ULTIMII ANI AU ADUS tot mai stăruitor în atenție formule de evaluare a contribuțiilor cercetătorilor individuali sau a rezultatelor echipelor de exploratori științifici pornind mai cu seamă de la modelul și de la instrumentele occidentale. Nu este un secret pentru nimeni că idealul paideic (de educare, adică) al vechilor greci, promovat și propulsat de o întreagă istorie europeană, propunând formarea cât mai deplină a omului prin actualizarea potențialului său creator și iscoditor, ținând seama de natura lui plurală – prezență corporală, înzestrată cu minte și cu suflet –, a fost pus în criză de ultimele decenii.
Distrugerile și sărăcia din Europa de după al doilea război mondial au oferit Statelor Unite nu doar prilejul de a ajuta la refacerea economică a Vestului prin Planul Marshall, ci le-au dat și șansa promovării propriului model cultural. Acesta a însemnat nu numai multiculturalism și democrație, ci și forme de învățământ academic caracterizate de scopuri întrucâtva divergente în raport cu cele de pe bătrânul continent. Astfel s-a ajuns în timp la impunerea pe piața academică a modelului universității turate să producă noi tehnologii, să satisfacă nevoile urgente ale societății, să elaboreze modele de conduită practică și abordări pragmatice. În același timp, acest tip de abordare a însemnat o preocupare de tip mai marcat materialist pentru prosperitate și soluții în imediat, dând o lovitură proiecțiilor „inactuale”, idealiste, de mare respirație metafizică și cu alonjă în durata lungă a destinului uman.
Din această perspectivă, una dintre consecințele vizibile a fost decăderea interesului pentru studiile vizând cunoașterea satisfăcătoare în sine și pentru sine, interesul pentru limbile moarte și clasicitate, pentru istorie și filologie, pentru literatură și arte, propulsându-se în schimb – și prin importante investiții logistice – mai ales medicina și ingineriile, tehnologiile și metodologia producătoare de mărfuri, consumismul și abordarea eficientă economic a nevoilor umane (marketing, management, studiul resurselor umane etc.). Rezultatul inevitabil al acestei răsturnări de perspectivă nu putea fi decât declasarea, parțială sau totală, ezitantă sau radicală, a studiului înțeles ca satisfacere a unei nevoi de spiritualizare și înălțare prin cunoaștere. Totodată, conceperea educației ca parametru de natură și de relevanță economică (pregătirea pentru munci specializate) a făcut ca estimarea randamentului acesteia să se producă în termeni de input și output, de investiții și rezultate obținute, conducând, astăzi, la reducerea – prin sistemul Bologna – a duratei studiilor universitare și la finanțări subordonate scopurilor deja trecute în revistă (producție și dezvoltare în limite utilitarist-pragmatice, alocări de fonduri pentru domenii „strategice” și „prioritare”).
Devenită relativ rapid – din naivitate, interese de grup și lipsă de patriotism, dar și din lipsă de gândire metodică a propriului destin istoric – o colonie relativ marginală a Vestului, România s-a grăbit, din nevoia de a recupera întârzierea istorică față de statele apusene, să se racordeze fără suficientă reflecție la tot ce înseamnă modelul occidental. Rezultatele deja vizibile sunt: desconsiderarea culturii generale, disprețul față de ramurile științei și artei fără aplicabilitate în imediat și fără producere instantanee de efecte economice și sociale; dar și reapariția analfabetismului, creșterea violenței sociale, dispariția granițelor tradiționale ale civilității, cazurile grave de încălcare a drepturilor omului, de către autorități, grupuscule și indivizi (de la incest și pedofilie la traficul de persoane, de droguri etc.).
Repliată în vechiul său discurs, nici Biserica nu este în stare să își depășească limitele abordării tradiționale, nepărând să ia seama la rapidele modificări din jur. Ea preferă să își ascundă pe mai departe delatorii din comunism, să se gudure în jurul statului și să construiască edificii de piatră, în loc să acorde asistență enoriașilor debusolați, chit că, abandonați astfel, mulți dintre ei se orientează către alte culte ori îmbrățișează, dezabuzați, agnosticismul.
Bătălia surdă care se poartă cu modelele inoperante ale Occidentului, aplicate cu japca și la noi, a început, totuși. Chiar astăzi am primit din partea tânărului filosof Cristian Ciocan o relatare ce va interesa, cred, din perspectiva dezvoltată în rândurile de mai sus. Ea se referă la faimoasele evaluări internaționale – a se citi: occidentale – ale prestației științifice ale cercetării românești. O transcriu mai jos:
Stimati colegi,
După cum poate vă mai amintiți, în documentul Ad Astra privitor la criteriile de performanță din disciplinele umaniste, unul din punctele principale pentru care am pledat a fost acela de a lărgi lista de reviste ISI (Arts and Humanities Citation Index) cu lista de reviste indexate în noul ERIH (European Reference Index for the Humanities; „listele inițiale” fuseseră publicate în 2007). Cu alte cuvinte, am propus ca, pentru disciplinele umaniste, în loc să vorbim de reviste ISI, să vorbim de reviste „ISI sau ERIH”.
Argumentul pornea de la faptul că (1) ISI indexează un număr prea mic de reviste din Humanities, că (2) multe reviste internaționale prestigioase, cu o reputație excelentă în comunitățile de cercetători, nu sunt cuprinse în ISI și că (3) revistele indexate în ISI sunt dominant anglofone, ceea ce, pentru disciplinele umaniste, nu e acceptabil, deoarece aici germana și franceza sunt deopotrivă de importante. Am văzut așadar în ERIH o bună ocazie de a contrabalansa indexatorul ISI, atât prin faptul că integrează un număr semnificativ mai mare de reviste, cât și prin faptul că, într-un fel, ERIH contracarează dominanța strivitoare a limbii engleze prezentă în ISI, echilibrând oarecum distribuția lingvistică a revistelor (repet un lucru pe care l-am subliniat și în documentul Ad Astra: pentru Humanities, „International = English or French or German”; în disciplinele umaniste nu există nici un temei pentru a considera franceza și germana limbi „de mâna a doua”, și nici pentru a considera limba engleză drept singura limbă „cu adevărat internațională”).
Totodată, în documentul Ad Astra am semnalat și anumite „puncte nevralgice” ale indexatorului ERIH: (1) lipsa de transparență a criteriilor prin care unele reviste sunt incluse și altele nu; (2) ierarhizarea pe alocuri arbitrară a revistelor, în trei categorii: A, B și C (rebotezate în 2011 „International 1”, „International 2” și „National”); (3) inexistența unui proces regulat, bazat pe criterii limpezi, care să permită revistelor neindexate să aplice pentru a fi incluse. Cu toate acestea, am crezut că respectivele neajunsuri se datorează juneții proiectului ERIH (început doar în 2000), sperând că acestea vor fi corectate pe parcurs și că noile liste, cele din 2011, vor aduce cu ele și o îmbunătățire procedurală.
Am fost în mod particular preocupat de situația revistelor de filozofie, unde experții de panel au plasat în categoria A (=”International 1″), într-o majoritate covârșitoare, reviste de filozofie de orientare analitică, mai toate de limbă engleză (din 51 de reviste, doar două sunt germane, și nu e nici una franceză/francofonă!), în timp ce în categoria C (=”National”) au fost aruncate zeci de reviste foarte prestigioase de filozofie așa-zis „continentală”. Intrigat, i-am scris o scrisoare lui François Recanati (șeful panelului de filozofie), în care am insistat asupra modului injust în care sunt întocmite listele, subliniind că această ruptură între Analytic și Continental n-ar trebui să se reflecte în indexatorul ERIH, care riscă să devină un instrument de forță, o pârghie prin care se dorește influențarea, cu mijloace birocratice, a direcției și viitorului cercetării filozofice. Dl Recanati (filozof analitic, ca și colegii săi de panel Kevin Mulligan și Barry Smith) nu mi-a răspuns la aceste obiecții.
Prin urmare, știind că ERIH a fost fondat de European Science Foundation (ESF), mi-am spus că n-ar strica să particip la un workshop organizat de această instituție, la începutul lui iunie, undeva lângă Dublin: Humanities Spring 2011, National University Ireland, Maynooth, Early Career Researchers Forum: “Changing Publication Cultures in the Humanities”. Bănuind că va participa și cineva din Standing Committee for the Humanities (SCH), am aplicat, propunându-mi, dacă am ocazia, să critic („la ei acasă”) modul în care a fost alcătuită lista ERIH pentru filozofie.
Mă interesasem între timp la colegi din străinătate și am aflat că ERIH este deja folosit la evaluarea disciplinelor umaniste din multe țări europene (atât pentru granturile de cercetare, cât și pentru posturile scoase la concurs în universități și institute de cercetare). Și în România, de altfel, listele ERIH au fost adoptate în documentația ultimelor concursuri pentru granturi CNCSIS, cu mențiunea că doar revistele din categoriile A (=”International 1″) și B (=”International 2″) contează (ceea ce, în lumina celor de mai sus, capătă și altă semnificație). Date fiind și viitoarele criterii minimale pe care Ministerul le va adopta curând pentru posturile din învățământ și cercetare din domeniile umaniste, „miza” ERIH devine chiar importantă.
Prin urmare, am mers hotărât să discut cât se poate de direct această chestiune la Maynooth cu responsabilii ESF/ERIH (Milena Žic Fuchs, Eva Hoogland). Mi-am expus punctul de vedere și am insistat asupra faptului că în multe țări europene ERIH „se aplică deja”, că ține de responsabilitatea ESF ca acest instrument să nu devină un instrument de forță sau un mijloc de influențare birocratică a agendei cercetării etc.
Problema listelor de reviste de filozofie (Analytic versus Continental) le era cunoscută și, spre surprinderea mea, responsabilii ESF/ERIH păreau să fie într-un fel de acord că modul în care au fost alcătuite listele de filozofie a fost partizan și injust. Atunci, am insistat că este necesar să existe posibilitatea corectării listelor. Însă responsabilii ERIH/ESF mi-au spus că acest lucru nu e cu putință, pentru că … ERIH nu va mai exista! Proiectul este considerat un eșec chiar de către responsabilii ERIH și, în plus, nu mai au mijloace financiare nici pentru a-l continua, nici pentru a-l ameliora. Deci, ERIH is dead!
Am insistat din nou asupra faptului că ERIH este totuși deja folosit de agențiile naționale din mai multe țări europene (România, Spania, Estonia, Cehia, Ungaria at least) și că, prin însăși înființarea ERIH, ei sunt responsabili pentru consecințele pe care le produce acest indexator în câmpul cercetării europene. Replica responsabililor ERIH a fost stupefiantă: faptul că agențiile naționale se folosesc de ERIH pentru a evalua cercetarea este greșeala respectivelor agenții, că n-ar trebui ca ERIH să fie folosit pentru evaluare, căci, ziceau ei, scopul ERIH nu a fost acela de a furniza un instrument pentru evaluarea disciplinelor umaniste în Europa, ci doar „să facă mai vizibilă cercetarea europeană în științele umane” (ceea ce, evident, reprezintă o mică mostră de limbaj de lemn al noii birocrații europene). Deci, în loc să recunoască public eșecul ERIH, colegii de la ESF „se spală pe mâini” și abandonează tacit proiectul, chiar dacă consecințele acțiunilor lor se lasă deja întrevăzute. Cu o lipsă de seriozitate care m-a șocat, responsabilii ESF/ERIH au spus în cele din urmă „we don’t know what ERIH will become, maybe we will transform it in something else, we don’t know yet…”. Sincer, m-aș fi așteptat la mai multă seriozitate de la European Science Foundation…
În aceste condiții, pledoaria din documentul Ad Astra (cea referitoare la includerea între criteriile de evaluare, alături de listele ISI, și a listelor ERIH) îmi pare acum, după ce am aflat „dedesubturile” chestiunii și mai ales lipsa ei de viitor, mai puțin sigură…
E drept că nici exclusivitatea listelor ISI n-are cum să mulțumească pe cercetătorii umaniști, dar iată că, din păcate, nici ERIH nu este o soluție de viitor.
Cu gânduri bune,
Cristian Ciocan
Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican
Ovidiupecican's Blog 