AMEDEO (3): OPŢIUNEA REPUBLICANĂ

ACUZELE băsesciene la adresa regalităţii din România readuc în atenţie câteva chestiuni tratate în grabă şi mai degrabă tacit de către contemporanii noştri români şi străini.

1. Opţiunea republicană. Din 30 decembrie 1947 România este o republică. Niciodată înainte de acest moment istoric românii nu au avut o asemenea formă de guvernare, chiar dacă alternative la domnie şi regat au existat. Menţionez conducerea mănăstirilor româneşti medievale după modelul athonit, prin alegere de stareţ – vorba lui Damian Stănoiu -, organizarea lor în oşti monahale, în formule diverse (analizate odinioară de medievistul Răzvan Theodorescu), dar şi „troicile” numite – cu un termen de origine turcească – căimăcămii. Este adevărat să se constate că actul din 30 decembrie 1947 a fost impus de reprezentanţii URSS în teritoriu, adică mai precis de către liderii impuşi în fruntea Partidului Comunist de către Kremlin, în primul rând „necomunistul” stalinist, simpatizat de Iosif Visarionovici, dr. Petru Groza. Cu toate acestea a existat o tradiţie antidinastică românească pe care nu au inaugurat-o nici Hasdeu, în anii 60 ai sec. al XIX-lea, nici Republica de la Ploieşti a lui Al. Candiano-Popescu, ci gânditorii politici ai sec. al XVII-lea, din care transpar ecouri în cronica lui Simion Dascălul (atribuită până astăzi, de mulţi, lui Grigore Ureche).

Exprimarea anti-regalistă a actualului preşedinte a actualizat conţinuturi care, chiar păstrate tacit în fundalul mesajului politic al lui Băsescu, puteau fi bănuite şi aproximate şi anterior. Din acest punct de vedere nu există niciun motiv pentru a se face caz de mesajul exprimat, rămânând doar de elucidat motivaţiile abordării lui printr-o expresivitate atât de marcată şi, nu e nicio îndoială, nepotrivită cu demnitatea funcţiei prezidenţiale.

Că România rămâne astăzi o ţară dominată în continuare de opţiunea republicană o dovedesc sondajele sociologice ale ultimilor douăzeci de ani. Fără a fi de partea forţelor politice dominate de preşedintele Băsescu, care – sub presiunea grupurilor proprii de interese – întreprind o aşa-zisă „reformă” cel puţin discutabilă, mă declar fără probleme un republican, ca unul ce socoteşte mai potrivită alegerea prin vot popular în locul numirii pe criterii genealogice, cu o legitimare de drept divin în locul uneia democratice. Pentru asemenea precizări şi reflecţii prilejul, oricât de burlesc, este cât se poate de potrivit.

2. Guvernările regelui Mihai nu sunt încă judecate istoric într-o formă comprehensivă şi detaşată. Istoriografia aşteaptă, pesemne, să şi-l adjudece definitiv pe longevivul ex-monarh pentru ca, renunţând la politeţe, să spună lucrurilor pe nume. Judecata de ansamblu este îngreunată, pe moment, şi de faptul că, alungat de comunişti de pe tron şi pus în penumbră de alte figuri politice interbelice – de aventurierul Carol al II-lea, de şefii legionari Corneliu Zelia-Codreanu şi de Horia Sima, de militarul extremist Ion Antonescu, auto-proclamat mareşal -, regele Mihai I a părut o figură mai puţin reliefată şi mai puţin importantă decât cea a acestor contemporani ai săi mai vârstnici. El apare ca mai puţin conturat şi mai şters şi în comparaţie cu ceilalţi membri ai dinastiei: Carol I, întemeietorul Regatului Român şi al Casei Regale, Ferdinand I Întregitorul – care a unificat teritoriile româneşti rămase înafara Coroanei, transformând statul în România Mare – şi Carol al II-lea, dictator regal şi suveran „playboy” (cum îl numeşte Paul D. Quinlan), încurajator al culturii naţionale şi al dezvoltării industriale româneşti. Desigur, şi regele Mihai I poate fi pe bună dreptate numit suveranul care a întors armele împotriva Grmaniei naziste. Dar acest merit istoric rămâne adumbrit de circumstanţa că urmarea lui directă a fost invadarea României de către trupele sovietice, facilitată de o nouă alianţă – impusă de circumstanţe şi nelimitată în efectele ei, ca urmare a slăbiciunii postbelice a puterilor democrate occidentale -, căreia, în cele din urmă, i-a căzut victimă şi regele însuşi. Au apărut astfel premisele unor rezerve în judecarea guvernărilor ultimului rege al României. Unele privesc partea de răspundere ce îi revine monarhului pentru guvernările de extremă dreaptă pe care le-a girat din înălţimea tronului începând cu a doua sa urcare pe tron şi până în vara lui 1944. Altele au în vedere constituţionalitatea şi procedurile schimbării de regim inaugurate prin arestarea mareşalului Antonescu la 23 august 1944. Mai sunt şi din cele care pun în discuţie maniera în care Casa Regală şi regele însuşi au făcut faţă dificilei situaţii create de continuarea războiului în sens invers, către Apus, şi de perioada următoare, până la sfârşitul anului 1947 (stabilirea păcii şi ezitările reagregării nord-vestului Transilvaniei la restul României, eficienţa cooperării cu forţele politice democrate pentru reconstruirea democraţiei, limitele şi anvergura angajării regalităţii în cooperarea cu Partidul Comunist Român şi cu Kremlinul). În fine, chestiunea demisiei regale, socotite, iată, nepotrivită cu împrejurările sau, în orice caz, neobligatorii.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Anunțuri
Published in: on 29 Iunie 2011 at 7:54 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/29/amedeo-3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Cîteva răspunsuri puteți găsi aici. http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/ Elucidarea rolului magnific al Regelui, și adevărata sa identitate istorică așteaptă doar un deces. Al Regelui. Cu restul se vor ocupa contemporanii noștri nobili. Unii vor picta cu tușa idilică scene de eroism lacrimogen, în timp ce alții vor schimba șevaletul pe o materie mai solidă și contondentă, ciomagul.

    • Ce îmi place la istorie – ca materie de studiu și cercetare – este că nu permite răspunsuri definitive. Dincolo de stabilirea faptelor apar mereu noi detalii care pot conduce la noi interpretări, se modifică paradigmele metodologice care inovează și ele înțelegerea trecutului și mai sunt și modificările contextului cercetării, de care nu se poate face abstracție. Situl la care trimiteți vine cu părți de răspunsuri interesante. Mulțumesc pentru semnalare. Nu aș fi însă tentat să cred că variantele receptării se epuizează în lacrimi și eroizare, pe de o parte, sau furie și dispreț, pe de alta. Sunt și multe posibilități intermediare, mai nuanțate și poate mai aproape de o judecare nepătimașă a peripețiilor de odinioară.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: