LE CHEF (18): Elena Cesar von SACHSE: Supă de roșii

În timpurile în care abia apăruse radioul, iar de televizor nici pomeneală, eu şi fratele meu Costy aveam vreo 5-6 ani. Îmi amintesc că bunicul şi-a confecţionat singur un radio cu galenă la care ascultam cu toţii muzică populară la nişte căşti pe care le avea din timpul războiului.

Uneori, în serile lungi de iarnă alături de bunici, mamă şi mătuşă ne delectam cu fel şi fel de poveşti şi întâmplări, la gura sobei. Ca un preludiu la ceea ce urma să vină, bunica pregătea boabele de porumb şi coşul de sârmă, cu mâner – confecţionat special de meșterul cu care se măritase -, ca să ne facă floricele, deasupra jarului. Priveam fascinaţi transformarea bobului de porumb într-un fulg de zăpadă aromitor şi cântam voioşi:

„Ieşi moş

de sub coş

şi pocneşte

un cocoş

Ieşi babă

de sub ladă

şi pocneşte

o grămadă.”

Floricelele săreau într-o exlozie continuă, iar când erau gata, ajungeau într-un vailinguţ verde, smălţuit, spre care ne întindeam cu toţii, devorându-i conţinutul cu mare hărnicie.

Apoi urmau povestirile celor mari, iar noi, cei mici, eram spectatorii. Scopul era unul singur, să menţină buna dispoziţie. Toţi eram aşezaţi în faţa căminului ce ardea pocnind și trosnind…

– Nemţii se retrăgeau spre Ungaria, iar ruşii ajunseseră deja în Iaşi. Fiind şofer pe camion, bunicul vostru a primit misiunea să transporte de la Banca Naţională din Bucureşti la Banca din Cluj, saci plini cu bani. Eu eram foarte bolnavă. M-au urcat în maşină purtându-mă într-un cearceaf, deoarece nu mă puteam ţine pe picioare. Toţi credeu că am să mă prăpădesc, dar se vede că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Ica, mama voastră, avea vreo şapte ani, iar mătuşa voastră Lenuţa, vreo cinci -, începu să ne povestească bunica.

– Pe străzi era o adevărată nebunie. Lumea fugea speriată, sirenele parcă strigau după ajutor. Avioanele bombardau Bucureştiul, iar eu mă grăbeam să ies cât mai repede din capitală. Primejdia plutea peste tot -, completă bunicul, aprinzându-şi tacticos pipa şi pufăind cu patimă.

– Moşule, te-au însoţit şi poliţiştii, dacă zici că ai transportat atâţia bani ? -, l-a întrebat fratele meu Costy.

– Da de unde! Ce poliţişti, nici vorbă… Era o harababură peste tot şi un du-te – vino de nu-ţi poţi închipui. Nimeni nu ştia ce ne aşteaptă odată cu intrarea ruşilor în ţară. Toată lumea era speriată şi derutată, că de păstram un sac de bani, ba chiar tot camionul, nimeni nu ar fi observat nimic.

            Bunicul nu era prea vorbăreţ, dar în momentul când îl apuca povestitul, devenea ghiduş, spre bucuria noastră, care-l ascultam cu gurile căscate.

Bineînţeles, când se porneau amintirile, bunica, mama şi mătuşa veneau şi ele cu completări care nu făceau decât să sporească veselia generală.

– Tati, tot am vrut să te întreb: după ce ai predat banii în Cluj, de ce ne-am stabilit în Lugoj şi nu în Arad -,? vru maică-mea să știe.

– Păi, datorită bombardamentelor. Nu-s prost să-mi bag singur capul sub ghilotină. Aradul e un orăşel de graniţă. Retrăgându-se spre vest, nemţii aveau ordin să distrugă toate punctele strategice. Aşa că au bombardat gara, uzina de vagoane, uzina textilă şi multe altele. Lugojul e un orăşel obişnuit. Cu toate astea, şi pe deasupra lui treceau destule avioane germane -, răspunse el, scoțând mai departe fum din pipă, să nu o lase să se stingă, dându-l pe urmă afară pe nări.

– Ioane, mai bine povesteşte ce-ai păţit când a vopsit Colhonoaie cărămizile coridorului -, îl îmboldi bunica să-şi continue istorisirea, în timp ce râsul ei promitea ceva interesant.

– Păi, ce am putut să păţesc? Ne-am aruncat pe burtă, şi eu, şi ea, după ce un avion a coborât atât de jos încât puteam vedea pilotul.

Aşteptam, fără să clipim, povestea lui, în timp ce el îşi turnă într-un păhărel Triplu sec. Sorbindu-l încântat, continuă:

– Chiar scoteam apă din fântână, când văd că un afurisit de avion vine direct spre mine. Se apropia fioros, din ce ce mai mult. Vă daţi seama că n-am stat prea mult pe gânduri. Am aruncat găleata cât colo şi dă-i şi fugi.

– Eu cred că avionul era urmărit şi încerca şi el să scape, de-a coborât atât de jos. Dacă voia să-ţi facă vreun rău, trăgea cu mitraliera -, îl corectă bunica.

– Atât ar fi trebuit, să tragă, că mă făcea strecurătoare şi azi nu mai avea cine vă povesti -, răspunse el, abţinându-se să nu pufnească în râs, de propriile lui cuvinte.

Eu şi Costy îl sorbeam din ochii. Mie mi se părea că văd în bunicul un lupător din basmele cu feţi frumoşi şi zmei. Bineînţeles, el savura încântat efectul pe care îl avea povestea lui asupra noastră şi făcea într-adins, mereu, câte o mică pauză, trăgând tacticos din pipă şi privindu-ne peste ochelari cum aşteptam răbdători să aflăm deznodământul întâmplării.

Fratele meu era înnebunit să audă întâplări cu avioane, deoarece îşi propuse ca, atunci când va crește, să se facă aviator când.

– Ajuns în coridor, am strigat: «- La pământ!» Doamna Colhon văzându-mă că fug ca din puşcă, urmărit de avionul ce trecuse peste casa noastră, a sărit ca o căprioară la orizontală, deşi era o femeie destul de grasă. Când ne-am ridicat eram din cap până-n picioare plini de vopsea roşie.

Şi, ca să fie şi mai convingător, bunicul îşi ridică braţele în sus, ca şi cum chiar atunci s-ar fi prelins de pe mâinile lui vopseaua. Strâmbându-se a neputinţă, pufni în râs, împreună cu noi.

            – Ce să vă spun, am arătat ca nişte indieni. Eram vopsiţi pe mâini, pe frunte şi pe nas… de haine nici nu mai vorbesc.

– Eraţi ca Pat şi Pataşon în arena circului. Cu toată frica de avioane, când aţi devenit nişte „piei roşii”, eu şi Lenuţa ne-am ascuns în casă, să nu ne vezi cum murim de râs de necazul vostru -, mărturisi maică-mea, pufnind într-un hohot molipsitor.

– La prânz am avut supă de roşii, aşa că erai şi dumneata în acelaşi ton cu supa -, adăugă tuşa Lenuţă, amuzându-se.

– Staţi aşa… – completă bunica. – Ce nu ştiţi e că biata Colhonoaie a venit la mine de dimineaţă cu un caiet de bucătărie, să scrie reţeta supei de roşii. Ce să spun, ce mare filozofie e să faci o supă atât de simplă. Parcă o aud şi acum: «- Doamna Popiţa, n-am să uit niciodată reţeta asta. Am tras o spaimă..». Săraca, am auzit că după terminarea războiului a fost trimisă în lagărele de concentrare din Rusia şi s-a prăpădit. A fost o femeie tare de treabă -, mai spuse Buni cu părere de rău, dar pe noi nimic nu ne putea opri din hohoteală.

De mică mi-au plăcut poveştile celor mari. Chiar dacă vreo întâmplare nu era prea veselă, cei din familia mea aveau un simţ al umorului care transforma întotdeauna realitatea într-o poveste cu un sfârşit fericit. Probabil de atunci a rămas în inima şi mintea mea acea fantezie vie, care m-a îmbiat să scriu poveşti pentru copii.

Bunica a fost o gospodină extraordinară. Sucul de roşii şi-l prepara singură. De la ea ştiu că să ştii cum să potriveşti gustul sucului de roşii e cel mai important lucru. Ea punea o mână de zahar, iar sare doar atât cât să iasă dulcele şi acrişorul roşiei şi mai mult în evidenţă. Mai punea şi o frunză de dafin, un ardei mic şi câţiva stropi de ulei. Uneori fierbea în supă orez, alte ori făcea găluşte de făină sau găluşte de gris. Şi, ca să fie sigură că ne săturăm, de fiecare dată când făcea supă de roşii, ne făcea şi clătite cu gem de caise…

Reclame
Published in: on 12 august 2011 at 10:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

LE CHEF (17): Elena Cesar von SACHSE: Mreană la grătar

Pinky era omul de care puteai să spui, fără să greşeşti, că are două mâini stângi. Parcă trăia mereu într-o lume a lui din care se trezea uneori într-o realitate prea strâmtă.

Orice ar fi aşezat sau pus pe masă, precis s-ar fi răsturnat sau ar fi căzut pe jos.

Dacă se afla într-o întrunire cu prieteni sau cunoştinţe, cu siguranţă făcea o gafă, trădând din neatenţie flirtul sauaventura cuiva.

Se mai întâmpla ca, uneori, careva dintre cei vizaţi să riposteze nervos, dar el rămânea calm şi te privea cu doi ochi mari nevinovaţi, de ziceai că tocmai căzuse de pe planeta Marte.

Prin anii 70, a fost cel mai bun clăpar şi tot cam atunci am cântat împreună, în aceeaşi orchestră, la Hotel Astoria din Arad.

Nu am rezistat cu el decât un singur sezon, deoarece în contract se cereau, pe lângă profesionalism, muzică bună şi antren, punctualitate și disciplină, lucruri pe lângă care Pinky trecea cu o indiferenţă copilăroasă.

Şi azi îmi amintesc de o întâmplare haioasă, când toţi cei din trupă am hotărât să mergem la pescuit.

Primul deliciu pe care ni l-a oferit colegul nostru a fost că şi-a aruncatul undiţa pe malul celălalt, în loc să o lanseze în apă.

La a doua încercare a nimerit într-un copac, aşa că, dorind să evităm un accident sigur, i-am amplasat-o noi în undă.

Ne-am postat la o distanţă destul de mică unul de celălalt, că să putem vorbi. Eu fiind cel mai aproape, am văzut la un moment dat cu coada ochiului că undiţa lui a început să se mişte.

Peste măsură de uimit, Pinky s-a ridicat de pe scăunel şi a început să rotească cu grijă firul pe mulinetă. Din păcate era un peştişor minuscul pe care orice pescar l-ar fi aruncat imediat înapoi. El însă a hotărât să-l aşeze cu grijă pe nisip, fiind probabil primul lui succes în materie.

La un moment dat, cel mai performer dintre noi, Tibi, a venit să ne spună un banc.

Fără să bănuiască nimic, i-a tras peştişorului un şut, aruncându-l în apă, ca pe un lucru neînsemnat.

Pinky s-a revoltat în felul lui caracteristic, cu o privire îndurerată, dar şi indignată, spunând:

– Ce-i pasă celui care prinde peşti mari, de micul trofeu al celui care n-are acelaşi noroc…

În acel moment mi s-a părut că văd în el veşnicul clovn cu figură tristă, care stârneşte râsul tuturor; nu datorită figurii lui caraghioase, ci a stângăciei cu care se comporta.

La râsetele nostre fără oprire, şi-a uitat repede supărarea şi a continuat în felul lui prăpăstios, ca să ne amuze.

După ce am prins câteva mrene, am hotărât să le punem pe grătar.

– Lăsaţi-mă pe mine să pregătesc peştii. Am o reţetă nemaipomenită -, ne-a cerut Pinky, cu o privire rugătoare.

– Dacă vrei, n-ai decât -, a fost de acord Tibi, în timp ce ne deschideam câte o bere.

În chiar momentul în care a luat cuţitul în mână, s-a și tăiat însă la degetul mare.

– Costy, ia-i cuţitul din mână, până nu face cine mai ştie ce -, mă rugă Mazzu, alt coleg de-al nostru, ridicând ochii la cer a disperare.

– Pinky, leagă-ţi degetul şi dă-mi cuţitul. Fac eu mai departe -, i-am spus eu grăbit, promiţîndu-i cu tărie că am să pregătesc peştii după reţeta lui.

Mazzu s-a apucat să aprindă focul grătarului, iar Tibi a venit şi el să ne ajute.

– Acum că sunt curăţaţi, spălaţi şi săraţi -, începu Pinky să îmi explice, cu un licăr de bucurie în ochi -, le pui în burtă o felie de lămâie, puţin pătrunjel, mărar şi doi căţei de usturoi, după care îi aşezi pe plita grătarului şi-i laşi să se prăjescă bine pe ambele părţi. După cum vedeţi sunt dotat cu tot ce-mi trebuie!.

Şi scoase din sacoşă produsele enumerate, pregătite ca de un adevărat bucătar.

Peştii au fost, într-adevăr, foarte gustoşi

*

Au trecut de atunci ani şi ani de zile, timp în care am auzit că i-au murit părinţii, că şi-a pierdut locuinţa, numai datorită caraterului lui indiferent, din pricina felului lui de-a accepta viaţa fără luptă. După o perioadă foarte grea, a reuşit să se angajeze ca taximetrist.

Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că bucuria lui cea mai mare e să-şi întâlnescă foştii colegi din tinereţe cu care să-şi depene amintirile.

A însistat să bem „una mică”, deşi era destul de matinal pentru aşa ceva.

N-am putut să-l refuz. Bucuria lui era sinceră şi molipsitoare.

Chelnerul ne-a pus în faţă două păhărele cu votcă, iar el, în stilul lui tipic, şi-a lovit din greşeală paharul, care s-a răsturnat.

Indignat peste măsură, a lovit cu mâna măsuţa la care ne aşezasem, spunând:

– Fir-ar să fie, erau ultimii bănuţi…

Desigur gestul lui a fost suficient de decis ca să-mi răstoarne şi mie păhărelul.

Am salvat situaţia şi am făcut încă o comandă, dar întâmplarea mă amuză şi azi şi mă face să râd cu poftă.

*

S-a dus vestea că ar fi murit la 58 de ani, chiar de ziua lui de naştere. Desigur am considerat-o toţi o glumă. Numai că n-a fost aşa…

Published in: on 26 iulie 2011 at 10:03 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (15): Lucian POP: Salată de cartofi Lucien

Întors din delegație – de pe coclaurii existențiali, care va să zică – prozatorul se drege cu o rețetă. Îi stă de minune și așa, păcat că nu i-a adăugat, după regula rubricii, și o poveste. (O.P.)

   Două condiţii esenţiale trebuie respectate la salata de cartofi. Unu. Cartofii se fierb separat de ouă. Doi. Tentaţia este mare să completăm salata şi cu alte legume în afară de ceapă. Salata va fi însă simplă. Cartofi, ceapă verde, ouă , o lămâie, ulei de floarea soarelui şi sare. Atât.

    Vom fierbe în coajă cartofi roşii, nu exagerat de mari, fără capac pe oală şi fără să punem sare în apă. Odată fierţi, înlăturăm apa şi-i lăsăm pe balcon să se răcească, nu forţăm nota  să-i răcim  cu apă de la robinet. Ouăle, trei, patru, le fierbem bine, să fie gălbenuşul tare.  În vasul în care preparăm salata – este bine să nu  fie metalic – tăiem un strat de cartofi rondele, groase de aproape un cm, presărăm sare, apoi un ou, tot rondele. Avem două cepe, la care le-am lăsat cozile verzi exact de aceeaşi lungime cu cât se prelungesc măciuliile cu cozi albe. Cele două măciulii sunt mari cam cât oul de prepeliţă, dar  alegem cepele cele mai  lungi din piaţă. Iarăşi mai punem un rând de cartofi, sare, ouă şi cealaltă ceapă, acestea  tăiate cu o idee mai grosier decât cartofii. Mestecăm de două ori cu lingura mare de lemn şi apoi punem ulei, trebuie să fim generoşi şi să avem răbdare, amestecăm rar şi mai turnăm ulei dacă vedem că salata nu sclipeşte. Stoarcem la sfârşit lămâia, ultimele rotaţii de lingură, şi punem capac.

O lăsăm să stea cel puţin un ceas înainte de mâncare. Farmecul salatei este dat de un minim de surplus de ulei ce are, datorită componentelor, o aromă unică; bun de încins pâinea în el…

Published in: on 27 mai 2011 at 8:36 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (14): Elena Cesar von SACHSE: VIŞINATĂ şi CHIFTELE DE SOIA CU SOS

– Tuşă Savetă, eşti acasă?

– Dar unde să fiu, draga mătuşii, la ora asta, că doară-i ameazu!

– Ce bunătăţuri ai făcut? Că din nimic te pricepi să faci ceva bun.

– Apăi din nimic nu aş zice că se poate face ceva. Dumnezeu ne dă, dar nu ne pune în traistă. Aşa că, dacă vrei să ai, trebuie să dai cu sapa în grădină, să pui sămânţă, să pliveşti, să dai apă şi câte şi mai câte, ca să ai haznă de munca ta. Până şi pământul e simţitor. Dă rod numai dacă-l munceşti cu drag. Aşa-i la ţară, dacă vrei să ai ceva, trebuie să şi transpiri.

– Dar ce crezi, că la oraş nu se munceşte?

– Doamne fereşte să mă gândesc la aşa ceva. Oameni harnici sunt pretutindeni, dar trebuie să recunoşti că şi putori.

Eu am zâmbit, încuviinţând din cap şi, ca s-o molcomesc, am întors vorba:

-Mătuşă, ai fost vreodată la Cluj?

– Dacă aş fi avut timp, poate. Dar vezi că la mine ziua trebuie împărţită în aşa fel încât să pot face cât mai multe lucruri. Puii, găinile, gâştele şi porcii vor să mănânce, nu mă aşteaptă pe mine să mă întorc de la „şpaţir”. Drept să-ţi spun, n-am plecat din sat. Doar până în pădure, după ciuperci. Rădăcinile mele sunt bine înfipte-n pământ. Aici m-am născut, aici am să mor.

– Dar pătimaşă mai eşti, mătuşă.

– Aşa am fost toată viaţa, şi cu munca, şi în dragoste. Când am muncit, am muncit şi când am iubit, am pus suflet şi patimă. Unchiu-tău Valeriu, Dumnezeu să-l ierte, o fi pătimit destul din cauza firii mele. Uneori mai ieşeau scântei între noi, că aşa-i în viaţă, dar el cu vocea lui plăcută mă înmoia îndată. Ştia să facă glume care îmi stârneau veselia -, îşi aminti ea.

– Dar, mătuşă, şi dumneata ai fost glumeaţă şi pusă pe şotii…

– Asta m-a salvat, mereu, fata mea. Bine că nu ai auzit niciodată ce-mi ieşea pe gură atunci când eram furioasă, lucru de care azi nu mă prea mândresc. Tot ce-mi apăsa sufletul, trebuia clarificat. Iar după ce m-am răcorit, am şi iertat. Dar asta-i altă poveste.

În timp ce discutam, eu stăteam sprijinită de balustrada scării ce ducea spre coridor. Probabil remarcând acest lucru, exclamă:

– Doamne iartă-mă, dar vino Lenuţă şi aşază-te la masă. Să-mi fie cu iertare. Aşa-s bătrânii singurateci, vorbesc mai mult decât se cuvine. Aşază-te, nepoată dragă.

– Mulţumesc, dar nu mi-e foame.

– Dar parcă ziceai că gătesc bine… -, încerca ea să o întoarcă, ca să nu o pot refuza.

Grăbită cum îi era firea, puse pe masa din coridor, două farfurii, linguri şi, fuguţa, apoi fuguţa-fuguţa, aduse din bucătărie cratiţa din care se răspândea un miros îmbietor de mărar şi usturoi.

Dintr-o mişcare scoase din frigider o sticlă şi umplu „ochi” două păhărele.

– Sănătate! Asta-i vişinata de anul trecut şi trebuie băută.

– E foarte bună. E greu de făcut?

– Ce-i greu în viaţa asta, dacă vrei să faci ceva? Nimic! Eu zic că prima dată să mâncăm şi pe urmă ţi-oi spune cum se face şi vişinata, dar şi mâncarea cu care te-oi servi.

În timp ce bea din lichior, privirea mătuşii îi trăda gândurile. Zâmbind spuse:

            – Tu l-ai ştiut pe unchiul tău Valeriu numai când a fost bătrân. În tinereţe a fost bărbat falnic şi frumos. Multe au pus ochii pe el, de nu eram eu să le spulbăr dorinţele -, adăugă ea şi începu să râdă cu mare poftă.

– Mi-a spus mama că aţi fost suflete pereche.

– Că bine zici. Aşa-am şi fost. Mare norocul că ne-am întâlnit. Dar când primeşti aşa un dar, trebuie să-l şi plăteşti. Nu am avut copii şi asta ne-a întristat. Dar Dumnezeu are planurile lui, iar noi trebuie să ne supunem.

– Era şi dumnealui tot atât de harnic?

– Dar ce crezi, că ar fi putut să fie altfel? -, răspunse ea zâmbind, furată pentru o clipă de amintiri.

– De aceea şi aveţi aşa o gospodărie mare şi îmbelşugată.

– Avem, pentru că am muncit cu drag şi spor. Să ştii însă că nu ne-am gândit niciodată să strângem averi, deşi, fără să vrei, se adună când pui suflet şi dăruire. Ce mă bucură e că am auzit că-mi calci pe urme.

– Aş vrea eu, mătuşă…

– Ei, lasă modestia. Soră-mea zice că de mult ai întrecut-o la gătit, la făcut prăjituri, la pus compot şi murături. Cică toate reţetele pe care le ştii de la mine, le-ai scris într-un caiet şi le pui în practică în fiecare zi. Ohoho… de aveam o fată, poate nu era ca tine…

Mătuşa mea e o femeie care, dacă se porneşte, nu se opreşte prea uşor. E ca o flacără. Arde până se consumă combustibilul, iar eu, ca să evit laudele la adresa mea, am folosit cea mai sigură metodă:

– Mătuşă Saveta, cum zici că trebuie să fac vişinata?

            M-a privit pentru o clipă nedumerită, ca apoi, cu un zâmbet larg, să-mi spună:

– Foarte simplu. La 5 kg de vişine ai nevoie de 2-3 kg de zahăr, depinde cât vrei să fie de dulce. Într-o damigeană bine spălată pui un rând de vişine, alta de zahăr, în aşa fel încât ultimul rând să fie zahărul. O legi apoi la gură şi o laşi o săptămână la soare. Din când în când o mai scuturi, ca să se topească zahărul. După aceea adaugi 1litru de alcol (spirt) şi 0,200 rom. Din nou scuturi bine damigeana şi o laşi să stea la un loc răcoros. După 3 luni scurgi vişinata (dacă a mai rămas!) printr-o pânză curată şi o torni în sticle, pe care le vei păstra în continuare la rece, astupate cu dopuri.

– Dar din ce ai făcut chifteluţele? Că ştiu că nu te dai în vânt după carne.

– Ba, mănânc, dar mai mult iarna. Atâta timp cât am în grădină tot ce-mi trebuie, vreau să mă bucur de ele. Chifteluţe din soia, cu sos, asta e mâncarea pe care ai mâncat-o. Cum ţi s-a părut?

– Foarte gustoasă!

– Mă bucur. Deci să-ţi spun cum se face. Ai nevoie de de o cutie de soia cuburi (175g) pe care o pui la umflat cam 15 minute. O scurgi bine de apă şi o aşezi într-un vas încăpător. Adaugi pe urmă o ceapă mare rasă pe răzătorul mic, 2 cartofi mari şi 2 morcovi fierţi, daţi tot prin răzătoare. Urmeayză să iei 1 căpăţână de usturoi pisat, 2 linguri cimbru, 1 lingură chimin, 1 legătură de mărar, 1 legătură de pătrunjel, sare, piper, 3 linguri făină,1 lingură de oţet, 2 linguri de ulei. Frămânţi bine până se obţine o compoziţie omogenă. Pe planşetă se modelează chiftelele, se dau prin făină şi se prăjesc în ulei. În uleiul rămas de la prăjit, se căleşte 1 ceapă, 2 căţei de usturoi tocaţi mărunt,1 legătură de mărar, 1 lingură de oţet, jumate de linguriţă de zahăr, sare, piper şi bulionul de la 1 kg de roşii. Se lasă să fiarbă puţin după care se adaugă chifteleţele şi se mai lasă două minute pe foc.  Se serveşte cu macaroane sau orez.

– Eşti o gospodină neîntrecută. Mă întreb de unde ştii atâtea lucruri.

– Câteva reţete le ştiu de la mama, altele de la bunica, dar multe le-am încercat de una singură. Ei, fata mea, fac şi eu ce pot -, îmi spuse ea cu o falsă modestie, trăgându-mi cu ochiul.

Published in: on 11 aprilie 2011 at 3:06 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

ROYAL COURT OF ROMANIA: Lansare de carte: Principesa Margareta: Carte regală de bucate

 Alteţa Sa Regală Principesa Margareta

 CARTE REGALĂ DE BUCATE

 lansare de carte la Cluj-Napoca

 Iulius Mall, et. I,

 vineri, 8 aprilie 2011, ora 17.30

 prezintă cartea (alături de augusta autoare):

 scriitorul Ovidiu PECICAN

 Lansarea face parte dintr-un turneu de promovare a cărţii, urmând după lansările din Bucureşti, Timişoara, Ploieşti, Sibiu şi  Braşov din ultimele luni.

 “Titlul cărţii nu conţine nici o metaforă şi nici o ironie. Sunt fericită că vă pot oferi o carte de bucate, regală la modul propriu. Ştim cu toţii cat de importantă a fost şi rămane, in ritualul şi acţiunile publice ale Casei Regale, ospitalitatea.

De-a lungul sutelor de ani, Familiile Regale au adunat atata tradiţie, frumos, calitate şi experienţă in comportamentul public, incat astăzi impărtăşirea lor este o binefacere. Desigur, a le oferi musafirilor tot ce este mai bun, mai preţios şi mai frumos este reflexul mandru al oricărei gazde, purtătoare de coroană regală sau nu. Dar, atunci când ospitalitatea imbracă veşmintele simbolice ale unei intregi naţiuni, istorii, culturi sau tradiţii, ea are un inţeles şi o însemnătate in plus.” (ASR Principesa Margareta)

https://ovidiupecican.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=2452&action=edit

http://www.ziuadecj.ro/eveniment/principesa-margareta-si-a-lansat-cartea-de-bucate-la-cluj–64418.html

http://www.ziuadecj.ro/life–and–style/principesa-margareta-gatesc-varza-a-la-cluj-cu-putina-grasime–64451.html

 fotografie de Cosmin-Alexandru Moldovan de la lansarea de carte clujeană

Saveur & Savoir: Ovidiu PECICAN: Revoluție

 

Toată lumea mănâncă și nu e totuna ce, când și cum. Din vremuri foarte vechi lucrurile stau cam așa. Mai departe însă ele se complică și iau o întorsătură foarte personală.

Prima mare revoltă a vieții este atunci când refuzi să mai mănânci ceea ce ți se dă, luând hotărârea ca de aici înainte să faci ce socotești că e mai bine.

Nimic frivol într-o asemenea decizie. De felul cum te hrănești depind multe, începând cu starea de bine și mulțumire, dar mergând până la sănătate.

Ieșirea din rutina mâncatului rămânând indiferent la „ce vine” e una dintre marile cotituri ale vieții fiecăruia. Se poate întâmpla devreme sau târziu, dar numai atunci când decizia de a te interesa îndeaproape de masa pe care urmează să o consumi faci primul pas spre un stil propriu de viață; când începe să îți pese cu adevărat cine ești, ce ești și cum poți fi cel mai bine tu însuți.

În lumina acestui fapt, întrebarea cu privire la „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” începe să însemne altceva decât de obicei. Sunt unii care iau oul proaspăt ca atare, sorbindu-l printr-un orificiu, în picioare, cu ochii închiși. Alții, ca englezii, au făcut din șunca cu ouă – punându-le alături roșii fierte și mâncare de fasole uscată – o flamură națională, așa-numitul full English breakfast. În traducere liberă asta ar însemna „mic dejun tipic englezesc”. Între improvizația naturistă, venind din vremuri arhaice, dar practicată încă pentru virtuțile ei curative în materie de coarde vocale, și varianta barocă, somptuoasă, din care britanicii au făcut un mod propriu de raportare la lume și un chip sățios de a-ți pregăti ziua de muncă versiunile la îndemână sunt infinite. S-ar putea scrie un tratat numai despre gătirea ouălor, dar nu de specializare și erudiție este vorba aici.

Care este modul în care oul te definește pe tine? Cum îl gătești tu atunci când vine vorba despre propriile preferințe? Singurul răspuns neomologabil este „nu știu, nu m-am gândit la asta”.

Published in: on 9 februarie 2011 at 8:06 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

LE CHEF (8): Alexandru PECICAN: Urechile lui Iuda

S-ar zice că farmecul poveştilor gastronomice cu reţete ale Elenei Cesar von Sachse stârneşte emulaţie. Regizorul, prozatorul şi graficianul Alexandru Pecican s-a prins în vârtejul acestei specii literare şi vine cu o ofertă silvestră, spre deliciul cititorilor acestui blog (O.P.).  

Tăiam buşteni, sus pe munte, la locul ştiut sub numele de “cabana părăsită”. Acolo şi înnoptam, în ceea ce mai rămăsese dintr-o veche mănăstire.

Hotărâsem între noi ca unul din echipă să stea pe lângă cuptor şi să gătească de-ale gurii, fiind plătit de fiecare cu o sumă de bani şi, pentru că Vasâle cel Mare, fost bucătar în armată, la infanterie, se pricepea cel mai bine, pe el căzură sorţii.

În acea zi Vasâle coborî cu măgarul nostru Florică în vale după merinde, dar se umflară apele de la o furtună şi omul nostru fu nevoit să rămână în sat.

Sara, rupţi de foame, ne-am strâns în jurul cuptorului rece şi ne uitam unii la alţii cu ochi de lupi hămesiţi. Atunci baci’ Pătru ne spuse:

– No, amu toată lumea în genunchi şi spunem o rugăciune!.

Și cum stăteam noi aşa, cu capetele aplecate şi mâinile împreunate, căzuţi fiecare în vorovirea sa cu Domnul, numa ce auzâm pe cineva că bate la uşă.

– Sara bună şi Domnul fie cu voi!, zise omul şi se apropie de masa din lemn de stejar pe care îşi puse straiţa. –Mi-s în drum spre Mănăstirea Arsă şi bag samă că m-am rătăcit, îngăduiţi să punem de-o tochitură de ciuperci cu pesmet.

– Dapoi cu drag te-om ajuta, călătorule”, ziseră ortacii mei şi săriră ca arşi.

Unul aprinse focul la cuptor, celălalt veni cu găleţile pline de apă de la izvor. Eu mă şi apucai a curăţi ceapa şi usturoiul.

Atunci, călătorul, scoase din desagă o legătură mare de hribi, una de ghebe, trei mâini de gălbiori, o pungă cu zbârciogi şi o turtă de Urechea lui Iuda.

Le spălă pe toate cu multă apa cristalină apoi le lăsă un timp să se scurgă. Luă 3 cepe mari, gata curăţate de mine, şi le tăie mărunt, apoi le aruncă în ceaunul în care sfârâia deja untdelemnul deasupra jăratecului.

Cu un linguroi de lemn de plop începu să amestece egal, de la stânga la dreapta, până ce toată ceapa se auri. Mai adăugă 4 foi mari de dafin, 10 boabe de piper negru, o căciulie de usturoi zdrobită şi 10 prune mari, uscate.

Abia atunci rostogoli toate ciupercile în căldare şi puse capacul bine fixat, să nu scape aburul cel viclean. Deîndată scoase pesmetul, pe care îl înmuie puţin în apă, apoi adăugă făină, până făcu o pastă ca de smântână groasă. Din aceasta amestecă nişte găluşte pe care le dete în apă clocotită şi le lăsă la fiert. Numai bine că ridică acoperişul de pe ceaun şi, fiindcă ciupercile lăsară apă, învârti de zor în ele.

Dintr-un clondir scoase un păhar de vinars pe care îl deşertă în oală. Mai amestecă de 5 ori cu linguroiul, apoi goli o ploscă cu juma’ de vin roşu de butuc, adăugă găluştile fierte şi jumătate de litru de apă de izvor. Aşeză meşteşugit capacul şi mai aşteptarăm să dea în clocot de două ori… Atunci coborâră în minunatul amestec 3 roşii mari, tăiate cubuleţe, frunzele de mărar şi pătrunjel mărunţit, forfecate, şi un Doamne’ajută!

Când ne-am aşezat la masă, toată odaia mirosea a Rai. Am spus o rugăciune de mulţămire şi am purces la lucru de ne trozneau fălcile. Şi numai la al treilea blid bace Pătru întrebă:

– Călătorule, cum se cheamă bunătatea asta de tochitură?

– Apăi, dragii mei fraţi, se numeşte Urechile lui Iuda, fiindcă ciupercile cele negre şi dese sunt culese din pomul în care s-o spânzurat vânzătorul.

Şi numa ce termină de rostit voroavele celea că străinul şi dispăru din faţa ochilor noştri, de parcă nici nu ar fi fost!

Dapoi noi nici nu ne dezmeticirăm bine, că uşa fu trântită cu putere de părete şi apăru Vasâle cel Mare, tăt o spumă şi spăriet nevoie mare de o arătare cu aripe mari strălucitoare ce, zâcea el, să ridicase la cer de pe prispa vechii mănăstiri şi se topise, hăt, sus pă cer, printre nori şi stele.

Acum, din cât mai îmi aduc în minte şi dintr-un vis al meu ce l-am avut după aceea, zâc numai atât:

TOCHITURA DE CIUPERCI URECHILE LUI IUDA

Se face din câte 300 g de hribi, ghebe, gălbiori, zbârciogi şi Urechile lui Iuda, care va să zică dintr-un kilogram şi jumătate de ciuperci dintre cele mai bune, puse laolaltă. Se mai pune apoi ceapă (300 g), 1 căţel de usturoi, 4 foi de dafin, piper negru, sare, boia iute & dulce. Mai e nevoie de 350 g Vin roşu sec şi 50 g vinars (cognac sau rom). Trebuie să ai şi 250 g Pesmet, 250 g Făină, 300 g Untdelemn, 300 g Prune uscate, 300 g Roşii crude sau bulion, şi ceva frunze de pătrunjel şi mărar.

Atâta-i tot. Nu mare lucru, dar rupt din cer…

Published in: on 28 ianuarie 2011 at 10:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

LE CHEF (4): Elena Cesar von SACHSE: Pulpă de porc la cuptor

Era ajunul de Crăciun. Helene se uită pe geam în strada pustie. Fulgii pufoşi de zăpadă umpleau priveliştea din faţa ei ca o perdea de lumină.

Deodată ochii fetei se umplură de lacrimi. Îşi aminti că acum un an petrecuse sărbătorile de iarnă alături de tatăl ei pe care îl pierduse în urmă cu două luni. Pe mama nu a cunoscut-o de fel. A murit imediat după naşterea ei.

– Nu poate să fie ceva mai trist decât să aştepţi Crăcinul de una singură. Când te gândeşti că alte fete de vârsta mea sunt de mult măritate, mă simt şi mai nefericită. Pe mine nu mă vrea nimeni. Nu-l am nici pe vino-ncoa şi nici prea atrăgătoare nu sunt.

Într-un târziu îşi şterse lacrimile cu şorţul şi se îndreptă spre dulapul cu veselă. Dinspre cămin se împrăştia în toată încăperea un miros îmbietor de carne prăjită. Pe masă abureau sosul şi găluştele de cartofi.  

– Ce ar fi să pun tacâmuri pentru două persoane, ca şi când tata ar fi cu mine? Poate aşa voi alunga singurătatea…

După ce masa a fost pregătită, Helene scoase din cuptor o tavă unde sfârâia o bucată de carne, cu şoricul bine prăjit. O aşeză pe un suport de lemn şi o puse pe masă.

În momentul în care vru să ducă la gură prima îmbucătură, în ușă se auziră trei bătăi puternice.

– Cine-i acolo? -, întrebă ea surprinsă.

– Eu, mătuşa Hervine, cine alta?!

Fata crepăţi uşa şi privi cercetător în stradă. O femeie mititică şi rotunjoară o privi zâmbitoare.

– Dar unde-i taică-tu?

– A murit.

– Doamne nu mă lăsa! Dar cum aşa? -, se miră bătrânica.

– Simplu. A închis ochii şi, cu un oftat, şi-a dat duhul.

– Apoi ce mă mir, că aşa-i cu bătrânii… Unchiul tău Iosef a plecat şi el dintre noi, astă vară.

– Îmi pare rău mătuşă -, îi răspunse Helene, deschizându-i uşa larg şi poftind-o în casă, deoarece se pornise brusc o furtună de zăpadă, de ziceai că-i smulge fetei uşa din ţâţână.

– Intraţi vă rog.

Bătrâna se scutură de zăpadă, timp în care vorbea fără oprire.

– Apăi, nepoată dragă, să ştii că am presimţit că s-a întâmplat ceva cu fratele meu. De un timp încoace îmi tot bate ochiul stâng, aşa că le-am spus feciorilor că vin cu ei în oraş când or aduce la vânzare pieile de oi. Şi uite că aşa s-a şi întâmplat.

Zărind pe masă 2 farfurii, întrebă:

– Aştepţi pe cineva?

– Nu mătuşă, dar mă bucur că ai venit şi nu sunt singură în ziua de Crăciun -, îi răspunse ea, înveselindu-se pe loc.

După ce termină de mîncat, bătrâna îi spuse:

– Mâncarea ta are un gust deosebit. Eşti o gospodină foarte pricepută. De aceea îţi dau un sfat, ca o femeie bătrână ce sunt. Nu ai niciun motiv de întristare. Frumuseţea nu e cea care se vede la suprafaţă, ci cea care vine din interiorul omului. Deschide din nou birtul tatălui tău şi oferă-le oaspeţilor această mâncare tradiţională a francilor. O să-l trimit pe Peter să te ajute la servit. E un om harnic şi cuviincios, prieten cu feciorii mei. Tu nu trebuie să faci mai mult decât schaefele cu sos şi găluşte de cartofi. Să ştii că vei avea muşterii unu şi unu şi până-n vară te văd şi măritată.

Helenei nu-i venea să credă ce-i spunea mătuşa. „- Parcă mi-ar cunoaşte gândurile” -, îşi spuse ea. 

– I-am promis tatălui tău ca, atunci când el nu va mai fi, să te caut şi să-ţi fiu de ajutor. Mă bucur că am ajuns la timp să mă ţin de cuvânt. Dar înainte de plecare aş dori să ştiu cum faci tu mâncarea asta, că tare-i gustoasă. Şi eu o fac de-o viaţă, dar trebuie să recunosc că nu are acelaşi gust.

– Desigur! Cu mare bucurie. Eu obişnuiesc să o fac dintr-un kilogram şi jumătate de pulpă de porc. Și fiindcă oamenii şi-au imaginat că şunca de porc arată ca o lopată, de la cuvântul schaufel (lopată) se trage şi numele mâncării, schaeufele.

După ce o sărez bine, o aşez într-o tavă. Aleg întotdeauna bucata cu os şi şoric de la încheietura pulpii. Poate fi şi altă bucată din pulpă, dar neapărat trebuie să aibă os şi şorici. O crestez apoi în lung şi în lat. Adaug 2 morcovi, 1 păstărnac,1 ţelină, 2 căţei de usturoi, 1 ceapă, 1 frunză de dafin, 1 muscat. Presar apoi puţin chimin şi mai pun, ici și acolo, câteva fire de pătrunjel. La sfârşit pun apă, cam trei sferturi din înălţimea tăvii, şi vâr tava în cuptor.

La început cuptorul trebuie să fie foarte încins, (timp de zece minute îl las să duduie la 250 grade) după care reduc temperatura (la 150 de grade) şi îngădui cărnii să se înmoaie timp de 2-3 ore. Cu ajutorul unei pensule ung carnea cu sosul din tavă din 30 în 30 de minute. Când e aproape gata, scot sosul şi-l strecor într-o oală separată. Stropesc carnea cu 200 de grame de bere şi o las să se frigă. În acelaşi timp, fierb găluştele de cartofi şi le servesc alături de sosul şi carnea cu şoricul obligatoriu crocant.

– Ei asta da! Fiecare bucătarie are obiceiul ei. Acum înţeleg de ce mâncarea ta are alt gust. Tu pui zarzavaturi şi fel de fel de condimente, pe când eu așterneam carnea la prăjit doar cu sare, chimin şi ceapă. Se vede că întotdeauna mai rămâne de învăţat câte ceva -, spuse bătrânica, în timp ce se ridică de la masă.

– Mulţumesc draga mea pentru tot. Acum trebuie să plec.

– Pe o aşa vreme?

– Viforniţa s-a îmbunat. Şi, oricum, ce am avut de făcut, am făcut. Să nu te mai întristezi. Crăciunul este ziua minunilor, când visele oamenilor se pot împlini.

Helene deschise uşa şi mătuşa Hervine dădu să plece. Fata privi o clipă de-a lungul străzii. Simţi pentru o clipă o linişte sfântă ce o împresură ca o îmbrăţişare, dar când o căută cu privirea pe bătrânică, aceasta dispăruse fără urmă în albul zăpezii din stradă.

………………………………………………………………………………………………..

A doua zi Helene s-a întâlnit în piaţă cu verii ei şi cu prietenul acestora.

– Helene! Ce mă bucur că te-am întâlnit -, o întâmpină cu bucurie Hans.

– Chiar doream să te căutăm -, adăugă vesel şi Erik

– De ce n-aţi venit ieri seară, împreună cu mătuşa Hervine? M-aş fi bucurat să vă am oaspeți la masă.

Cei doi veri se uitară unul la altul cu nişte ochi miraţi:

– Vorbeşti de mama?

– Da!

– A murit în toamnă.

De data asta Helene fu cea uimită.

– Dar a fost aseară la mine! -, insistă ea.

– Nu prea avea cum -, îi răspunseră ei cu o voce blândă.

– Se pare că în ziua de Crăciun se petrec miracole și uneori visele se pot împlini! – spuse ea, fără să le explice și celorlalți la ce se gândea.

Published in: on 11 ianuarie 2011 at 8:54 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (1): Elena Cesar von SACHSE: GRENADIER MARSCH

De sărbători, scriitoarea germană de limbă română Elena Cesar von Sachse dăruieşte cititorilor ei, prin intermediul acestui blog, o poveste cu substrat gastronomic, anunţând în acest fel o nouă carte personală aflată în lucru. Poftă bună, es schmeckt gutt! (O.P.)

Nu se ştie dacă bucătăria austriacă sau cea maghiară a inventat această mâncare care se numeşte „Grenadier marsch”.

Un lucru este sigur: că şi mâncărurile, ca şi invențiile ştiinţifice, au fost descoperite datorită unor întâmplări mai mult s-au mai puţin hazlii.

Se zice că în timpul războaielor cu Prusia (1740), armata austriacă a rămas la un moment dat fără carne.

– Ce-i de făcut -, s-a întrebat bucătarul, privind spre magazia unde se aflau cartofi, ceapă, usturoi, macaroane, slănină, zarzavaturi şi altele, dar de unde carnea lipsea cu desăvârşire.

Soldaţii infanterişti erau înfriguraţi şi înfometaţi, osteniţi şi unii chiar răniţi, aşa că bucătarul trebuia să ia o hotărâre grabnică, nu numai pentru a-i hrăni, ci şi pentru a-i mai scoate din acea stare de nefericire pe care uneori o simte orice soldat înaintea unei bătălii decisive.

Scărpinându-se după ureche, neputincios în a găsi o soluţie, bucătarul companiei privi întrebător spre un soldat tinerel, care îl ajuta deseori în bucătărie şi care, prin felul lui vesel, îl şi distra.

– Acum să te văd, Pista, ce ai face tu în locul meu ca să ieşi basma curată?

– Foarte simplu. Aş acţiona!

– Zău? – făcu bucătarul, cu un zâmbet ironic. Şi cum anume?

– Un moment! Vreau să mă concentrez.

Soldatul privi cercetător prin magazie.

– Văd că avem slănină, untură şi ceapă. Deci, tăiem bucăţele mici de slănină în untura de porc, după care vom căli ceapă din belşug. Împreună, cele două ingrediente vor da un gust deosebit mâncării. E bine până aici?

– Foarte bine, dar grăbeşte-te, că ne apucă amiaza. Sper că nu ai uitat că ne lipseşte carnea.

Tânărul îi făcu un semn cu mâna, să-l lase să se gândescă.

Bucătarul dădu ochii peste cap, bănuind că va urma o farsă, dar spre uimirea lui, celălalt continuă, foarte sigur pe el:

– Apoi fierbem într-un cazan cartofi tăiaţi pătraţele, iar în altul o cantitate egală de macaroane.

– Aşa! Şi pe urmă?… – întrebă bucătarul, devenind dintr-o dată foarte atent.

– După ce s-au fiert cartofii şi macaroanele, le amestecăm cu slănina şi ceapa prăjită. Adăugăm sare, piper şi boia. La această mâncare s-ar potrivi foarte bine un vinişor roşu.

Bucătarul pricepu imediat ideea formidabilă pe care i-o dăduse soldatul şi, bucuros nevoie mare, îi trase una peste cap.

– Hai la lucru! Dacă totul iese bine, primeşti o cană cu vin de fiecare dată când voi fi nevoit să recurg la această reţetă.

– Nu are cum să nu iasă bine. Îmi pun capul jos că se vor linge toţi pe degete.

– Ar fi păcat să-ţi rişti capul. Întodeauna se găsesc unii care bagă beţe-n roate. Mai bine foloseşte-ţi capul pentru o nouă reţetă.

– Staţi un moment. Dacă e vară, merge foarte bine cu salată verde şi puţin usturoi..

-Doamne fereşte să ne apuce vara tot în război. Războiul aduce numai moarte şi tristeţe.

– Dar şi mâncări improvizate -, adăugă Pista, bine dispus.

– Aşa-i! Zurbagiule. Hai gata cu vorba. La lucru!

Cum războaiele dintre Prusia și Austria s-au încheiat demult, și cum nu oricine vrea să guste Grenadier Marsch gătește pentru armate întregi, iată și reţeta pentru 2 persoane așa cum s-a păstrat ea în însemnările ajutorului de bucătar de odinioară:

macaroane 1 cutie

Ceapă    150 gr

Slănină  100gr

Untură     20gr

Cartofi   500gr

3 linguriţe de boia, sare, piper.

Published in: on 26 decembrie 2010 at 9:44 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,