Reacții rapide: Dan GULEA: Despre simplele preocupări ale intelectualilor lui Băsescu. Cazul lui Cornea

Care este situaţia.

În concursul organizat de Editura Humanitas la nivelul liceelor, etapa a III-a (17 feb 2012) a adus întrebari formulate de dl Andrei Cornea despre Grecia antică, pe baza Banchetului (ed. Petru Creţia) şi a lui Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle (trad. Liana Lupaş, 2011).

Întrebările au sunat aşa cum le reproduc mai jos (în italice); ele au fost împărţite în cîte două seturi, unul negru (primul set reprodus aici), al doilea gălbui (celălalt set reprodus).

Îmi permit să formulez şi eu cîteva întrebări la formularea acestor întrebări, întrucît consider întrebările dlui Cornea tendenţioase şi deviante; sînt convins că ar fi trebuit să îşi răspundă măcar la cîteva dintre punctele pe care i le adresez. Nu acum, ci mai demult.

Nu cred, pe de altă parte, că dl Andrei Cornea va avea timp să răspundă. Cred că va fi ocupat să redacteze ale cărţi de felul „De la Socrate la Pleşu” (dacă a putut scrie cum ar veni „De la şcoala din Atena la cea din Păltiniş”, no?)

Deci.

Setul negru

1. Cine sunt?

Sculptorul Praxitele, după ce mi-a fost amant, m-a luat drept model pentru statuia Afroditei. Aşa-i că sunt o frumuseţe? Cine sunt?

 

Vă mai dau un indiciu: Mai înainte, cînd eram fată cuminte, mă chema „cea care-

şi aminteşte de virtute”, dar mai tîrziu, pretinzîndu-se că am ajuns fată rea, mi s-a spus „broasca”. Cică aş fi avut tenul gălbui! Bărbaţii ăştia sunt chiar nesimţiţi!

 

R: Sunt Phryne. (supliment: mai înainte mă chema Mnesarete)

Aşadar:

a. Întîi amant, apoi sculptor? Nu zău? Nu cumva invers? Sau simultan?

b. Ce înseamnă fată cuminte? Dar fată rea?

3. Ce sunt?

 

Mi s-a întîmplat, într-o noapte, să fiu presedintele republicii. Din păcate, doar o singură noapte. După asta au dat preşedinţia altuia. (Pardon, nu sunt cine vă gîndiţi!) Ce sunt?

 

M-au ales prin tragere la sorţi împreună cu ceilalţi 49 de colegi. Locuim cu toţii într-o casă rotundă, Tholos. De multe ori, dormim aolo, ca vai de lume de altfel! Deşi cică am fi magistraţii supremi în stat, nu primim de la democraţia noastră decît un fleac de drahmă pe zi. Ce? Pe la voi nu sunt drahme de loc? Ce trist!

 

R: Sunt un pritan

Prin urmare:

a. Grecii nu aveau funcţia de preşedinte al republicii, ci pe cea de preşedinte al Adunării celor 50 de pritani; acesta nu era ales noaptea, ci ziua (!);

b. „Numele funcţiei era epistates”. De ce un răspuns alternativ, de ex. „epistates”, nu e posibil? (Flacelière, p. 41-42: „În secolul V, preşedinte al Adunării era pritanul desemnat în fiecare zi prin tragere la sorţi, iar numele funcţiei sale era epistates.”)

c. De unde ştii la ce mă gîndesc?

d. De ce e trist că nu sunt drahme? Unde să fie? Cu ce scop?

e. Preşedintele oricărei republici moderne este unul singur, pe cînd pritanii erau 50. O ambiguitate lipsită de gust sau de discernămînt?

f. Aud?

9. Ce sunt?

Stăpînul meu are un băiat şi m-a pus să-l duc la şcoală şi să-l aduc de acolo în fiecare zi. Dea zeii să nu-l pierd pe drum! Acasă îl pun să repete literele pînă adormim. Ce sunt?

 

Îi car şi bagajul, tăbliţele pentru scris, ba în ultimul timp chiar şi lira. Îl ţin strîns să nu fugă. Îl cert dacă scoate limba la trecători şi îl învăţ să fie cuviincios. Cînd se mînjeşte cu noroi, îl curăţ. Cînd se ia la harţă cu un cîine strig la el să se astîmpere. La cîine, nu la el. La voi e invers?

R: pedagogul

Deci:

a. Copilul e cumva retardat de se ceartă cu cîinii?

b. Dar pedagogul, de face observaţie cîinilor?

c. Cine se dispreţuieşte atît de mult încît să creadă că „e invers”?

10. Cine sunt?

 

Se zice că eu sunt cel care a inventat mita electorală. Într-adevăr, chemam pe săraci, în fiecare zi, la supa populară în grădina mea. Tot eu am dat jos gardurile cere-mi înconjurau moşia, pentru atenienii să adune fructe de acolo. Vă încruntaţi? Dar ce era să fac? În Grecia începuse deja criza. Apropo, s-a terminat între timp? Bine, deci cine sunt?

 

Noi, în familie, suntem generali din tată în fiu. Taică-meu a fost marele Miltiade, care s-a bătut cu perşii la Maraton şi… Deci cum e cu criza?

Păi:

a. Grecia nu exista în vremea ta. Era Atena, da, era Sparta, poate Theba. Dar în nici un caz Grecia.

b. Astfel, neexistînd Grecia, nu existau nici crizele Greciei. Poate ale Atenei, astea da, dar ar fi o reducere la general, no?

c. Doar ca fiul tatălui te poţi prezenta?

11. Cine sunt?

Eram în Sicilia şi comandam armata ateniană. Eram încolţiţi din toate părţile şi am decis să ne retragem. Dar luna s-a întunecat şi prezicătorul mi-a spus că e de rău. L-am ascultat, am stat locului şi duşmanii ne-au făcut fărîme. Cine sunt?

 

Am fost lăudat de atenieni pentru excepţionalele mele merite de general. M-au citicat doar fiindcă mi-am luat un prezicător incapabil. Cică, pentru o retragere, eclipsa era semn bun. Între noi fie vorba: la numirea prezicătorului au funcţionat ştiutele presiuni politice. De aia s-au umplut funcţiile de răspundere cu incompetenţi!

 

R: Sunt Nicias.

a. Bon!

b. Eclipsa e de bine au ba? Emiţătorul este 1. prezicătorul; 2. ceilalţi, gura lumii; enunţarea ambiguă a emiţătorului duce la posibilitatea înţelegerii că A şi non A sînt valabile sub acelaşi raport, al emiţătorului.

c. Ce relevanţă au „presiunile politice pentru numirea prezicătorilor” aici?

d. Ce rost are ultimul comentariu, cu incompetenţii. E o punere în abis?

Setul gălbui

2. Ce sunt?

Sunt rotund. Semăn la rotunjime cu Luna din care provin. Am patru mîini şi patru picioare. Cînd merg, mă învîrt în cerc, folosindu-mă de toate cele opt membre. Nu sunt o caracatiţă. Şi ceva cool: sunt pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie. Ce sunt?

 

Mai sunt şi alţii asemănători mie şi foarte cool, dar unii au sosit din Soare şi alţii din Pămînt şi sunt un pic altfel decît mine. Cu toţii am pierit de mult, fiind tăiaţi în două de Zeus, drept pedeapsă pentru înfumurarea noastră. Voi sunteţi descendenţii noştri şi, cînd vă iubiţi între voi, ne readuceţi cumva la viaţă. (Ura!)

 

R-: Sunt androgin.

Adică:

a. Ceva sau cineva?

b. O jumătate de bărbat plus o jumătate de femeie egal două jumătăţi. Superioare sau inferioare? Sau şi, şi?

c. „Între noi” adică cum?

4. Ce sunt?

Sunt de lut ars. Servesc la amestecatul vinului cu apă, vin care astfel iese mai mult sau mai puţin tare, după cum decid comesenii. Dar tot un fel de şpriţ rămîne, cum aţi zice voi! Ce sunt?

 

R: Sunt un crater

Cum ar veni:

  1. Noi, adică elevii?
  2. Chiar aşa spunem noi, „şpriţ”? De unde ştii?

5. Cine sunt?

Eu sunt femeia care l-a învăţat pe Socrate tot ce ştie despre amor. Şi ştie destule! Fără ironii, vă rog, fiindcă lecţia mea nu seamănă cu nimic din ceea ce vă gîndiţi! Cine sunt?

 

Luaţi-mă în serios cu lecţia mea despre amor! Asta fiindcă mai întîi sunt preoteasă şi merit respect. Al doilea, fiindcă sunt musafiră şi vin de departe, tocmai din Mantineea. În fine, fiindcă am reuşit să întîrzii ciuma din Atena cu zece ani. Nu credeţi? Întrebaţi-l pe Platon!

R: Diotima

Adică:

a. De unde ştii că ştie?

b. De unde ştii ce gîndim?

c. De ce crezi că nu te luăm în serios?

Reclame
Published in: on 18 februarie 2012 at 10:24 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , , ,

Bătăi pe umăr: ALIXĂNDRIA DOMNULUI CIOLAN (2): Revuistic(ă)

Mare e grădina prin care se preumblă dl. Alexandru Ciolan! Mare și încăpătoare… Dintre florile de sacâz pe care le pescuiește în ea adulmecătorul de arome insațiabile cu vipușcă de jandarm la limbă să spicuim aici una (cine vrea mai multe, să-l caute și să îi citească rubricheta pe unde și-o publică)…

Cuvântul revuistic va fi fiind, îndeobște și până cine știe când (și unde), o trimitere la spectacolele de revistă, dar la noi, cultură mică și repede orientată după altele, dominante, pentru așa ceva se folosește și formula anglo-saxonă music hall, fie că ne place, fie că nu… Pe de altă parte, formulările cu „se poate” la care recurge Alexandru Ciolan nu vădesc deloc tranșarea etimologiei unei vocabule, după cum nici etimologia nu este mai mult decât originea – îndeobște îndepărtată – a cuvintelor.

După etimologie, filfizon trimite la cântecul revoluționar „Vive le son (du canon etc.)”, iar mișto nu e un dar al conaționalilor noștri de limbă romani, ci o preluare din germană (mit stock).

Nu am nimic împotrivă ca dl. Ciolan să se repeadă cu capul înainte, uitând să verifice sensurile anglo-saxone derivate din review („A review is an evaluation of a publication” etc.). Poate că nici nu uită, ci pur și simplu nu îi trece prin minte, se poate întâmpla… Ori, cine știe, va fi fiind la mijloc trufia latină în raport cu „barbaria” nelatinilor (s-a mai văzut).

Că peste cuvântul mai vechi tot mai mulți autori români așază sensul desprins, în pas cu moda actuală, din engleză, înțelegând prin revuistic trimiterea la una sau mai multe publicații ține de o tendință pe care nu eu am moșit-o. Nici nu am studiat-o și nici nu țin să o explic, mulțumindu-mă, când vine la îndemână, să o ilustrez. Nu am, de altfel, merite în adoptarea acestei formule, așa cum are dl. Ion Iliescu în introducerea în româna la modă după 1989 a cuvintelor afluire și defluire, de pildă. Există însă și alte asemenea implanturi, chiar mai discutabile: determinat pentru hotărât; revizitare pentru reluarea unei examinări critice etc. Cu adevărat alarmante mi se par alte preluări, mai barbare, de tipul daunlodare pentru descărcare (download), printare pentru imprimare (to print, printing) sau apgradare pentru îmbunătățire/ ameliorare.

Dl. Ciolan nu are ce face: oricât ar iubi etimologia, aceasta îi poate arăta de unde vine un cuvânt, nu și ce trebuie el să fie. Semnificația lui într-un anume moment istoric depinde de contextul precis în care ajunge să fie folosit, iar pentru aceasta, o carte cum este cea coordonată și parțial scrisă de Victor Neumann și Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iași, Polirom, 2010) se poate dovedi utilă unui hispanist de anvergura dlui Ciolan care crede că bunul Dumnezeu a ajuns într-o pană de creativitate sau inspirație, lăsând idiomurile numai și numai pe seama lingviștilor.

Published in: on 29 noiembrie 2011 at 6:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

AMEDEO (9): POLEMICĂ ȘI POLITEȚE. CU REVENIRI

 Pentru un scriitor succesul ia uneori forme burlești. Chiar ieri am primit vestea, de la prietenii din redacția Apostrof, că un anume domn Alexandru Ciolan – nu inventez și nu ridiculizez, așa se numește! – îmi adresează reproșuri într-un text pe care îl propune spre publicare în respectivul periodic cultural, amenințând că în caz de refuz se va adresa altei reviste, menționând și atitudinea redacției față de textul său.

Se pare deci că omul ține morțiș ca textul critic la adresa mea să îi apară. Un neașteptat succes al difuzării textelor mele, de vreme ce unul dintre ele a produs efecte în conștiința unui publicist din capitală. Și de ce nu? De vreme ce e convins că are dreptate și, mai mult decât atât, că m-a prins cu mâța în sac…

Specială, totuși, grija lui de a se asigura împotriva cenzurii pe care ține să o anticipeze, să o spun pe șleau cum: șantajând cu dezvăluirea publică a refuzului. În lumea oamenilor educați asta s-ar numi obrăznicie sau mitocănie, dar printre publiciști trebuie că are un nume eufemistic, „tentativă de asigurare” sau „măsură de precauție”. Iar dl. Alexandru Ciolan este jurnalist. Îl poate găsi oricine pe internet cu ușurință, fiindcă deține o rubrică – despre care prefer să nu mă pronunț aici – în Ziarul financiar.

Faptul mă face să devin curios. Iată că sunt oameni de la Ziarul financiar care citesc revistele de cultură. Ba, unii dintre ei sunt atât de interesați de scrisul meu, încât au o motivație suficient de puternică pentru a se așterne pe scris ei înșiși, dându-mi o lecție.

… Și de ce nu? Poate am greșit, poate chiar merit o lecție sau mai multe… Cine e infailibil pe lumea asta?

Mă apuc să citesc textul dlui Ciolan și rămân descumpănit. Omul mă pomenește ca la târlă, îmi stâlcește numele (într-un loc mă botează „Octavian”), mă numește cu numele din buletin – deși e notoriu că, publicistic, semnez doar cu unul dintre prenumele primite la botez -, ba chiar repetă până la plictis o poreclă pe care o tolerez din partea prietenilor, dar nicidecum dinspre necunoscuți grobieni, needucați.

Când te numești Alexandru Ciolan s-ar cuveni, poate, să ai o sensibilitate specială față de nume și să iei precauții cu derivările lor. Într-o țară ca a noastră, onomastica ce trimite direct la obiecte prea concrete și nu cine știe cât de estetice, ba chiar la unele satirizate literar și politic îndelung, ar trebui să te învețe câte ceva. Se pare însă că dl. Ciolan nu și-a meditat condiția onomastică la vreme. Pentru domnia sa, polemica de idei se confundă cu stâlcirea – cu intenții sarcastice și minimalizante – a numelui preopinentului; mai ceva ca la schimbătorii de valută sau la băutorii de tescovină și rachiu ieftin de la „Miloaga”.

Omul, care reclamă niște greșeli de-ale mele de logică (și poate că ar avea dreptate, mai știi?!, nu mă grăbesc să resping ce mi se atribuie, fie și cu intenții obraznice, de moftangiu, înainte de a pritoci întâmpinările respective), face și el una, cât casa, care îi anihilează însuși demersul contra mea: dacă acela contra căruia scrii e cu totul rizibil, în continuă și gravă eroare, penibil ca nivel ideatic și expresie, de ce ai mai sta de vorbă despre sau cu el? Merită să cobori atât de jos?

Cum nu am frecventat împreună cu Alexandru Ciolan birtul „Miloaga” – în caz că îl va fi frecventat domnia sa -, și nici nu am primit aceeași educație ca domnia sa, nu văd de ce l-aș lua, măcar o clipă, în serios.

P.S. Aflu acum că dl. Ciolan a avut eleganța de a reveni la textul inițial, propunând o versiune „periată” și regăsind aparențele unei politețe formale. Salut colegial această revenire și mă pregătesc să îi acord, la rândul meu, tratamentul publicistic pe care, socotesc, îl merită.

fotografia lui Alexandru Ciolan provine de pe situl Ziarului financiar