Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Lulu

În felul lor nu marginalii sunt cei care populează marginile scenei, spațiul din proximitatea arlechinilor și al cortinei atârnate în cui? Pată de culoare, amestec de inocență și viclenie svejkiană, Lulu a fost, într-o vreme, vocea – răgușită, dar îndrăzneață – a comunității clujene amorțită sub teroare și sedată de pierderea libertății. Poetul și romancierul Iulian Dămăcuș își amintește, cu o memorie autentică sau cu una adevărată, care vorbește cu vocea ficțiunii… (O.P.) 

 Acum încerc Doamne, pentru ultima dată să vin mai  aproape de tine; mă cam tem de iarna care se anunţă aspră, bag seama că orice an în plus nu-i decât o povară, chiar dacă umbli pe trotuar, chiar dacă uneori urci într-un troleu, fără bilet, contând că şoferul te cunoaşte… Urc anevoie pe scările Catedralei…

Când copil, am luat prima împărtăşanie, am înghiţit-o repede, pentru că-mi era foame şi-mi era sete. Nu mă gândeam decât să ies repede din biserică, s-ajung acasă cât mai curând, să mânc şi să beau pe săturate!

Am păşit apoi pe un drum despre care nu ştiam nimic, şi poate de-aia mi se părea mai interesant. Oraşul m-a mirat, pentru că mintea mea nu-l putea stăpâni; când în sat ştiam toate casele, drumurile, gardurile, oamenii şi cărările, aici într-un fel mi se părea o stradă când mergeam pe trotuarul din stânga, şi-n  altul când umblam pe cel din dreapta. Mult timp credeam că întâlnesc numai oameni pe care nu i-am mai văzut, că dau peste întâmplări la care nu m-am gândit, şi uimit, am realizat că niciodată nu voi putea vedea, şti, trăi tot ce se-ntâmplă în marele oraş!

Şi totuşi am avut neplăcerea să constat că uneori viaţa-i plictisitoare, atât de plictisitoare!… Chiar şi în libertate! Ar trebui să baţi drumurile lumii zi şi noapte, pentru a schimba peisajul, pentru a vedea mereu altceva. Atunci şi nici atunci!…, deoarece în dorinţa de-a uita de tine, ar trebui ca decorul să se schimbe cu viteza sunetului şi graba luminii, pentru-a te ajuta să fugi de tine. Neîncetat, până ce somnul… Dar dacă în somn visezi cu tine?

Lumea mea n-a fost nici mai veselă nici mai tristă decât a altora, numai că  eu am ales s-o trăiesc altfel. Altfel decât cei mai mulţi. Eu nu mă consider unic în oraşul ăsta, în ţara asta. Mai sunt destui ca mine. Şi sunt mult mai mulţi cei care ar vrea să trăiască la fel ca mine. Nu au curajul s-o facă, deşi se bucură de toate libertăţile democraţiei din care însă una lipseşte – libertatea de-a fi liber!

 E o libertate nu tocmai uşoară, nu tocmai simplu de pus în practică!

 Ştiam că trebuie să mă stăpânesc, dar cuvintele mele se alegeau singure,  şi asta depindea de persoana care mi se adresa. Mulţi, bărbaţi şi femei, tineri dar şi bătrâni doreau să mă provoace. Chiar şi câţiva ziarişti scriu că sunt nebun! M-am gândit să-i dau în judecată, dar nu cred că merită să-mi pun mintea cu ei; aşa se vinde ziarul, patronul le dă o primă, iar ei sunt fericiţi. I-am lăsat să mă fotografieze, dar nu credeam să scrie aşa…

Ciudat, la înjurăturile mele, ei n-au răspuns cu supărare, ci s-au distrat! Însemna că asta-şi doreau, şi prin urmare mie nu trebuia să-mi fie ruşine. Ei desigur n-ar fi avut curajul să răspundă astfel şefului, duşmanului lor faţă de care nutreau în realitate o mare invidie, dorinţa aprigă a unei răzbunări, o ură care le întuneca viaţa, transformând-o într-o noapte permanentă. În mintea lor eu nu eram nebunul care înjură sau îşi bate joc, eram ceea ce ei şi-ar fi dorit să fie şi să facă! Acestea şi multe altele. Din dorinţa de-a ieşi din făţărnicia la care familia şi instituţiile îi obligă.

Apărat de libertatea mea, eu n-am făcut rău nimănui. Mi-am bătut însă joc de cei care s-au purtat urât cu mine, de cei care se dădeau mai mari şi mai rotunzi decât îi încăpea pielea, în faţa celor de care nu se temeau şi-i ştiau slabi şi neajutoraţi, amărâţi care nici măcar nu cereau de pomană, doar poate aşa din când în când un leu de tri…

Îi auzeam pe unii strigând: terminaţi cu cerşitul! la lucru!  Tocmai ieşeau de la biserică, uşuraţi de sacul de cereri,  dar uitând să şi mulţumească… Cer salarii mai mari, şpagă, viaţă lungă, zile libere, succese, cer ploaie şi cer soare pentru plajă, iar când văd o mână întinsă cerând…

Am cunoscut multă lume, şi mulţi m-au cunoscut. După Ceauşescu, numai cu mine se mai făceau atâtea bancuri. Ce mai carte s-ar fi făcut cu ele! Da’ vremea-i târzie…

Alături de mine în bancuri afli mai ales miliţieni. Românaşii nu-i iubeau, şi-atunci îşi băteau joc de ei povestind ce le făceam, sau ar fi vrut ei să li se-ntâmple. Chiar mă-ntreba tata – şi el miliţian – Dumnezeu să-l ierte:

–  Mă Lulu (prima dată că nu mi-a zis pe numeasta-nsemna ceva…), ce tot ai cu tovarăşii mei?!

 – Ei au cu mine, da’ numai ăia proşti!  Altfel, şi ei oameni care câştigă o pâne, două pâni…, cât poate muşchii lor!

            Şi-apoi ştii Doamne, că eu aveam locul meu în biserică, şi mă rugam, dar cel mai mult îmi plăceau cântările. Uneori aţipeam, şi-atunci visam că urc pe un deal verde ca iarba de primăvară de la noi din sat, că soarele luminează un drum care urcă şi urcă spre cerul albastru, atât de albastru şi de blând ca oglinda unui lac pe timp de arşiţă. Dacă mă gândesc bine, e tocmai drumul pe care sui acum, Doamne fără să ştiu de voi ajunge – aşa cum aş vrea – până la tine.

            Îmi pare rău după străzile oraşului, după pita şi slănina de-acasă, după prietenii pe care n-o să-i mai văd, şi cred că m-am cam grăbit să vin încoace…

Cu frică mă gândesc la greşelile de pe pământ, dar te-oi sluji ca să mi le ierţi. Doar îmi vei găsi ceva de lucru pe la Poarta Raiului, că dup-atâta lume care merge şi vine, trebuie făcută curăţenie, nu? Pot griji florile, iarba, dar de cosit, nu ştiu, Doamne, că n-am avut răbdare să învăţ, dar pot face alte lucruri, numai s-ajung şi să mă odicnesc un ceas… Aşa departe să fie Raiul?! Că n-oi fi apucat pe alt drum!…

                                                ***

NB. Iosif Covaci, zis Lulu, n. în 1951, ar fi implinit 60 de ani  – a murit prin nov. 2006

Published in: on 18 August 2011 at 8:48 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/08/18/proza-iulian-damacus-lulu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Orașul a rămas mai sărac fără Lulu, parcă nu mai are haz. Cât de necesar ar fi, printre atâția parveniți și fițoși, să le mai trântească Lulu câte un adevăr în stilul lui.
    Dumnezeu să-l aibă în grijă!

  2. Felicitări! M-a înduioșat povestea lui LULU… probabil că LULU a fost „nebunul”… numai că într-o lume „răsturnată” putea să devină „înțeleptul”…
    Fotografia a imortalizat exact figura tipică a personajului…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: