Proză: Lucian POP: Călătoria

Lui Mihu îi plăcea singurătatea. Într-o zi de vară s-a dus în Poiana Veserişului la cules de căpşuni sălbatici. În poiană erau multe tufe de măcieşi pline de spini sâcâitori. Într-o astfel de tufă se încurcase şi de-acuma stătea resemnată o fată saturniană cu minunatele ei aripi de fluture.

– De ce nu eşti atentă, nebuno?! Te prinde noaptea pe Pământ, mori. Cum te-am atins, şi nu se poate altfel dacă îţi vreau binele, m-ai nenorocit!

Fata îţi muşcă doar buzele cu ochii în lacrimi.

Mihu tăie cu briceagul câteva beţe din tufă şi o descoase pe fată dintre spini cu mare atenţie la aripile-i fragile.

– Vino cu mine pe Saturn! izbucni ea patetică, ce viitor te aşteaptă aici dacă nu mai poţi merge la şcoală?  Vino, fii soţul meu, te voi iubi până la închiderea deplină în cântecul alb.

– Nu pot. Moare mama de dorul meu. Adio.

Ea îşi luă zborul, reveni, făcu deasupra lui câteva cercuri, el îşi flutură mîinile în semn că nu, nu, nici gând de plecare, rămâne.

Seara, când ajunse acasă, le spuse părinţilor ce ghinion avuse.

Şi tatăl şi mama lui făcură haz de necaz.

– Măcar ai scăpat de toceală şi de emoţiile examenelor!

Peste câteva zile se văzură urmările atingerii fetei de pe Saturn. Chiar şi pietrele erau pentru Mihu catifelate, îl îmbiau la lenevire şi pământul avea consistenţa, moliciunea nămolului paşnic, primitor. Iarba, copacii, florile, deveniră pentru el ceţuri verzi, aurii, cu picăţele de toate culorile, ceţuri în care se ascundea cu marea bucurie a pierderii identităţii.

Veni toamna şi toţi prieteni lui Mihu o luară către liceele marelui oraş, capitală de provincie. Numai el rămase acasă, într-o singurătate  ce se strânse deasupra lui în formă de frunză uscată, galbenă.

Iarna, cu albul ei imaculat, îl exasperă ca un citat latin scris pe frontonul de marmură al unei uşi medievale.

… Apoi… veni un soare orgolios şi primul sunet al primăverii, sâsâitul apei zlobii ce iese de sub zăpada grea. Rămase fără plapume, terenurile agricole erau umede, afânate, negre, un negru feciorelnic. Urmară zile şi nopţi în şir vânturile divine, blânde, verzui, vaporoase, peste dealurile şi şesurile despuiate de culori. Satul părea scufundat într-un capăt de vale a cerului. Urmând cursul acestei văi, treceau către şesurile dinspre răsărit ale satului, formaţii de păsări călătoare, vâslind în acelaşi ritm prin liniştea densă, albastră.

Pe la streşini, fără o clipă de odihnă, familiarele rândunici zvâcneau surprinzătoare ca nişte linii întrerupte între cuiburile vechi şi nevăzutele lor priorităţi.

În urma păsărilor călătoare, într-o seară, din cerurile suprapuse, încă neconsolidate, pline de fumul uscăturilor arse, coborî la marginea satului un coş împletit de nuiele, mare cât o ladă de căruţă, în care era înghesuită toată familia lui Arghir.

Tatăl lui Mihu merse repede la Arghir să-l tocmească pentru ridicarea unui grajd nou, cel vechi, cu pereţii derutanţi de strâmbi, având peste o sută de ani.

Arghir bătu palma cu el şi ţiganii îşi ridicară cortul în fundul livezii lipită de casa lor.

Mihu se îndrăgosti de Margareta, fica cea mică a lui Arghir. Peste zi, Margareta lucra cot la cot cu surorile şi fraţii ei mai mari la frământat de chirpici pentru grajdul cel nou. Noaptea, mai exact în plină noapte, se întâlnea cu Mihu în podul grajdului cel vechi. Nici măcar nu se sărutau. Sporovăiau în şoaptă, critici, despre familiile lor, apoi, când terminară cu familiile, descoperiră înflăcăraţi satul, judeţul, ţara. Despre misteriosul drum al familiei ei către adăpăstul de iarnă  nu deschiseră subiectul.

Toamna îi prinse pe cei doi îndrăgostiţi în mijlocul unui inventar ambiţios. Bifau în ordine alfabetică toate animalele care trăiau pe Pâmînt.

Trecuse vara?!…

Fructele şi legumele coapte dormitau rotunjite de aromele lor.

Arghir ajutat de cele trei fice împachetau cortul să-l pună în coş.  Cei doi fii ai lui, Gombar şi Ciuli, umpleau la fântână damigenele cu apă. Cinci damigene mari.

Pe nerăsuflate, Mihu le mărturisi părinţilor că de când o cunoscuse pe Margareta, nu se mai afundase nici cu un milimetru în catacombele ceţurilor colorate, nici în somnul molatec al pământului din care zile în şir nu se putea zmulge.  – Şi Margareta mă iubeşte! îi asigură el.

Când îi auzi Arghir pe părinţii lui Mihu cu ce rugăminte vin la el, le zise răspicat:

– Sunteţi oameni cinstiţi, vă respect. Treaba lor dacă se iubesc. Numai bine şi fericire. Dar  Margareta n-are cum rămâne aici.  Chiar dacă o izolaţi în cel mai liniştit loc, în cel mai întunecos, o va arde timpul Pământului, prea tare pentru corpurile noastre ce intră în hibernare. De florile mărului călătorim noi până pe Marte?!

– Luaţi-l atunci şi pe Mihu cu voi!

– Ce vorbiţi?! Noi suntem adaptaţi pentru aşa ceva. Când ajungem acolo, ne aşteaptă o colibă uşoară din beţe de floarea soarelui cu nişte rogojini întinse pe nisip. Aşa ne trece iarna, pocnind din degete, într-un somn continuu, gândiţi-vă, nu ne trezim deloc până la începutul lui aprilie.

– Îi punem lui Mihu mâncare, n-ai grijă.

– Vă respect dar sunteţi iresponsabili!

Peste o zi, Mihu se îmbarcă alături de familia lui Arghir în coşul cel mare. Piesa principală din coş era un brăzdar de plug uzat de-atâta folosinţă. Brăzdarul era atârnat de o funie legată de capătul îndoit în jos al unui par înfipt în partea din faţă a coşului. Arghir bătu cu un ciocan în brăzdar. O dată, de două ori, de trei ori, pentru reglare, şi mai urmară câteva lovituri până când brăzdarul scoase nişte sunete limpezi, prelungi, nu ca cele de clopot, sferice. Odată sunetul reglat, Arghir începu să bată în brăzdar rar, sacadat.

Datorită unora dintre vibraţiile sonore ale brăzdarului ce intrau armonic pe aceleaşi frecvenţe cu gravitaţia universală, coşul se ridică de pe Pământ.

Arghir mări ritmul bătăilor până când ziceai că lucrează la brăzdar o ciocănitoare.

Pe Mihu îl apucă  ameţeala de cap când îşi văzu casa cât o machetă pe o masă verde. Paradoxal, îşi reveni odată ajuns dincolo de atmosferă, în pustiul oţelos al cosmosului, puctat cu nişte stele care nu mai străluceau, jurai că sunt  beculeţele obosite, roşii, ale lanternelor ce au bateriile pe terminate.

Arghir cu ai lui răsuflară uşuraţi. Gata cu munca, îi luară în primire unul dintre nenumăratele vânturi magnetice care se învârtesc în jurul soarelui cu viteze diferite. 

Cu brăzdarul dus de vântul magnetic, ajunseră din urmă planeta Marte.

Tac tac tac, tac tac tac, scoase îndemânatec Arghir coşul dintre malurile vântului cosmic şi-l plană lin pe Marte.

Suprafaţa planetei era formată parcă din sfărâmături de cărămidă, tasate şi nivelate de nişte concasoare grele de autostradă. Cât vedeai cu ochii aceeaşi situaţie. Şi o linişte atât de concentrată, ca în miezul unei nuci de piatră. De liniştea aceea, întregului grup i-se încleştă fălcile şi nu mai putea comunica decât prin semne.

Se luară din coş damigenele cu apă şi proviziile lui Mihu.

Deşi între beţele de floarea soarelui din care era făcută coliba erau nişte goluri de-o palmă, grupul aproape că alergă spre ea, cum între pereţii ei ar fi fost mai vesel decât afară!

Odată ajunşi în colibă, în liniştea ce le ţintuia buzele, se întinseră pe rogojini şi într-un minut puteai tăia lemne pe ei!

Mihu se foi şi se învârti lângă Margareta, care îl ţinea ocrotitoare de mână, chiar şi în somn.

Îşi lipi urechea de inima ei. Bătăile îi erau rare cât distanţa dintre staţiile de tramvai din marele oraş, capitală de provincie. Îşi desprinse mâna din mâna ei şi ieşi afară sub cupola liberă, neagră, vegheată respectuos de beculeţele roşii.

În timpul drumului de la Pământ la Marte, ca semn al încrederii, Arghir îi dezvălui lui Mihu toate secretele acestui mod arhaic de-a călători.

Chiar dacă nu-l avea pe maestru lângă el, Mihu se urcă în coş fără inhibiţii şi îl ridică în cel mai rapid vânt magnetic din sistemul nostru solar, un vînt care face turul sistemului de zece ori într-un an.

Când văzu în depărtare planeta Saturn, i se strânse inima de frică.

Planeta se comportă cu Mihu ca un gardian ce îl surprinde pe deţinut sus pe zid gata de-a sări dincolo. De la depărtarea aceea imensă îl somă cu irezistibilele ei culori şi arome să nu dea colţul.

Planeta Saturn este formată numai şi numai dintr-un fel de ceaţă, dintr-un fel de vapori, dar acolo, structurile şi formele solului, a vegetaţiei, se bazează pe cele mai pure şi trainice legături moleculare de tip olfactiv şi coloristic.

– Totul s-a sfârşit …, murmură Mihu când coborî prin norii rozalii cu miros de piersică către un pământ cald în care, sărind din coş se scufundă până la brâu şi muşcă pofticios din el. Avea un gust de ciocolată. Alăturea era  o tufă de iarbă. O onoră şi pe tufă mestecându-i câteva fire. Erau acrişoare şi-i stârni o foame de căpcăun. Ieşi din pământ şi se repezi disperat la nişte flori roşii cu gust de chiftele. Auzi nişte râsete îngăduitoare. Pe creanga unui copac alb şedeau tolănite două omizi, cât noi de mari. Acestea îl urmăreau cu nişte ochi zâmbitori cum băga tot câte trei chiftele deodată în gură. Văzându-le, Mihu paraliză pentru o clipă. Apoi le strigă:

– Margareta mea!!! Socrul meu! Cumnaţii! Cumnatele! şi sări în coş.

Cînd ajunse pe Marte, cei din colibă dormeau în aceleaşi poziţii în care-i lăsase, brăzdaţi de luciul negru, cosmic, ce pătrundea printre beţe.

Mihu ieşi afară din colibă în mână cu un cârnat şi în cealaltă cu o bucată de pâine. În faţa lui se întindea platoul ruginiu şi brusc, dincolo de platou se înălţa ca propriul lui monument triumfal, în cinstea propriei lui prezenţe, spaţiul nemărginit, imperturbabil de negru, boltit, cu discretele lui beculeţe ce-i puneau  în valoare adâncimea. Cum stătea acolo şi muşca alternativ din cârnat şi bucata de pâine, ochii lui Mihu au fost atraşi de soare. Cât o minge de tenis. Aşa de mic se vedea de-acolo. Dar reuşea să însufleţească peisajul gigantic. Pentru că cerculeţul lui era albastru.

A fost prima şi ultima călătorie cosmică a lui Mihu.

Se întoarse acasă şi satul îi era îndeajuns. Doar în serile de aprilie când  aştepta la marginea satului coşul ce o aducea pe Margareta, îşi ridica ochii şi se delecta în voie cu distanţele scorburii ţuguiate a cerului, încă nerotunjită, abia ţesută de primăvară.

Published in: on 13 August 2011 at 10:51 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/08/13/proza-lucian-pop-calatoria/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Felicitări! „Călătoria” ne conduce în lumea imaginarului, iar întâmplarea lui Mihu, în lumea fanteziei… M-ați convins că această lume există, citindu-vă cu plăcere narațiunea.

    Elena Cesar von Sachse

  2. Fragile aripi de pe Saturn ca baghete magice se pare că l-au contaminat cândva definitiv pe autor, ca să poată transgresa toate mediile,toate lumile. Lucian revine pe pământ doar ca să ne poarte iar hai-hui eliberați de gravitație și legi.

  3. Mulţumiri, mulţumiri pentru gândurile voastre de bine şi de veselie, senzaţia asta mi-a rămas, citindu-vă comentariile!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: