AMEDEO (7): Întâlnire cu cititorii

Lecturile publice ale scriitorilor sunt un bun prilej de cunoaștere; a publicului, a colegilor, a ta chiar. Am participat chiar azi la o asemenea repriză, împreună cu alți colegi și colege și m-am convins de adevărul acestui gând mai vechi. Ți se spune să pregătești ceva și selectezi un text care „să meargă” cu ocazia, în deplină libertate. Aici, fiecare procedează cum socotește mai potrivit. Unii vor să interpreteze tragedii, alții vor să amuze; toată lumea încearcă însă, cu deplină conștiință a ieșirii în public, să impresioneze audiența.

Cum sunt o fire echilibrată, am exclus de la bun început tragedia sau drama din calcul. Am ales un text scurt în proză, scris într-o după-amiază, pe o terasă însorită, așteptând ca însoțitoarea mea să revină din magazinul unde văzuse ceva atractiv, pe fugă… Mă urmărea, pentru o clipă, una dintre replicile faimoase ale Căpitanului Bordură din Ubu roi de Alfred Jarry: „Pologne, c‘est nulle part!” Mai era, la urma urmei, și senzația de fundal a unei intrări în rezonanță cu atmosfera din Transatlanticul lui Gombrowicz… Și, mă rog, de ce nu?!, mi-am zis, așternând la repezeală cu stiloul meu cu glicerină câteva rânduri și apoi altele într-un carnețel ale cărui file albe – dar liniate orizontal – se întrerupeau din când în când făcând loc unor foi cu fotografii lucioase a căror temă recurentă era recoltarea cafelei prin peisaje exotice.

Iată-mă citind acest text nefinisat, dar suficient de inept ca să intrige, în fața unei audiențe formate din liceeni nerăbdători dar bine struniți de profesoare și a câtorva cititori ai bibliotecii unde se petrecea totul. Urmam după mai multe poezii sobre și adânci, dar s-a nimerit ca după mine să citească un prieten critic și eseist literar, câteva fragmente memorialistice despre scriitorii beți scrise cu un real talent de Saint-Simon. Trecerea de la tragedie și seriozitate la umoristic și ludic s-a făcut, așadar, oarecum în serie… N-a fost nici grozav, dar nici rău.

Însă uite că, pentru a afirma răspicat disponibilitatea invitaților de a interfera cu cei prezenți, moderatoarea ne-a rugat să ne precizăm proiectele actuale. Nu aveam nici un chef să introduc pe nimeni în atelierul meu pentru că una e să prezinți cititorului ceea ce socotești potrivit și reprezentativ pentru momentul dat – fie și o farsă postavangardistă succintă, cum tocmai făcusem – și cu totul altceva să mă refer la calendarul meu literar imediat următor. Când mi-a venit rândul, am invitat, deci, pe toată lumea să citească operele lui Socrate înainte de a primi răspunsul meu. (În treacăt fie spus: înafară de doi oameni politici de mare vizibilitate din țara noastră nu știu pe nimeni care să le fi citit; poate fiindcă Socrate nu a lăsat nicio operă scrisă…)

Apoi însă, nemulțumit de lipsa întrebărilor din public, cineva dintre maturii din sală ne-a interpelat să răspundem de ce… scriem. Ni se solicita, iată, o confesiune. Nici mai mult, nici mai puțin decât Confesiunea despre felul cum interiorizaserăm fiecare misiunea artistului… S-a lăsat tăcerea fiindcă, pesemne, fiecare își ticluia propriul răspuns, așa că, pentru a nu continua atmosfera de tăcere stânjenitoare, m-am întins eu la microfon și, în aceeași notă cu tonul ludic de până atunci, am mărturisit un adevăr (personal): să scrii e mai ușor decât să dai la sapă.

Oroare! O autoare s-a repezit furibundă să mă combată. Pentru domnia sa scrisul este sânge, pedeapsă, ba chiar destin ineluctabil căruia nu i te poți refuza; un soi de boală fatală, o plagă, semnul apropiatei extincții… Cum puteam, oare, îndrăzni să vorbesc cu atâta ușurință despre așa ceva?! I-a venit într-ajutor și moderatoarea, nu cu mult mai moderată. Scrisul era, evident, o chestiune al naibii de serioasă, posomorâtă greoaie, un fel de damnare necesară și, în orice caz, un sacrificiu pe altarul culturii…

Dintr-o dată, simpatica și așezata șezătoare s-a transformat într-un proces improvizat la adresa mea. Procurorii feminini nu aveau nicio îndoială. Îmi meritam punerea la punct. Cum puteam crede că literatura este ludică? Ce te poate face să crezi că, dacă tu scrii ușor și senin, văzând în scris o satisfacție personală și o sursă de plăcere și de încredere, literatura nu e un chin, o damnare, o boală letală chiar?

Nimic, într-adevăr. Nici nu credeam asta în general, ci doar pentru mine. Fiindcă, la drept vorbind, ni se ceruse fiecăruia părerea personală. Iar eu mi-o expusesem, laconic și plastic. Mărturisesc: cred cu adevărat că să scrii e mai ușor și mai plăcut decât să mânuiești sapa, coasa ori uneltele fierarului. Nici nu pricep de ce te-ai sili să o faci dacă lucrurile stau altfel? Uneori literații se cred investiți cu destinele profeților. Cu toate acestea, nu știu pe nimeni – cel puțin în România contemporană – care să fi fost înghițit de vreun pește uriaș și scuipat apoi afară, pe țărm, pentru a vesti porunca Domnului.

Și, să nu uit: nici o opreliște de a-ți exprima opiniile contrare în raport cu ale altui confrate nu se ivește cu prilejul întâlnirilor cu cititorii. Dar a face procese cuiva – oricui – la scenă deschisă că nu împărtășește opiniile tale ține de o etică intelectuală care sper să îmi rămână în continuare străină.

Published in: on 22 Septembrie 2011 at 7:09 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/09/22/amedeo-intalnire-cu-cititorii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: