AMEDEO (4): Postări recente despre 23 august 1944

UN EXEMPLU de interpretare a rolului regal în evenimentele deja menționate îl aduce autorul blogului Politeia, care semnează cu ID-ul Theophyle. Postarea lui relevantă pentru tema în discuție, „Jocul de-a istoria”, a stârnit aproape 300 de comentarii, dovedind interesul cititorilor, dar și acuitatea temei. (Mulțumiri prietenului Francisc B. pentru semnalare!) Autorul este istoric – de meserie sau din pasiune doar – și mărturisește într-un comentariu că pentru afirmațiile lui „Sursele sunt diverse. În primul rând din memoriile scrise (parte publicate, parte nu) a[le] oamenilor care au participat la evenimente. În al doilea rând din stenogramele desecretizate a[le] ministerului de externe american și trei din arhivele ziarelor centrale (străine) ale vremii” (comentariul din 24/06/2011, ora7:25 a.m.). (Ultima precizare mă face să cred că ar putea fi vorba despre un absolvent al Facultății de Istorie care și-a redactat licența pe un subiect interesând reflectarea respectivului moment istoric în presa anglo-saxonă a vremii.)

Vezi: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/06/23/jocul-de-a-istoria/

Iată rezumativ ce răzbate din postarea respectivă și din unele completări survenite din secțiunea de comentarii la ea:

„Generalul Constantin Sănătescu și Generalul Dumitru Dămăceanu au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele Mihai a fost anunțat și a acceptat in extremis această decizie. […] De menționat că Generalul Sănătescu era în relații extrem de proaste cu Ion Antonescu din moment ce (sic!) acesta a trecut Nistrul. De amintit că Gen. Sănătescu a fost comandant militar al Bucureştiului pe timpul rebeliunii legionare, și în calitate de comandant al Corpului 8 armată a fost cel care a oprit pogromul împotriva evreilor declanşat la Dorohoi în anul 1940. Regele Mihai abia a fost convins să ajungă la București de la Sinaia pe 22 august ’44 pentru a trece la acțiunea loviturii de stat. Imediat după lovitura de stat și arestarea lui Antonescu, regele Mihai a plecat (fugit) din București, refugiindu-se într-o localitate (neștiută de nimeni atunci), Dobriţa (moșia Culcer) în Oltenia”.

Pe blogul pangonzo apare următoarea postare din 23/06/2011:

Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România  – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat atât în Primul Război Mondial cât şi în al Doilea Război Mondial.

Iată cum caracteriza într-un rezumat, ca o scrisoare deschisă, Actul regal de la 23 August 1944, către o autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă:

«Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? (…) În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către URSS, pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin “Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi “învăţăcei de vrăjitor”care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară:şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”. (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87)».

http://pongogonzo.wordpress.com/2011/06/23/generalul-platon-chirnoaga-regele-mihai-si-a-predat-armata-dusmanului/

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

AMEDEO (3): OPŢIUNEA REPUBLICANĂ

ACUZELE băsesciene la adresa regalităţii din România readuc în atenţie câteva chestiuni tratate în grabă şi mai degrabă tacit de către contemporanii noştri români şi străini.

1. Opţiunea republicană. Din 30 decembrie 1947 România este o republică. Niciodată înainte de acest moment istoric românii nu au avut o asemenea formă de guvernare, chiar dacă alternative la domnie şi regat au existat. Menţionez conducerea mănăstirilor româneşti medievale după modelul athonit, prin alegere de stareţ – vorba lui Damian Stănoiu -, organizarea lor în oşti monahale, în formule diverse (analizate odinioară de medievistul Răzvan Theodorescu), dar şi „troicile” numite – cu un termen de origine turcească – căimăcămii. Este adevărat să se constate că actul din 30 decembrie 1947 a fost impus de reprezentanţii URSS în teritoriu, adică mai precis de către liderii impuşi în fruntea Partidului Comunist de către Kremlin, în primul rând „necomunistul” stalinist, simpatizat de Iosif Visarionovici, dr. Petru Groza. Cu toate acestea a existat o tradiţie antidinastică românească pe care nu au inaugurat-o nici Hasdeu, în anii 60 ai sec. al XIX-lea, nici Republica de la Ploieşti a lui Al. Candiano-Popescu, ci gânditorii politici ai sec. al XVII-lea, din care transpar ecouri în cronica lui Simion Dascălul (atribuită până astăzi, de mulţi, lui Grigore Ureche).

Exprimarea anti-regalistă a actualului preşedinte a actualizat conţinuturi care, chiar păstrate tacit în fundalul mesajului politic al lui Băsescu, puteau fi bănuite şi aproximate şi anterior. Din acest punct de vedere nu există niciun motiv pentru a se face caz de mesajul exprimat, rămânând doar de elucidat motivaţiile abordării lui printr-o expresivitate atât de marcată şi, nu e nicio îndoială, nepotrivită cu demnitatea funcţiei prezidenţiale.

Că România rămâne astăzi o ţară dominată în continuare de opţiunea republicană o dovedesc sondajele sociologice ale ultimilor douăzeci de ani. Fără a fi de partea forţelor politice dominate de preşedintele Băsescu, care – sub presiunea grupurilor proprii de interese – întreprind o aşa-zisă „reformă” cel puţin discutabilă, mă declar fără probleme un republican, ca unul ce socoteşte mai potrivită alegerea prin vot popular în locul numirii pe criterii genealogice, cu o legitimare de drept divin în locul uneia democratice. Pentru asemenea precizări şi reflecţii prilejul, oricât de burlesc, este cât se poate de potrivit.

2. Guvernările regelui Mihai nu sunt încă judecate istoric într-o formă comprehensivă şi detaşată. Istoriografia aşteaptă, pesemne, să şi-l adjudece definitiv pe longevivul ex-monarh pentru ca, renunţând la politeţe, să spună lucrurilor pe nume. Judecata de ansamblu este îngreunată, pe moment, şi de faptul că, alungat de comunişti de pe tron şi pus în penumbră de alte figuri politice interbelice – de aventurierul Carol al II-lea, de şefii legionari Corneliu Zelia-Codreanu şi de Horia Sima, de militarul extremist Ion Antonescu, auto-proclamat mareşal -, regele Mihai I a părut o figură mai puţin reliefată şi mai puţin importantă decât cea a acestor contemporani ai săi mai vârstnici. El apare ca mai puţin conturat şi mai şters şi în comparaţie cu ceilalţi membri ai dinastiei: Carol I, întemeietorul Regatului Român şi al Casei Regale, Ferdinand I Întregitorul – care a unificat teritoriile româneşti rămase înafara Coroanei, transformând statul în România Mare – şi Carol al II-lea, dictator regal şi suveran „playboy” (cum îl numeşte Paul D. Quinlan), încurajator al culturii naţionale şi al dezvoltării industriale româneşti. Desigur, şi regele Mihai I poate fi pe bună dreptate numit suveranul care a întors armele împotriva Grmaniei naziste. Dar acest merit istoric rămâne adumbrit de circumstanţa că urmarea lui directă a fost invadarea României de către trupele sovietice, facilitată de o nouă alianţă – impusă de circumstanţe şi nelimitată în efectele ei, ca urmare a slăbiciunii postbelice a puterilor democrate occidentale -, căreia, în cele din urmă, i-a căzut victimă şi regele însuşi. Au apărut astfel premisele unor rezerve în judecarea guvernărilor ultimului rege al României. Unele privesc partea de răspundere ce îi revine monarhului pentru guvernările de extremă dreaptă pe care le-a girat din înălţimea tronului începând cu a doua sa urcare pe tron şi până în vara lui 1944. Altele au în vedere constituţionalitatea şi procedurile schimbării de regim inaugurate prin arestarea mareşalului Antonescu la 23 august 1944. Mai sunt şi din cele care pun în discuţie maniera în care Casa Regală şi regele însuşi au făcut faţă dificilei situaţii create de continuarea războiului în sens invers, către Apus, şi de perioada următoare, până la sfârşitul anului 1947 (stabilirea păcii şi ezitările reagregării nord-vestului Transilvaniei la restul României, eficienţa cooperării cu forţele politice democrate pentru reconstruirea democraţiei, limitele şi anvergura angajării regalităţii în cooperarea cu Partidul Comunist Român şi cu Kremlinul). În fine, chestiunea demisiei regale, socotite, iată, nepotrivită cu împrejurările sau, în orice caz, neobligatorii.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Published in: on 29 iunie 2011 at 7:54 am  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , ,

Ottokar al II-lea Przemysl , regele Boemiei

Ottokar al II-lea (1230 – 1278)

Königssaaler Annalen, Praga

imagine de epocă

Published in: on 20 februarie 2010 at 7:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.