UN EXEMPLU de interpretare a rolului regal în evenimentele deja menționate îl aduce autorul blogului Politeia, care semnează cu ID-ul Theophyle. Postarea lui relevantă pentru tema în discuție, „Jocul de-a istoria”, a stârnit aproape 300 de comentarii, dovedind interesul cititorilor, dar și acuitatea temei. (Mulțumiri prietenului Francisc B. pentru semnalare!) Autorul este istoric – de meserie sau din pasiune doar – și mărturisește într-un comentariu că pentru afirmațiile lui „Sursele sunt diverse. În primul rând din memoriile scrise (parte publicate, parte nu) a[le] oamenilor care au participat la evenimente. În al doilea rând din stenogramele desecretizate a[le] ministerului de externe american și trei din arhivele ziarelor centrale (străine) ale vremii” (comentariul din 24/06/2011, ora7:25 a.m.). (Ultima precizare mă face să cred că ar putea fi vorba despre un absolvent al Facultății de Istorie care și-a redactat licența pe un subiect interesând reflectarea respectivului moment istoric în presa anglo-saxonă a vremii.)
Vezi: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/
Iată rezumativ ce răzbate din postarea respectivă și din unele completări survenite din secțiunea de comentarii la ea:
„Generalul Constantin Sănătescu și Generalul Dumitru Dămăceanu au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele Mihai a fost anunțat și a acceptat in extremis această decizie. […] De menționat că Generalul Sănătescu era în relații extrem de proaste cu Ion Antonescu din moment ce (sic!) acesta a trecut Nistrul. De amintit că Gen. Sănătescu a fost comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, și în calitate de comandant al Corpului 8 armată a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940. Regele Mihai abia a fost convins să ajungă la București de la Sinaia pe 22 august ’44 pentru a trece la acțiunea loviturii de stat. Imediat după lovitura de stat și arestarea lui Antonescu, regele Mihai a plecat (fugit) din București, refugiindu-se într-o localitate (neștiută de nimeni atunci), Dobriţa (moșia Culcer) în Oltenia”.
Pe blogul pangonzo apare următoarea postare din 23/06/2011:
„Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat atât în Primul Război Mondial cât şi în al Doilea Război Mondial.
Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:
«Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.
Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.
Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin “Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!
Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi “învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”. (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87)».
Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican
Ovidiupecican's Blog 