, vine în vizită la țarul rușilor? Atotputernicul, universalul han al tătarilor. Cum vine hanul, țarul se pune în patru labe ca hanul să coboare de pe cal cât mai lin, fără pericolul unei întinderi musculare. Odată hanul ajuns cu bine pe pământ, țarul se ridică, fuge personal și se întoarce personal, cu câteva perne pe care le vâră sub fundul musafirului. Încă țarul n-a terminat cu serviciile de gazdă. Calul trebuie adăpat…

   Cu privirea aceea sălbatică, a cărei singură plăcere este umilirea, strivirea, ne aștepta Vera. Eram toți trei țepeni, agresivi. Vereș îi zice:

–     De ce-a trebuit să bați toba că noi nu te lăsăm să stai la geam? În momentul ăsta îți mutăm biroul în locul lui Alba.

–     Nu, nu, nu! strigă ea îngrozită, vulnerabilă, cum am fi hotărât să rupem rochia de pe ea. Imaginea cu ruperea rochiei, m-a bulversat. M-am trezit zicând:

–     O las în locul meu. Haideți să mutăm birourile.

Le-am mutat.

   A doua zi, rar se întâmpla una ca asta, eram singurul fumător pe coridorul secundar, lângă caloriferul pe care se găsea scrumiera-cărămidă. Iese din birou Vera. Mă vede că sunt singur. Se întoarce precipitată în birou. Revine pe coridor cu un măr învelit într-un șervețel. În timp ce-mi vâră mărul în mână, trece pe lângă mine grăbită. Nu era un măr mare. La rândul meu, conspirativ, ascund mărul în  buzunar.

   Îi scriu un bilet pe care i-l las pe birou, într-un moment de apatie, absență generală, de rateu al cursivității timpului, când, stând la biroul tău, chiar și dacă un leu își trece pămătuful din capătul cozii pe sub nasul tău, l-ai înlătura neglijent cu palma, cum ai alunga o muscă.

I-am scris: ” Te invit la o cafea”. M-am întors apoi la biroul meu, și m-am  coborât prin capacul de la turelă, într-un tanc cu un blindaj de 10 centimetri de indiferență. O vedeam pe Vera din spate, aplecată peste planșeta biroului. Trecură zece minute limpezi, nederanjate de nici un sunet, și Vera, cu o țigară neaprinsă între degete, ieși la fumat. Ea fuma cu prietenele ei, la etajul doi. Trecând pe lângă mine, îmi lăsă următorul bilet: ” Bine. Vin. Ne întâlnim la intrarea în Parcul Mare. La 4.”

Locurile de muncă într-un birou, au un pronunțat iz de pușcărie, amestecat cu cel de cazarmă. Ești obligat la servici să faci niște operațiuni ce se găsesc la o depărtare de ani lumină față de ce visezi să practici cu adevărat pentru a-ți câștiga existența. În paranteză fie spus, mie îmi place să pescuiesc.

   La intrarea în Parcul Mare, Vera mă aștepta numai surâsuri,  ce se traduceau cam așa…  ” te rog să mă ierți că te-am deranjat”…  adresate unei peșteri ursuze pe care poate o superi de-a dreptul, dacă intri în ea să-i vezi, de curiozitate, faimoasele stalactite și stalamite.

   La servici, cum intri pe poarta instituției, îți revizuiești ținuta, ca atunci când pozezi pentru buletin ori pașaport. Ești serios, neutru.

     Când Vera cu surâsurile ei a ajuns în fața mea, mi-am amintit de o scenă: Un câine ciobănesc, de-acela cu blană lungă, albă, cu pete negre, cu ochii ce de-abia i-se văd de sub breton, ședea plictisit în fund. Cum ședea rezemat pe cele două picioare din față, aterizează în fața lui o vrabie obraznică, care, fără inhibiții, începe să se învârtească printre stâlpii picioarelor lui, ciugulind firimituri microscopice. Într-un târziu, matahala catadicsi să-și coboare privirile asupra vrabiei și își aplecă într-o parte căpățâna mare și grea. A nedumerire. A întrebare.

   Toate aleile parcului erau învelite cu un pietriș fin, alb, și erau străjuite pe ambele părți de castani seculari. Castanii te impresionau. Cum tu, om de la țară, obișnuit numai cu case simple, dacă îți întinzi mâna în sus, dai de streșina acoperișului, cum tu, omul acela, ajungi printre turnurile New York-ului, cu nenumăratele lor etaje, le pierzi șirul, numărându-le către crâmpeiul de cer dintre ele.

Eu cu Vera ne-am plimbat pe cea mai lungă alee.

   A doua zi, la birou, între mine și Vera, o graniță imposibil de trecut. Ce ușor puteam juca un rol, m-am uimit, avea farmec, mă simțeam în al nouălea cer să stau ascuns sub o crustă de nepăsare jignitoare față de ea. Vera îmi plătea cu aceeași monedă. Privirile ei ce te scoteau din minți, priviri pline de o absență albastră, te apropiai la un metru față de ea, dar nici o reacție.

   Vera stătea în chirie , în Mărăști. La trei străzi distanță, avea apartamentul, Vereș. Ne-am luat niște precauții ridicole, când i-am făcut prima vizită. M-am urcat pe ultimul troleu, la 12 noaptea, și deși o despărțea de Vereș trei străzi, le-am ocolit, să vin din partea cealaltă. Când am ajuns la blocul ei de garsoniere, m-am uitat bine în toate părțile, țipenie de om, noapte din ultimii ani ai comunismului, noapte beznă, cu becuri rare, lecție de economie, ca niște opaițe roșii ce punctau răscrucile străzilor. Apoi am intrat în bloc. Locuia la etajul cinci. Mă întâmpină gravă, o Vera blocată, era prea târziu să mă întorc în Mănăștur, taxiurile erau o noțiune teoretică, trebuia să dorm la ea. Ce încape într-o garsonieră confort unu, cum era cea a lui Vera? Chiar dacă ai fi un geniu al geometrei? O singură canapea, o singură măsuță, un singur dulap, o o singură noptieră pe care tronează televizorul și un singur scaun. Este vorba de o garsonieră confort unu, să fim bine înțeleși.

   Biroul cu Vereș, Alba, și Gavriș rămaseră în urmă ca o cutie de carton în care locuiesc trei pitici, pe care dacă îi scoți afartă din cutie, sunt ferm convinși că au ajuns într-o altă cutie, atât de mare că încă nu i-se văd pereții.

   Ce-mi zise în prima noastră noapte? Nici vorbă să-i fie unchi, Dobotă  Viorel, secretarul de stat. Despre fiecare angajat se țes legende. Dacă ești într-un post umil, ai parte numai de-o poveste scurtă, nesemnificativă. Cum Vera nu zise nici da nici ba, la presupunerea că

secretarul de stat îi este unchi, convingerea aceasta se întări ca și cimentul de cea mai bună calitate, folosit la stâlpii de susținere ai podurilor.

   După prima noapte petrecută împreună, având în minte făptura ei fragilă, de un alb liniștit, somnuros, plăcut, neverosimil, ca un sfânt de îngăduitor, cu sânii aromați, piersicoși, nimic nu mi s-a părut mai tragic, mai sfâșietor, decât să ajungem dimineața iarăși în biroul cu cei trei misogini disprețuitori. I-am văzut înzestrați cu o intuiție diabolică, cu tot teatrul nostru, ei știau că deși nu ne despart decât câțiva metri, tânjim unul după altul. Și Vera, din aceleași temeri ca ale mele, se așeză la birou și se aplecă peste planșetă, discretă ca o umbră, umbrele n-au fost niciodată un pericol pentru oameni.

   Către sfârșitul zilei de lucru, biroul-submarin, umed din cauza oxigenului consumat, părea că nu mai are șanse să ajungă în Parcul Mare, la libertatea cu gust de clorofilă, în trupul ei cu fantele a mii de branhii strălucitoare, prin care, ca niște păsări, insule de lumină coborau pe albul aleilor, pe verdele ierbii, spre odihnă.

Ne întâlneam acolo, la capătul aleii celei mai lungi și privirile noastre călătoreau alături către silueta îndepărtată, de aisberg, a Cazinoului. Aleea îmi amintea de drumul de pe fundul mării și pe marginile lui, de cei doi pereți ai mării verzi, despărțite de Moise.

Cât mai rezistăm Vera? Eram  două spirite ce aveau la degetul mic rutele stelare, dar blestemate ca, de pe unde or fi, să se întoarcă și să se vâre timp de opt ore pe zi, într-o sticlă, pe care trebuiau să o împartă cu alte trei spirite, decăzute, fără aripi, sedentare.

Trecură săptămâna de la prima noastră noapte. Am sărbătorit-o cu șampanie și ca primii creștini ce își riscau pielea dacă își mărturiseau credința, ne-am dus la serviciu ținându-ne de mână. Niște oameni mai stânjeniți decât cei trei, eu n-am mai văzut. Mai mult. La 10, am mâncat împreună cu Vera la biroul ei. Pe coridorul secundar, la țigară, m-am străduit să le demonstrez că sunt același coleg bun al lor, nimic nu s-a schimbat. Nu mergea. Ori cu ei, ori cu Vera.

   Eram în ochii lor un profitor. Cu secretarul de stat în spatele nostru, ne aștepta un viitor confortabil, ca autostrada pentru un șofer, autostradă pe care scapi de frica venirii unui bolid din față.

   Exact așa s-a întâmplat, ca într-un scenariu imaginat de cei trei, un scenariu acuzator, nedrept, lunecat către răutatea, de care, cu toții, să fim cinstiți, nu scăpăm, răutatea sub forma peliculei de reziduri ce se formează de-a lungul multor ani pe fundul rezervoarelor de benzină.

   În fiecare primăvară, biroul nostru trecea printro perioadă critică. Cum trec niște negustori cu mărfurile lor printr-un ținut în care mișună hoții.

Logic, normal, biroul nostru ar fi trebuit să se găsească în cadrul intreprinderii de profil. Această intreprindere era plantată la 50 de kilometri de orașul nostru, la marginea Delișului, un orășel murdar și dezordonat.

În fiecare primăvară, în loc să ne bucurăm de întoarcerea păsărilor migratoare, de muguri, de cerurile sprintene, pe care zburdă un soare adolescent, narcisist, obsedat de oglinzi, noi, cei cinci din birou, tremuram de frică, pământii, că suntem transferați la intreprinderea din Deliș, și-aveam ce merge până acolo, și-aveam ce veni de-acolo, toată ziua cu trenul, huța-huța.

   Drobul de sare, deși ne găseam în plină vară, căzu în capul nostru. Veni directiva cu numărul 232 semnată de Doboș Viorel, secretar de stat, prin care biroul nostru primea cale liberă către Deliș.

Eu cu Vera am mers în audiență la director și am scăpat de transfer.

   Ce-au gândit cei trei colegi, nevoiți să facă naveta la Deliș? Li s-a năruit poate, unul dintre pereții cutiei. Au dat nas în nas cu infinitul resentimentelor. Dezgustul față de un trădător. Și față de plaga nepotismului din țara noastră.

Published in: on 29 August 2012 at 1:27 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/08/29/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-12-cutia-cu-trei-pereti/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: