In memoriam BERNARD GUENEE: O prefaţă inedită la o editare românească restantă

În aprilie 1993 m-am prezentat, deci, la Sorbona, la seminarul condus de profesorul universitar – pensionat deja, dar nu şi depus la lada de gunoi a pasiunii şi bucuriei lui de a împărtăşi ceea ce ştia cu discipolii (în ţările civilizate, cu o lungă tradiţie instituţională în domeniul educaţiei şi culturii, talibanismul nu se practică derizoriu) – Bernard GUENEE. Se discuta istoriografia medievală franceză, era acolo o mică lume de specialişti din Franţa şi Marea Britanie, din România, iată (eram doi, colega mea Greta MIRON şi cu mine), şi profesorul m-a programat pentru o întâlnire, apoi încă una, ducându-mă într-un restaurant din proximitatea Sorbonei, la data stabilită, unde am discutat despre traducere şi editare. Cuvântul înainte solicitat cu prilejul întâiei noastre întâlniri mi l-a adus la a doua, în mai, după ce ajunsesem să ne cunoaştem un pic mai bine şi fusesem îndrumat de domnia sa la cursurile lui Alain BOURREAU şi Jean-Claude SCHMITT, şi după ce îi fusesem prezentat şi lui Jean DEMURGER (urma să îi traduc, prin 2000, o carte pentru Ed. Cartier de la Chişinău, la solicitarea poetului Emanuel GALAICU-PĂUN). Decesul profesorului parizian, de o statură impresionantă şi având aerul conţinut şi seniorial al lui Charles de GAULE, petrecut în 25 septembrie 2010, mă determină să salut – fie şi cu întârziere – trecerea marelui expert în cronici şi anale, în istoriografie medievală occidentală, de la care am învăţat meserie, cu capul plecat, în picioare, dorindu-i pace eternă (O.P.).   

 

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ROMÂNĂ

          Că Ovidiu Pecican a tradus cartea mea în română e pentru mine o mare onoare şi o mare fericire. Sînt bucuros că lucrarea mea a atras atenţia unui istoric român, cu atît mai mult cu cît în România, de multă vreme deja, istoria istoriografiei este o disciplină autonomă, cultivată cu succes.

            În Franţa, dimpotrivă, o bună bucată de vreme, istoria istoriografiei nu s-a bucurat deloc de favorurile istoricilor. Natural, aceştia cunoşteau importanţa izvoarelor narative. Dar nu vedeau în naraţiunile cronicarilor, pe care le credeau naive, decît „cariere de fapte”. Şi luînd de aici o dată, de dincolo alta, îşi constituiau propria naraţiune, pe cît de coerentă şi de verosimilă era posibil, fără a se preocupa de a şti ce va fi putut vrea să spună fiecare dintre cronicarii pe care-i utilizau. Ei nu se interesau de altfel decît de partea „originală” a fiecărei cronici, cea în care cronicarul relata vremea sa. Neglijau total părţile anterioare unde cronicarul, făcînd operă de savant „compilator”, se silise să-şi reconstruiască trecutul. În mod curios, aceşti istorici refuzau ideea că avuseră nişte predecesori în evul mediu. Din fericire astăzi nu mai sîntem în aceeaşi situaţie. Fiecare ştie că au existat nişte istorici în evul mediu, şi că ei s-au izbit de constrîngeri în cercetarea lor, că au existat nişte idei în discursul lor de care este mai bine să fii conştient înainte de a le utiliza operele.

            În ce mă priveşte, pe mine istoria politică m-a împins către istoria istoriografiei. Am urmat o formaţie istorică într-un timp cînd domnea ca o dogmă ideea că totul se explică prin economie. Din realităţile economice decurgea în mod mecanic tot restul. Dar această idee prea simplă nu mă satisfăcea. Mă interesa mai mult ponderea politicului. Am studiat statul, instituţiile sale, finanţele, armatele, slujbaşii săi. Pentru a conchide că, cel puţin în evul mediu, instituţiile statale nu erau suficient de puternice pentru a-i constrînge pe oamenii care nu acceptau statul. Deci statul îşi extrăgea principala sa forţă din faptul de a fi consimţit. Pentru a o explica, studiul instituţiilor mi-a părut curînd mai puţin important decît cel al mentalităţilor. Şi printre toate ideile, toate convingerile, toate sentimentele care asigurau coeziunea statului, ceea ce numim sentiment naţional ocupa un loc esenţial.

            Nimic mai dificil de definit decît sentimentul naţional. E insesizabil. Componentele sale variază de la o ţară la alta. În fiecare ţară, formează un ghem de o redutabilă complexitate, căruia nu i se vede începutul, căruia i se disting rău iţele. Studiez de treizeci şi cinci de ani sentimentul naţional francez la sfîrşitul evului mediu. Şi vorbesc despre el cu tot mai puţină siguranţă. Cred totuşi că pot să spun că regatul Franţei, în secolele XIV şi XV, a rezistat, în pofida tuturor necazurilor sale, pentru că sentimentul naţional francez a existat. Şi una dintre componentele esenţiale ale acestui sentiment naţional era convingerea francezilor că aveau în comun un trecut. În construirea Franţei, istoria şi istoricii au jucat deci un rol esenţial. La sfîrşitul unui lung şi epuizant război, englezii au fost învinşi de către tunarii şi arcaşii lui Carol al VII-lea, dar şi de Clovis, primul rege creştin, de Carol cel Mare, marele împărat, şi de sfîntul Ludovic, regele sfînt.

            Am fost deci îmboldit în mod cu totul natural despre istoria politică spre istoria istoriografiei. Am dorit să-i studiez pe istorici şi să-i văd la muncă. Trebuie să spun că aici am fost ajutat de numeroase şi admirabile cercetări erudite. Dacă necesitatea istoriei istoriografiei nu apărea deloc istoricilor francezi, arheologia cărţii manuscrise, istoria bibliotecilor, ca să nu citez decît aceste două discipline, ajungeau la rezultate spectaculoase de care istoria istoriografiei trebuia să profite. Şi astfel am încercat să arăt grandoarea şi servituţile meseriei de istoric, prins între fapte şi ideile sale. Faptele pe care le extrăgea din naraţiunile pe care le asculta, din cărţile pe care le citea, din arhivele pe care le despuia, de care era mai mult sau mai puţin constrîns. Şi convingerile religioase sau politice care îl împingeau să scrie. Ar trebui de altfel să spun convingeri religioase şi politice, căci regele este imaginea lui Dumnezeu; ambii domină împreună lumea în care trăiesc istoricii şi cititorii lor; sacrilegiu şi lezmajestate au aceeaşi natură. Ni se va obiecta că istoricii şi cititorii lor sînt o minoritate. Şi ce este atunci la ceilalţi cultura istorică? Cu ce greutate a apăsat asupra lor trecutul? Din ce componente este alcătuit sentimentul lor naţional? Cît priveşte evul mediu, istoria noastră politică şi istoria noastră culturală nu pot, din păcate, atinge decît elitele. Este adevărat că în vremuri obişnuite, soarta statului depinde de aceste elite.

            Iată treisprezece ani de cînd a fost publicată această carte. În aceşti treisprezece ani am continuat să studiez istoria statului şi istoria istoriografiei în Franţa la sfîrşitul evului mediu. Regăsînd astăzi această sinteză sînt străbătut de un sentiment dublu, de stupefacţie şi  de satisfacţie. Stupefacţia de a o fi cutezat atunci, cînd cunoştinţele mele erau, trebuie să o spun, după doar zece ani de cercetări, atît de fragile. Satisfacţia că,. în pofida a orice, cercetările celor treisprezece ani care au urmat n-au ruinat prea tare generalităţile pe care am cutezat să le formulez. Dar simt nevoia de a cunoaşte mai intim pe toţi aceşti savanţi ale căror eforturi au dăruit Franţei trecutul său. În Anglia, în Germania, în Italia, în Spania, excelente sinteze fac bilanţul istorigrafiei medievale din fiecare dintre aceste ţări. Va trebui ca într-o bună zi şi Franţa să dispună de o punere la punct similară. Aceasta e o operă de largă respiraţie la care mă încurajează interesul arătat de Ovidiu Pecican primei mele lucrări. Îi mulţumesc, din nou, foarte călduros.

Paris, 25 mai 1993

traducerea textului de Ovidiu Pecican

în fotografie, Bernard Guenee împreuna cu baroneasa de Bourbon-Sicilia la un semniar din 2005