Muzeul Literaturii Române & Asociația Proză a Asociației Scriitorilor din București & Uniunea Scriitorilor din România
vă invită
la lectura publică a prozatorilor
Răzvan PETRESCU
și
Adrian BUZDUGAN
marți 27 martie 2012
la Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române,
Bdul Dacia nr. 12
Moderatori: Aurel Maria BAROS & Nicolae ILIESCU
Coordonator: Ștefania COȘOVEI
Un regal cu autori de proză scurtă
O spun deschis: Stepan Trofimovici a jucat mereu, printre noi, un rol anumit, cum să spun, civic, și-i plăcea la nebunie rolul acesta, așa încât, cel puțin așa mi se pare mie, nici nu putea exista fără el. (…)
De exemplu, îi plăcea în mod deosebit poziția de „persecutat” și, cum să spun, de „exilat”. În aceste două cuvințele este un fel de strălucire clasică, și care-l ademenise pentru toată viața; această situație l-a ridicat treptat în propriii ochi, timp de atât de mulți ani, l-a urcat în cele din urmă pe un fel de piedestal destul de înalt și de plăcut pentru amorul-propriu. (…)
… Activitatea lui Stepan Trofimovici se încheie chiar în clipa în care tocmai începuse, cum să spun, „din cauza vârtejului iscat de un concurs de împrejurări”. Și ce să vezi? Nu numai „vârtejul”, dar chiar și „concursul de împrejurări” se dovediră până la urmă a nu fi existat, cel puțin în acest caz. Numai acum, zilele acestea, am aflat, spre marea mea uimire, dar din surse cu totul sigure, că Stepan Trofimovici trăise în mijlocul nostru, în gubernia noastră, nu numai fără a fi exilat, așa cum obișnuiam noi să credem, dar nici măcar nu se afla sub supraveghere. Ca să vedeți, după toate acestea, până unde te poate împinge forța imaginației! A crezut cu sinceritate toată viața sa că în anumite sfere unii se tem de el, că pașii lui sunt cunoscuți în permanență și sunt numărați și că fiecare dintre cei trei guvernatori ai noștri care se succedaseră, venind aici să conducă gubernia, era deja stăpânit de un gând anumit și tulburător referitor la el, care i se insuflase de mai sus și mai ales cu prilejul instalării în fruntea acestei gubernii. Dacă atunci cineva ar fi încercat să-i demonstreze respectabilului Stepan Trofimovici, prin dovezi incontestabile, că nu avea deloc de ce să se teamă, cu siguranță că el s-ar fi supărat. Dar, de fapt, era un om foarte înzestrat, cum să spun, chiar un om de știință, deși, de fapt, în domeniul științei… ei, într-un cuvânt, în domeniul științei nu făcuse așa de multe și, se pare, chiar nimic. Dar cam așa se întâmplă la tot pasul în Rusia cu oamenii de știință”.
(F.M. Dostoievski, Demonii, traducere de Antoaneta-Liliana Olteanu, vol. I, București, Ed. Adevărul Holding, 2011pp. 11-13)
UN EXEMPLU de interpretare a rolului regal în evenimentele deja menționate îl aduce autorul blogului Politeia, care semnează cu ID-ul Theophyle. Postarea lui relevantă pentru tema în discuție, „Jocul de-a istoria”, a stârnit aproape 300 de comentarii, dovedind interesul cititorilor, dar și acuitatea temei. (Mulțumiri prietenului Francisc B. pentru semnalare!) Autorul este istoric – de meserie sau din pasiune doar – și mărturisește într-un comentariu că pentru afirmațiile lui „Sursele sunt diverse. În primul rând din memoriile scrise (parte publicate, parte nu) a[le] oamenilor care au participat la evenimente. În al doilea rând din stenogramele desecretizate a[le] ministerului de externe american și trei din arhivele ziarelor centrale (străine) ale vremii” (comentariul din 24/06/2011, ora7:25 a.m.). (Ultima precizare mă face să cred că ar putea fi vorba despre un absolvent al Facultății de Istorie care și-a redactat licența pe un subiect interesând reflectarea respectivului moment istoric în presa anglo-saxonă a vremii.)
Vezi: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/
Iată rezumativ ce răzbate din postarea respectivă și din unele completări survenite din secțiunea de comentarii la ea:
„Generalul Constantin Sănătescu și Generalul Dumitru Dămăceanu au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele Mihai a fost anunțat și a acceptat in extremis această decizie. […] De menționat că Generalul Sănătescu era în relații extrem de proaste cu Ion Antonescu din moment ce (sic!) acesta a trecut Nistrul. De amintit că Gen. Sănătescu a fost comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, și în calitate de comandant al Corpului 8 armată a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940. Regele Mihai abia a fost convins să ajungă la București de la Sinaia pe 22 august ’44 pentru a trece la acțiunea loviturii de stat. Imediat după lovitura de stat și arestarea lui Antonescu, regele Mihai a plecat (fugit) din București, refugiindu-se într-o localitate (neștiută de nimeni atunci), Dobriţa (moșia Culcer) în Oltenia”.
Pe blogul pangonzo apare următoarea postare din 23/06/2011:
„Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat atât în Primul Război Mondial cât şi în al Doilea Război Mondial.
Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:
«Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.
Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.
Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin “Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!
Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi “învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”. (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87)».
Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican
De când e lumea lume şi scriitorii scriitori, au existat şi, evident, nu se vor stinge niciodată, duşmănii… literare, deşi, după umila noastră părere, termenul de „literar” n-ar trebui să intre într-un asemenea context semantic. Şi, tot după opinia noastră, duşmăniile respective ţin mai mult (sau exclusiv?) de latura umană, iar nu de cea literară, se referă adică la ura/antipatia/ranchiuna/invidia/resentimentele manifestate faţă de un om, şi nu faţă de opera acestuia, asupra căreia, totuşi, în final, se vor răsfrânge. Se vede treaba că ştia el, conu’ Mihalache Kogălniceanu, ceva când (îşi/ne) propunea să criticăm cartea, iar nu persoana!!
Curioşi a afla (dar convinşi că nu le vom stârpi) de unde pornesc asemenea sentimente faţă de confraţi (luaţi în totalitatea lor sau la bucată), am rugat câte un reprezentat al celor trei mari provincii istorice – Transilvania, Muntenia şi Moldova – să formuleze o întrebare pe care să o adresăm literaţilor – scriitori, critici, istorici literari, jurnalişti, universitari, comentatori ai fenomenului literar românesc.
De ce trei şi de ce venind din cele trei zone? Păi scenariul mioritic (la care ne tot raportăm, că se potriveşte ori ba!) nu implica trei ciobănei?! Atâta doar că, de data asta, cei trei nu pun la cale niciun plan criminal. Doar dacă, nu cumva, la final or să fie ei omorâţi – virtual, desigur – de cei intervievaţi! Căci, nu-i aşa, nu vom şterge noi resentimentele, nici măcar printr-o anchetă glumeaţă în formă, dar foarte serioasă în fond. Cel mult, vom declanşa… alte antipatii!
Luându-şi rolul, mai în glumă, mai în serios, fiecare a găsit cu cale să formuleze întrebarea în graiul local. Pentru culoare, pentru amuzament?! Noi nu vom şti-o, poate, niciodată! Aşadar:
De la Zalău, Carmen Ardelean: No, pă di ce să mâncă ăi de scriu întră ei?
Din Bucureşti, Rodica Lăzărescu: Da’ dă ce să mănâncă condeierii dă cur?
De la Focşani, Mircea Dinutz: Da` di şie, bre, sî manâncî stihurgoşii întri dânşîî?
Cât despre răspunsuri, le aşteptăm în orice formă va găsi fiecare de cuviinţă să le îmbrace!
*
Stimați confrați mioritic organizați (pe temeiuri păstoresc-regionaliste, care va să zică),
Problema ridicată de domniile voastre, cu distincția neaoșismului și patos politic (când vine vorba de… kur!) vădește, cu adevărat, o aplecare către filosofare și tăiere de frunze la câini. Într-adevăr, grija domniilor voastre față de concordia scriitorimii impresionează până la lacrimi de krokodil. De ce nu se mai poate dormi în România? Ar fi, pasămite, zavistie între scriitori. Cu alte cuvinte, unii condeieri – poate mulți, poate puțini – și-au permis să iasă din pluton, părăsind încremenirea extatică și duioșia mieroasă față de semenii de vocație, stârnind zarvă în Paradis. Ceea ce se înțelege din mirarea domniilor voastre este că normalitatea ar fi opusul acestei situații, că trăim o situație de acută criză în relațiile profesionale și interpersonale ale breslei etc.
Așa să fie? Nici vorbă, o știți, pesemne, destul de bine: arta presupune adresabilitate sufletească, pasionalitate, emotivitate, empatie și altele asemenea. Or, în aceste condiții, amprenta individuală particularizează marcat, stabilind diferențe, dihotomii, contrarietăți, alertând vanitățile, orgoliile, paranoia sau numai vigilența etică și estetică ori civică. E în firea celui care scrie să facă, la nevoie pe prostul – nu altfel procedau, prin eroii lor, unii precum Hasek și Ilf și Petrov, nu-i așa? -, important este însă să nu și devenim astfel. Deși, mai știi? Dacă analfabetizarea continuă în țara noastră la calitatea ei actuală, chiar și în rândul absolvenților diverselor cicluri de învățământ, poate că va deveni singura convenție comunicațională viabilă… (Greu, deh, de deosebit zgarda, avangarda și ariergarda, nu știi niciodată cum se vor așeza lucrurile.)
Altminteri, de-ar fi să vă iau măcar o clipă în serios întrebarea, mai multe unghiuri și răspunsuri mi s-ar înfățișa, aproape simultan; toate valabile (sau nu). 1. De aia (profund și românește!). 2. De ce nu? (Inteligent și național, din nou.). 3. Pupincurismul curent solicită și reacții contrare, pentru mai mult echilibru (răspuns ponderat). 4. Știți ce-a zis Dabija?… (abordare curtenitoare). 5. Judecați cu mintea „căldiceilor” biblici (răspunsul teologului hâtru). 5. Din… virilitate (după vizita la sexolog). 6. Pentru încălecarea adversarului (perspectiva descălecătorului). 7. Din invidie și ură (răspunsul lui Pleșu & Liiceanu). 8. Din frustrare (vorbește Volo Tismăneanu). 9. Din plictis (mormăiala lui Cioran). 10. Divide et impera (vorba securistului de serviciu). 10. MAI BINE EU DECÂT EL (abordare sportivului, în virtutea spiritului de competiție). 11. Ca să se mire… cine întreabă (abordarea clișeistică). 12. Pentru a testa libertatea de expresie (versiunea Mircea Toma și ActiveWatch). 13. Încă nici nu se ceartă de-adevăratelea, e o leșinătură în viața noastră literară… (războinicul nerăbdător). 14. Din cauza oiței turnătoare, veți vedea și voi trei curând la ce vă va duce (ecou din orizontul deal – vale).
Vă dați seama că șirul gurilor care se rostesc aici ar putea continua aproape la infinit, dar mă tem că, de la o vreme, rostirea se va rosti singură, rostuindu-se, fără grijă, prin noi și s-ar vedea atunci că filosoful Noica a descris, evocat, invocat și analizat segmențial, punctual, în eșantion, din Păltiniș doar trăncăneala incontinentă la care, cu voia dvs., vă livrați și dvs., din plin întrebând asemenea fleacuri încărcate de metafizica obielelor…
Asigurându-vă de simpatia pe care o datorăm stultiției, de oriunde ar veni înspre noi, provocându-ne să ne-o expunem pe a noastră, vă doresc numai bine!
5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).
Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.
Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil”[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.
Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.
Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.
Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.
[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.
Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.
Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].
Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).
O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.
Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.
Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.
[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.
[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.
În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.
[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/
„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).
Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)
Am ezitat înainte de a decide cum ar fi mai potrivit de procedat, dacă să continuu șirul postărilor dinainte, departe de a-și fi dus la bun sfârșit tentativa de demonstrație, sau să inaugurez o nouă discuție (înrudită, dar totuși alta). În cele din urmă, libertățile pe care ți le îngăduie un blog, m-au determinat să optez pentru o soluție intermediară. Voi posta „în paralel” – de fapt, alternativ, după ritmul elaborării lor – noi episoade în dreptul ambelor texte: și a celui care continuă, și a celui care abia începe. (O.P.)
Teoria despre acțiunea ca acțiune, urmărită în viața intelectuală, unde ea se poate converti în așa-numitul terorism intelectual observat și analizat de Jean Sévillia permite observarea anumitor forțe intelectuale românești postcomuniste, construite în jurul unor personalități și instituții, dar și a unor mituri-reper. În societatea românească a ultimelor două decenii s-au putut afirma grupuri interesate nu de competiția afirmării, ci de-a dreptul de supremație în spațiul cultural eliberat de cenzură și de dictatura ideologică a Partidului Unic. Unele au intrat în competiție unele cu altele, altele par să se ignore – cooperând, de fapt -, iar altele se sprijină prin acțiuni concentrice fără nici un fel de paravan. O călătorie prin aceste geografii mișcătoare se dovedește utilă pentru cei interesați de tema grupurilor de interese, fie că le-am identifica pe acestea cu grupări ale căror ține par (și poate chiar sunt) dezinteresate, orientate de un anume sublim idealism și focalizând pe viața și jocul ideației, fie că am vedea în ele alianțe cu pretext cultural al căror țel este mai degrabă promovarea disimulată a unei anumite orientări ideologice, situarea cât mai sus în ierarhiile sociale ale zilei și, nu în ultimul rând, anumite preocupări de natură pur materială.
Aici, deocamdată, voi aminti numai dispunerea de resurse din jurul prestigiosului cărturar care este dl. Gabriel Liiceanu, amintind mai mult în treacăt unele dintre alianțele acestuia, care merită analize de sine stătătoare, aparte. Ulterior, prin forța lucrurilor, vor surveni în discuție și alte grupări concurente sau complementare, într-o tentativă de a surprinde tensiunile concurențiale ale unor tentative de „terorism intelectual”, deci de luptă pentru puterea simbolică. Deoarece, însă, în contextul prezentului eseu ceea ce îmi reține atenția este mai cu seamă ceea ce am numit „direcția nouă în filozofie” – reprezentată de gruparea filosofică în fruntea căreia s-a erijat Gabriel Liiceanu -, aceasta va fi discutată cu mai multă luare aminte.
Dl. Gabriel Liiceanu a fost un cercetător în filosofie și un autor socotit filosof de-a lungul anilor 70-80 ai secolului trecut, deși pentru calitatea de filosof se cuvine probată consistența și strălucirea unei gândiri originale. Această calificare domnia sa a obținut-o în ochii publicului din România printr-un doctorat în filosofie, prin poziția de cercetător în domeniul filosofiei la un institut specializat și, mai ales, prin recunoașterea lui ca atare, în cadre informale (deci cu atât mai semnificative, în contextul monopolului filosofico-ideologic oficial al P.C.R.) de către autenticul gânditor care a fost Constantin Noica. Pe atunci atât era suficient, ba chiar susceptibil de a atrage o anumită glorie, ținând seama de faptul că orice rudiment de gândire originală neconvențională se confrunta în modul cel mai vizibil și mai direct cu înghețarea teoretică marxistoidă oficială. În 1987, când Noica a decedat, în virtutea unui mandat filosofic care părea nu numai transmis cu convingere către el și Andrei Pleșu de maestrul decedat, ci și liber asumat de către beneficiar(i), dl. Liiceanu a început să fie socotit succesorul într-ale magisteriatului filosofic underground al lui Noica, o linie de continuitate opusă traseelor oficiale controlate ideologic de către puterea comunistă.
Odată cu plecarea lui Noica în lumea celor drepți interesul dlui Liiceanu față de filosofia heideggeriană a continuat și s-a amplificat, devenind curând principala – dacă nu exclusiva – direcție a dezvoltării interesului autorului în materie de filosofie. Datorită însă tristului eveniment al expierii autorului Rostirii filosofice românești, și mai cu seamă pe urma zguduirii sociale, politice și culturale din decembrie 1989, și în cazul lui Gabriel Liiceanu s-a produs, se pare, o răsturnare a priorităților. Ambițiile cercetării filosofice pe cont propriu au părut să pălească în fața urgențelor – manifestele civice de tipul „Apelului către lichele”, manageriatul cultural și mai ales economic de la Ed. Humanitas, implicarea în activitatea Grupului pentru Dialog Social și a revistei 22, prioritatea intrării în contact cu marile nume disponibile din emigrație și a realizării unor reportaje-interviuri filmate cu aceștia (E.M. Cioran) –, liniștea și concentrarea pe care le solicita meditația filosofică diluându-se și risipindu-se în vânzoleala și agitația turbulentei tranziții românești. Practic, semnele alunecării înafara discursului filosofic propriu-zis s-a produs încă din anii 80, căci Jurnalul de la Păltiniș era o scriere literară, aparținând genului confesiv, iar Epistolarul – exercițiu dialogal între cărturarii neoficiali ai culturii alternative românești, privit, pe bună dreptate, ca o manifestare a libertății de opinie și de spirit și, totodată, ca mărturie a existenței active și lucide a unor nuclee de societate civilă în timpul dictaturii – înmănunchea eseuri elaborate de mai mulți autori în convenția epistolelor literare (strălucit reprezentată în Euroa încă din vremea clasicismului francez).
Una peste alta, după 1989, Gabriel Liiceanu a devenit o conștiință civică activă, un literat prețuit, inițiatorul unui program editorial răsunător prin readucerea în circuitul de idei românesc a unor autori interbelici și din exilul comunist, interziși și necunoscuți anterior. Tot atunci, în aceași perioadă aurorală, dl. Liiceanu a încercat să intre în parlamentul României – alături de dl. Pleșu, de Stelian Tănase, de Radu Filipescu și de alți membri ai GDS[1] -, manifestând un interes accentuat pentru implicarea în viața publică, în multiple posturi (ca moralist – Adam Michnik spunea „procuror” -, ca activist civic, în calitate de publicist, ca literat, ca eventual om politic, ca patron de editură, ca realizator de filme, ca universitar, ca actor al lecturilor pe CD-uri, ceva mai târziu). În relativ puțin timp a ajuns astfel să exercite o influență directă, prin aparițiile sale de impact la televiziunea publică din România și nu numai (de la însoțirea lui Bernard Henry-Lévy și André Glucksmann la TVR până la prezentarea socotită autorizată a unor puncte de vedere în emisiunea de 24 de ore dedicată României de teleastul Frédéric Mitterand pe canalul francez TV 5). Formator de opinie s-a dovedit și prin cărțile editate; ale sale, ale prietenilor apropiați (de serii de autori beneficiază, dintre români, la Humanitas, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, dintre „noicieni”, un istoric precum L. Boia, câțiva literați precum Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu și Ana Blandiana). În interiorul GDS și în grupul care s-a exprimat în revista 22, dl. Liiceanu a asumat, tot mai vizibil, mai ales după plecarea lui Stelian Tănase de la cârma revistei, în 1991, rolul unui soi de eminență cenușie, ceea ce s-a văzut destul de curând, când cei care nu împărtășeau entuziasmul său față de „noicieni” au început să fie îndepărtați. Cazul cel mai flagrant a fost al opozantului la dictatură Gabriel Andreescu, pe la mijlocul anilor 90[2], dar ulterior, în urma unei polemici pe tema așa-zisei „Școli păltinișene”, însăși longeviv deținătoarea postului de redactor șef, prozatoarea și publicista Gabriela Adameșteanu, a fost înlăturată de la cârma revistei, concedându-i-se doar publicarea unor suplimente lunare pe teme culturale (Bucureștiul cultural)[3]. Numirea pe un post de conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, în 1992, i-a adus lui Gabriel Liiceanu – bun cunoscător al filosofiei, de altfel – șansa de a-și exercita magisteriatul academic și de a face ca ideația lui să aibă impact asupra tinerei generații studioase. Așa s-a născut, treptat, voga postuniversitară pentru fenomenologie și, într-un mod special, pentru gândirea lui Martin Heidegger, în rândul unor absolvenți care, ulterior, ca masteranzi și apoi doctoranzi, și-au continuat studiile inițiate în preajma domniei sale, cei mai realizați dintre ei dobândind titlul de doctori în filozofie în țară sau la universități din Franța și Germania. Cei ale căror lucrări au recompensat prin natura preocupărilor și calitatea exegetică așteptările profesorului lor au fost editați în colecția „Academica” a Ed. Humanitas. După cum arată titlurile cărților acestora, cei mai mulți dintre ei au asumat cercetarea anumitor teme din gândirea heideggeriană, alți autori (2) s-au ocupat de filosofia lui C. Noica, iar alții – mai puțini decât heideggeriano-noicienii ce reprezintă opțiunile filosofice ale dlui Liiceanu însuși – incluși în aceeași colecție, fiind colegi ai profesorului la universitatea din capitală (precum logicianul Mircea Dumitru sau epistemologul, acum profesor consultant, Mircea Flonta), de la Universitatea Babeș-Bolyai (Virgil Ciomoș, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea) sau de la Universitatea din Iași (George Bondor). După anul 2000, împreună cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu a realizat un ciclu de emisiuni la postul privat Realitatea TV, iar din 2011 o nouă emisiune îi are drept protagoniști pe cei doi pe programul 1 al televiziunii naționale.
[1] http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/jurnalul-national/independentii-lui-1990-gabriel-liiceanu-stelian-tanase-radu-filipescu-mircea-dinescu-ion-caramitru-542400.html
[2] Pentru litigiul în justiție dintre Gabriel Andreescu și Andrei Pleșu, ambii colegi, inițial, în cadrul GDS, a se vedea hotărârea CEDO la http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege&idItem=867
Despre îndepărtarea lui Gabriel Andreescu din GDS a se vedea articolul Sabinei Fati, „GDS și cazul Gabriel Liiceanu vs. Andrei Pleșu” la http://www.europalibera.org/content/article/2316930.html, text publicat în 22 februarie 2001.
Despre îndepărtarea anumitor nume de membri GDS din caseta redacțională se poate citi punctul de vedere publicat de Gabriel Andreescu la 14 februarie 2001, a se vedea Observator cultural, nr. 52, din februarie 2001: http://www.observatorcultural.ro/index.html/Replica*articleID_3596-articles_details.html?&articleID=3596&printPage=1&setWindowName=shEAPopUpWnd
[3] Pe pagina web a Internationales Literaturfestival Berlin, prezentarea autoarei include și următoarele referințe: „Having trained as a journalist in Berlin, Vienna and Brussels, she ran »22« (1991-2005) a political, social, economic and cultural weekly edited by the G.D.S. As a member of »Women’s Edition« (1998-2001), an international team of editors organised by the Population Reference Bureau, she championed women’s rights. For her commitment to the democratisation of Romania she was awarded the Hellmann Hammett Grant by Human Rights Watch (2002), and now manages a literary supplement, »Bucureştiul Cultural«”. În contrapartidă, în 2010, Evenimentul zilei dezvăluia că scriitoarea a fost „sursă D.I.E.” (vezi http://www.evz.ro/detalii/stiri/cnsas-gabriela-adamesteanu-a-fost-sursa-die-883051.html).
Un interviu recent rememorează momentul despărțirii de conducerea revistei 22 astfel: „AC: De ce ați renunțat să mai lucrați la Revista 22, unde ați fost mulți ani redactor-șef?
GA: Am fost 13 ani redactor-șef acolo. În momentul când am plecat, deja știam că independența e limitată, că în orice grup sunt interese diferite și apoi voiam să mă întorc la literatură. S-a întâmplat și ceva punctual, dar era, fără îndoială, consecința unor lucruri acumulate. A fost pur și simplu o ciocnire a mea cu ceea ce se cheamă editorul revistei. În clipa aceea nu mai reprezentam într-adevăr opinia grupului, așa cum era el” („Gabriela Adameșteanu: Nimeni nu trăise jurnalism adevărat”, 26 februarie 2011).
În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.
Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.
La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.
Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.
Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!
Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.
Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.
Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.
De câtva timp încoace – mai exact de la alăturarea vocii mele acelora care, mai prestigioase și mai vechi, dar inaccesibile românilor prin intermediul unor traduceri, acuză relația dintre Heidegger și nazism, sesizând importanța evidențierii ei clare și deschise în spațiul public – am primit semnale tot mai nerăbdătoare că se așteaptă din partea mea o demonstrație „pe text” a acuzelor de nazism aduse lui Heidegger. S-ar dori, totodată, să vin cu explicații mai limpezi cu privire la felul în care s-ar răsfrânge opțiunile politice ale autorului – socotite îndeobște prea generale pentru a avea legătură cu realitatea imediată – și, în același timp, apolitice în opera lui filosofică. Cei care socotesc că un istoric sau un critic al culturii format înafara Facultății de Filozofie (din București, pentru că, altminteri, am absolvit-o pe cea din Cluj) nu are dreptul de a se pronunța asupra chestiunilor de relevanță filosofică actuală, din spațiul românesc, nu doar că au formulat-o, în moduri diverse, dar explicit, în comentariile la postările mele. Aceasta nu îi împiedică, paradoxal, pe aceiași, să îmi ceară, totuși, o întemeiere filosofică a refutărilor mele. Domniile lor vor trebui să se decidă însă. Ori sunt suficient de calificat pentru a purta o astfel de discuție – pe care, oricum, o port, cu avizul sau fără avizul lor -, ori nu sunt, iar atunci… de ce mi-ar mai solicita argumentele? Pentru un diletant sau un ageamiu, ar trebui să fie suficientă semnalarea ca atare…
Așa stând lucrurile, am decis să nu dau curs impulsului de a întoarce spatele celor ce perpetrează acest tip de „dialog”, preferând să mă adresez, ca și până acum, unui public românesc mai larg, interesat de dinamicile personale și de grup din spațiul actual al culturii noastre. Pentru același public, voi duce mai departe demersul prin care intenționez să arăt de ce socotesc că
1. Canalizarea unui efort colectiv și a unor resurse logistice consistente către studierea și transpunerea în română a operei lui Martin Heidegger mi se pare o eroare strategică, de direcție culturală, în dezvoltarea noastră (sau cel puțin o operațiune riscantă);
2. această eroare se datorează fascinației răspândite – dar și resimțite – de dl. Gabriel Liiceanu pe filiera Noica și „Școala de la Păltiniș”, în contextul de a da o consistență acestei din urmă sintagme prin structurarea unei școli tinere proprii, pentru filosofia heideggeriană socotită în mod explicit un summum al filosofiei de după Kant;
3. Lipsa de consistență și anvergură a ontologiei heideggeriene, ca și caracterul factice, artificios, al noului limbaj filosofic construit de Martin Heidegger subminează pretențiile de seriozitate ale grupului de discipoli adunați în jurul maestrului Liiceanu, precum și strădania de a construi, în jurul acestui program, o școală originală filosofică;
4. Nu în ultimul rând, practicile profesionale ale grupului respectiv apar contestabile și contra-productive în raport cu intențiile de articulare a unei grupări filosofice românești originale și față de efortul de a aduce o notă vizibil distinctă în dinamica exegetică internațională (mă refer: la traducere văzută ca act cultural major; la exegeza „în genunchi” sau slab/ light-critică; la obediența absolută față de maestru; la lipsa criticilor scrise și publicate între membrii grupului; la reacțiile de stupoare și chiar de ostilitate exprimate, în general, violent la adresa celei mai mici contestări venite dinafară; la solidaritatea înțeleasă ca „spirit de gașcă”, de violență comună, concordantă și concentrică împotriva celui din exterior și de zid orb în jurul maestrului îndrăgit – cel din scris, ca și cel din proximitate -, fără a exprima cea mai mică umbră de îndoială; la tendința de a subestima limba de origine și, prin ea, cultura de apartenență în calitatea, prezumată, de context inferior, infantil sau degradat, după caz, adică sindromul E. Ionescu).
Pentru a avansa în această direcție mă voi referi, desigur, și la contribuția heideggeriană filosofică propriu-zisă. Nu am să cad, însă, normal, în capcana de a deveni eu însumi un comentator în stilul consacrat de membrii Grupului HAH și criticată de mine tocmai pentru obstinația cu care se explorează de către ei orizonturi filosofice închise ori dezmărginite și imprecise. Nu am să caut cu lumânarea, la nivelul ideilor sau conceptelor, al propozițiilor sau frazelor din Heidegger, asemenea rudimentare afirmații de adeziune, mulțumindu-mă cu pasajul confesiv și revelator, pe care deja l-am semnalat, din corespondența Heidegger – Marcuse.
Această lectură a lui Heidegger și a heideggerismului românesc actual – înțeles ca front de lucru organizat (nu includ aici și inițiativele de cercetare private, pe cont propriu, survenite în alte contexte instituționale decât cel descris expres și vizând programe de cercetare individuală) – nu mă va împiedica însă să observ, împreună cu Poul Lübcke, următoarele: „… Heidegger a încercat de la bun început să traseze o graniță clară între filozofie, pe de o parte, și politică și morală, pe de altă parte. El considera opiniile politice o chestiune privată… Acest lucru nu exclude însă interpretarea criticii heideggeriene referitoare la anumite presupoziții antropologice ca o critică indirectă la adresa anumitor vederi politice. Nu există nicio îndoială în ce privește faptul că filosofia sa se află la antipodul viziunii despre o societate de indivizi responsabili și independenți, care, prin intermediul unui dialog liber de orice constrângeri, încearcă să se apropie de ideea unei societăți bune (subl. O.P.)”. Faptul că Heidegger ar fi încercat așa ceva nu înseamnă că a și reușit. Granițele astfel trasate nu sunt impermeabile și nu rămân lipsite de rezonanță cu „mediul” de viață în care se manifestă scrisul heideggerian. La fel, faptul că Martin Heidegger socotea politica o problemă privată nu înseamnă automat că viziunea lui în materie a devenit, numai prin asta, obligatorie sau că ar avea dreptate.
Politica nu o exersăm în fața televizorului, în pijama sau șezând pe colacul de la toaletă, ci în spațiul public. Nu doar politica are dimensiuni publice indiscutabile, ci și religia, apartenența și adeziunea religioasă. Or, dacă problema salvării sufletului și a drumului în această direcție reverberează cu putere în social și politic, ducând la expresii care depășesc dialogul interior cu divinitatea și ajung, practic instantaneu, în zona ecleziasticului, a apartenenței la o ecclesia, ba chiar și la practici și acte publice motivate religios, atunci cu atât mai mult, când vine vorba despre politică, lucrurile stau altfel, căci, prin excelență, aceasta din urmă își leagă destinul de rei publica și de polis.
Poul Lübcke are dreptate în finalul fragmentului citat. Într-adevăr, este vorba de un contrast puternic între înțelesurile filosofice ale heideggerismului, pe de o parte, și ceea ce, să zicem, pe de altă parte, întemeindu-se pe valorile revoluției franceze din 1789 și pe alte documente și poziționări compatibile cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, încearcă să configureze proiectul european comunitar postbelic ca societate de cetățeni responsabili și independenți, beneficiari ai libertății dialogale.
Mă voi menține deocamdată la unele considerații generice asupra Grupului HAH, încercând să deslușesc mai bine liniile sale de forță și sursele unui tip de comportament cum este cel pe care îl vădesc manifestările menționate (Se va observa că mă reazem pe faptele strict documentabile prezente pe acest blog și pe informații de circulație publică.) În acest sens, nu este lipsit de interes portretul celui care le inspiră tinerilor filosofi o fizionomie intelectuală după chipul și asemănarea sa.
Membrii grupului au fost selectați și îl recunosc ca lider incontestabil – instituțional și de direcție – pe dl. Gabriel Liiceanu, stimat și iubit în mai multe ipostaze: de filosof, de profesor, de șef ierarhic, de editor, de admirator al lui Heidegger. Domnia sa a ținut să se afirme încă din finalul anilor 70 ai secolului trecut – când i-am întâlnit personal, pe domnia sa și pe dl. Thomas Kleininger, angajați în traducerea unor texte heideggeriene care urmau să fie ulterior înglobate în culegerea Originea operei de artă (1981) într-un sat din Timiș, unde se retrăseseră pentru a lucra nestingheriți – ca interesat într-o măsură considerabilă de filosofia lui Martin Heidegger. Acest interes și-a dovedit continuitatea și prin traducerea unui nou mănunchi de contribuții heideggeriene în Repere pe drumul gândirii (1987, tot împreună cu Th. Kleininger), prin publicarea la Frankfurt pe Main a unei exegeze proprii – „Zu Heideggers ‘Welt’- Begriff im ‘Ursprung des Kuntswerkes’.” Kunst und Technik (1989), prin revenirea cu o nouă recoltă heideggeriană în Introducere în metafizică (1995, cu același Th. Kleininger) și, în fine, prin traducerea lui Sein und Zeit (2002, împreună cu Cătălin Cioabă). Practic, de mai bine de trei decenii, dl. Liiceanu dedică o mare parte a interesului său filosofic tălmăcirilor din Martin Heidegger, făcând, din acesta, în aparență, un centru al interesului său filosofic.
Așa par să stea lucrurile întâi pentru că singura abordare monografică din câmpul filosofiei pe care cultura noastră o datorează dlui Liiceanu este teza de doctorat a domniei sale, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975). Apoi, fiindcă alte contribuții de relevanță filosofică sunt eseurile din Încercare în politropia omului și a culturii (1981, republicat cu titlu schimbat în Om si simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei și filozofia culturii, 2005), Cearta cu filozofia (1992) și Despre limită (1994).
Celelalte lucrări ale dlui Gabriel Liiceanu sunt jurnalul de model eckermanian dedicat evocării lui Constantin Noica (Jurnalul de la Păltiniș, 1983), colectarea corespondenței cu alți intelectuali români din Epistolar (1988), panegiricele din Declarație de iubire (2001), publicistica civică din Apel către lichele (1992), continuată în Despre minciună (2006). Placheta Itinerariile unei vieți: Emil Cioran – Apocalipsa după Cioran reprezintă transcrierea unui dialog filmat cu Cioran, la Paris, fiind un interviu cu un filosof, deci o contribuție publicistică, nu una de filozofie. Mai sunt de menționat eseurile din Despre ură (2007) și Despre seducție (2007), scrise cu intenții de moralist (dl. Liiceanu iubește predicile laice și rechizitoriile, socotindu-se – după părerea lui Adam Michnik – un… procuror), dar arondabile literaturii, la fel ca și romanele lui Milan Kundera Lentoarea, Ignoranța și Identitatea, traduse și publicate la Humanitas, în serie de autor, din voia dlui Liiceanu, ceea ce sugerează o emulație dinspre autorul ceh stabilit la Paris către cel din Vâlcea, așezat pe Dâmbovița. Tot o fascinație literară evocă și jurnalele – autorul se răsfață numindu-le „ego-literatură”, și nu văd vreun motiv pentru a-l contrazice că ele aparțin arealului literar confesiv – Ușa interzisă (2002) și Scrisori către fiul meu (2008). Numai că, pe când Jurnalul de la Păltiniș paria pe formula lui Eckermann (aceeași linie au urmat-o și cartea lui Radu Preda despre Petre Țuțea, și volumele despre același Noica ale lui Gabriel Petric și Teodor Tanco), în notațiile de senectute modelul devine mai curând stendhalian.
Astfel stând lucrurile, Gabriel Liiceanu apare mai degrabă ca un ucenic filosof care a predat armele pentru a se realiza ca traducător de filozofie și literat. S-ar putea spune că domnia sa a operat o disjuncție între pretențiile sale de autor original, deplasându-le în zona literară, și cele de iubitor de sophia, menținându-le doar în sfera tălmăcirilor de filozofie. De literatură, acest autor s-a atașat mai cu seamă prin valențele stilistice și expresive ale scrisului său, nefiind vorba despre o creație beletristică care ar miza pe creativitate și invențiune nicio clipă. Literatura pe care o produce are un caracter intimist și narcisiac, în pofida tonului său didactic, specific predicării (nu predicațiilor).
Cu privire la celălalt aspect, cel al efortului de a filosofa, lucrurile par să stea după cum urmează. Paradoxul face ca dl. Liiceanu să nu (mai) traducă din limbile clasice pe care le cunoaște – ca ucenic al lui Noica și în calitate de absolvent al unei facultăți de profil (în anul 1973) -, lăsând să apară ca un fapt singular ediția sa din David Armeanul (1977). Domnia sa preferă să se miște pe terenul ceva mai nesigur al tălmăcirilor dintr-unul din cei mai dificili autori de limbă germană, Martin Heidegger. Nu este, de aceea, de mirare că toate traducerile sale din respectivul fenomenolog sunt realizate în colaborare cu Thomas Kleininger (primele trei) și, respectiv, Cătălin Cioabă (ultima).
M-am întrebat adeseori ce se va fi întâmplat cu atât de promițătorul tânăr noician, cu un debut nemarxist în filozofie, în vremurile dominației oficiale a marxismului, și clasicist angajat în opera de transpunere a lui Platon, ba chiar și a altor clasici antici (David Armeanul, iată!), care, odată cu decesul maestrului de la Păltiniș, a lăsat hățurile în voie, plecând către alte teritorii.
A survenit, de la o vreme o… cotitură (hahaha, desigur, vorbim despre „Kehre”)? Fără ghidajul maestrului vocația inițială s-a diluat? Sau ea s-a străduit de aici înainte să pună în marș testamentul lui Noica însuși („- Dă-le românilor noștri, Gabi dragă, Heidegger pe pâine!”)? Cert este că după 1987, mai exact, după 1989, viitura istorică preschimbătoare de context l-a târât după sine și pe dl. Liiceanu. Și ceea ce părea să fie o circumstanță solid favorabilă pentru domnia sa – intrarea în posesia Ed. Politice, transformate în Humanitas -, a dat o lovitură autorului de producții filosofice originale metamorfozându-l într-un abil manager editorial, bun comersant, autor de operă culturală prin tipărire de carte bună, ba chiar și literat în genurile minore (eseu, ego-literatură, interviu)… Dar… nu filosof!
Și totuși: dl. Liiceanu devenea în 1995 conferențiar – pentru un semestru -, iar apoi profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Probabil că pasiunea de odinioară continua să se manifeste, dar numai în limitele genurilor didactice (cursuri și seminarii), ca și în preocuparea pentru traduceri din filosofia germană. Consecvent pasiunii manifestate anterior, dl. Liiceanu s-a ocupat tot mai mult de punerea la punct a unei serii de traduceri heideggeriene, atât prin eforturi proprii, cât și prin selectarea, treptată, a unui grup de colaboratori apropiați dintre tinerii discipoli.
Scriitorul Vasile Gogea are dreptate: de fapt, cui sunt destinate traducerile din Heidegger? Paradoxal, cei care le devoră în primul rând sunt și cei care cunosc limba în care operele gânditorului respectiv sunt scrise. Germana nu este o limbă exotică și impopulară, pe care să nu o știe nimeni, mai ales în România, unde jumătate de țară a stat mai bine de două sute de ani sub Habsburgi, iar cealaltă jumătate a prosperat sub o dinastie de origine tedescă. În loc să traducem români în limbi care să le asigure o circulație universală, noi procedăm invers. Tălmăcim lucruri pe care pretindem că alții decât noi, cei care le citim în original, nici nu sunt în stare să le înțeleagă! Atunci?…
Nu l-aș psihanaliza pe Gabriel Liiceanu, dar întregul lui interes filosofic pare transferat în zona celui care îi apare drept pisc de nedepășit al fenomenologiei: Martin Heidegger. Iar propriul program a devenit, mi se pare, un decalc după al lui Noica. Acesta din urmă a participat la întocmirea unei ediții Corydaleu, dar a asumat coordonarea primei ediții în română, ce se dorea completă, din Platon. (Lasă că și ediția Platon a fost reluată la Humanitas, lipsită fiind de introducerile lui Noica, plănuite, probabil, să apară ca operă de sine stătătoare, în alt context editorial; poate chiar în lent publicata serie de opere Noica.) După moartea lui Noica și asumarea explicită a tradiției „păltinișene”, G. Liiceanu nu s-a grăbit nici să sprijine finalizarea proiectului Noica, nici să îl reia da capo, pe cont propriu, punând la cale o nouă traducere a tuturor operelor platoniciene. În schimb, tacit, a gândit aducerea pre rumânește a lui Heidegger; nu într-o ediție coerentă, ci pe sărite, după puteri (ori după alte, obscure, proiecții.) Astăzi, nu avem nici Platon complet, nici o înaintare rapidă a ediției Noica, și nici o ediție Martin Heidegger. Avem în schimb o neliniștitoare concentrare de forțe în zona exegezei și traducerilor rapsodice din Martin Heidegger, fără a ști de ce neapărat el și nu altul, pentru ce așa și nu altminteri.
Ovidiupecican's Blog 