AMEDEO (6): Cum să gândim, să vorbim, să scriem și să acționăm incorect. Un posibil manual de știința comunicării cu succes

Avantajul de a fi deștept într-o lume unde limitele istețimii, deșteptăciunii și inteligenței se fac simțite la tot pasul, nu este menit să aducă gloria și fericirea, ci mai curând consolarea, stoicismul, surâsul amar în colțul buzelor, în cele mai multe dintre cazurile pe care le cunosc. Nu totul este educabil, nu orice circumstanță se pretează la un tratament (răspuns) bine educat și inteligent, iar în fața consecvenței pline de forță a prostiei multe minți suple și agile cedează pasul.

Iată de ce, fără a fi amărât din pricina asta, am ajuns să socotesc că în lumea în care trăim ar putea fi mai folositor să alcătuim manuale în sprijinul neadaptaților la atmosfera de îmbâcseală, limitare și derizoriu pe care o majoritate necuantificată precis, dar pregnantă, accesibilă intuirii instantanee și repetitive, o minte bine mobilată și o sensibilitate pe măsură o pot decela împrejur. Nu spun că manualele de logică și de argumentare, modelele euristice de ascuțire a minții ar fi inutile. Dar nu mai puțin interesantă ar fi o carte destinată inteligențelor care vor să păstreze o relaționare neconflictuală cu cretinismul dominant, fie el jovial sau încruntat, trufaș ori modest în manifestări. Câți dintre cei care învață gândirea cu Aristotel o și practică înafara orelor din școală sau facultate? Iar cei care o practică, ce succes agonisesc? Pentru o comunicare izbutită, cei implicați în procesul schimbului de informații trebuie să fie nu doar compatibili, ci și să folosească un cod comun. Or, care este compatibilitatea dintre o minte strălucită și un boulean? Și ce cod ar fi accesibil ambilor, mediind o bună înțelegere fără suspiciunile inevitabile instalate între ei de conștiința ori intuiția asimetriei dintre sclipire și bornare?

Ideea nu este chiar atât de nouă cum ar părea și, fără ca ea să fie formulată pe față în maniera pe care o pun aici în pagină, a preocupat – tacit, subînțeles – și pe alții înaintea mea. Unul dintre cei ce s-au străduit în această direcție cu rezultate până astăzi omologabile a fost Arthur Schopenhauer, autorul inestimabilei contribuții Arta de a avea întotdeauna dreptate. În același secol al XIX-lea, în Franța, Gustave Flaubert repertoriza clișeele, prefabricatele gândirii contemporane cu el, în Dicționar de idei de-a gata. Mai recent, Occidentul transatlantic a inventat colecții de carte pentru nătărăi, cu un real succes de public. Nu mă gândesc doar la ciclul (Cutare subiect) pentru idioți/ dummies, ci și la excelentele prezentări de curente de gândire și de filosofi sub formă de benzi desenate.

Și totuși… În general, aceste cărți păcătuiesc prin aceea că, deși se adresează unui public cu un anume grad de instrucție și cu o măcar medie dotare intelectuală, nu izbutesc să coboare discursul până la situațiile de viață cele mai variate și mai utile unei simplificări a evoluțiilor sociale cotidiene ale „albatroșilor” neajutorați și descoperiți în fața agresivității, trivialității și tâmpeniei atotputernice. Practic, toate aceste recolte de carte trag cu ochiul complice, ținând morțiș să arate că, în ciuda coborârii în vagonul de marfă plin cu obtuzi și borfași, autorii își păstrează jobenul ,redingota și monoclul; ceea ce îi face și nesuferiți un pic, nu doar inutili pentru nivelul jos de care avem nevoie.

Mult mai aproape de atingerea scopului mărturisit aici s-au dovedit, cred, avangardiștii și literații adepți – de voie sau de nevoie – ai jdanovismului/ proletcultismului. Primii au mizat pe aleatoriu, utilizând în compunerea poeziei lor hazardul. Tot așa fac în viața de zi cu zi și inșii cărora accesul la o ideație coerentă, mai înaltă, le este interzis prin naștere sau neglijare a educației. Ceilalți, în schimb, aliații de nădejde ai totalitarismului stacojiu, au fost – precum Vladimir Maiakovski – producători zeloși ai propagandei grețoase, clișeizate în lozinci, premergând marketingului agresiv de astăzi, în care SUA și cultura ei managerială se dovedește experta universului. Lozinca sau sloganul se imprimă stabil și obsesiv pe fundalul minților dezvoltate sau ba, înlocuind cu ritmul lor înmugurirea unei gândiri autentice, propunând răspunsuri de-a gata.

Am încercat, odinioară, și eu să contribui la mărirea continentului literar al sabotării sarcastice a gândirii, propunând un volumaș în ediție limitată – doar cincizeci de exemplare – intitulat Clipuri. Vulva macroscopic reprodusă dintr-o fotografie obscenă până la limita irecognoscibilității (ori a identificării ezitante) avertiza, în viziunea mea, asupra conținutului inflamat al cărțuliei. În interior am așezat – cu modestia împăcată a geniului sigur de sine în anonimat – mai multe pseudo-aforisme, gândeme anamorfotice aducând a înjurături, promisiuni, proclamări și înțelepții nebunatice…

Atât nu ajunge însă și treaba se cuvine dusă mai departe. Mă încurajează în această direcție și mirificul manual despre vorbirea doctă pe seama cărților necitite vreodată, deși, iarăși, la mijloc este o miză cu debușeu intelectual, și nu o coborâre în arena cu porci, politicieni, escroci superficiali și noi îmbogățiți.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/09/13/cum-sa-gandim-sa-vorbim-sa-scriem-si-sa-actionam-incorect-un-posibil-manual-de-stiinta-comunicarii-cu-succes/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Magister,
    dacă înţeleg bine, aici e vorba de puţină „alchimie pharmacologică” (wah!): adică, să obţii un „oţet popular” din „fermentarea controlată” a „boabelor” prea dulci din sofistică, gîndirea laterală sau cunoaşterea inutilă.Păi, spun că e bine: toate terapiile sunt bine venite atunci cînd vine vorba despre „ulcerele” gîndirii! Pentru că acestea produc, în cele din urmă, grave „ulceraţii” în social.

  2. Dragă Vasile,

    Ai un condei extraordinar. Ce bine și ce sintetic ai descris mica mea idee de îmbunătățire a socialului… Papini – citat de Eliade – susținea că prostia nici nu se prea vede în jur, că Erasmus exagera, că e plină lumea de înțelepți, în schimb. După mine, italianul se înșela. Nu e nevoie de măsurători speciale ca să vezi asta. Dar, probabil, că în loc de gândire laterală e nevoie de gândire „în cruci”, „cotită”, de scenarită suspicioasă în locul examinărilor raționale și argumentate, de presimțiri și profeții cotidiene („mi s-a răsturnat paharul cu lapte în vis, deci nu voi ajunge la meci la timp, diseară!” etc.).
    Idealul acesta didactic e măreț, și are mari șanse să rămână utopic, din păcate. Nu e ușor să prinzi pe scurtături toate meandrele esențiale ale tembelismului inventiv. Dar măcar să propun o asemenea reflecție răsturnată, nu?

  3. Dragă Ovidiu,
    scrii: „Idealul acesta didactic e măreț, și are mari șanse să rămână utopic, din păcate.” Nu atît utopic, aş spune, cît – în termeni matematici – o funcţie a cărei soluţie tinde spre infinit. Dar asta n-ar trebui să ne descurajeze, nu-i aşa?
    Propunerea ta mi-a amintit de o carte apărută în 1969 (un an bun pentru edituri!), tradusă din limba maghiară: „Istoria culturală a prostiei omeneşti”, de Rath-Vegh Istvan, la ce editură crezi? Evident: Editura Ştiinţifică! Din „Prefaţa”, din nou evident, „înţeleaptă” mai aflăm despre alte încercări de a inventaria, clasifica şi defini prostia omenească, precum „A short introduction to the history of human stupidity” (1939), a lui W.B.Pitkin sau, chiar mai veche, „Uber die Dummheit” (1909), de Dr. L.Loewenfeld. Prin urmare, „calea e deschisă”…

  4. Că bine zici, Vasile. Uite un subiect bun de teză doctorală: stupiditas/ stultitia în preocupările intelectuale ale ultimelor cinci secole; cam de la lauda erasmică și parabola bruegheliană cu orbi până azi. Inclusiv în folclorul nostru, unde – cu referire la Ceaușescu – în anii 80 se ironiza (am mai spus-o) istorismul de partid, de dictator și de stat în formula: „de la Burebista, până la prostul ista!”. Bibliografia îmbogățită de comentariul tău se pretează la multiple adaosuri, slavă Domnului. Asta arată ce atenție a manifestat lumea față de tema prostiei, pe de o parte, iar pe de alta arată ce eronat să socotești că prostia este, cum zicea un eseist contemporan, „încremenire în proiect” (hahaha! De unde „proiect” la proști? Și de unde până unde „încremenire”? Că prostia e zglobie, inventivă, alegră și ubicuă; ba chiar nimfomană). Ooops! Tocmai am mai invocat un exemplu contemporan și național de prostie cu iz de înțelepciune!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: