LE CHEF (18): Elena Cesar von SACHSE: Supă de roșii

În timpurile în care abia apăruse radioul, iar de televizor nici pomeneală, eu şi fratele meu Costy aveam vreo 5-6 ani. Îmi amintesc că bunicul şi-a confecţionat singur un radio cu galenă la care ascultam cu toţii muzică populară la nişte căşti pe care le avea din timpul războiului.

Uneori, în serile lungi de iarnă alături de bunici, mamă şi mătuşă ne delectam cu fel şi fel de poveşti şi întâmplări, la gura sobei. Ca un preludiu la ceea ce urma să vină, bunica pregătea boabele de porumb şi coşul de sârmă, cu mâner – confecţionat special de meșterul cu care se măritase -, ca să ne facă floricele, deasupra jarului. Priveam fascinaţi transformarea bobului de porumb într-un fulg de zăpadă aromitor şi cântam voioşi:

„Ieşi moş

de sub coş

şi pocneşte

un cocoş

Ieşi babă

de sub ladă

şi pocneşte

o grămadă.”

Floricelele săreau într-o exlozie continuă, iar când erau gata, ajungeau într-un vailinguţ verde, smălţuit, spre care ne întindeam cu toţii, devorându-i conţinutul cu mare hărnicie.

Apoi urmau povestirile celor mari, iar noi, cei mici, eram spectatorii. Scopul era unul singur, să menţină buna dispoziţie. Toţi eram aşezaţi în faţa căminului ce ardea pocnind și trosnind…

– Nemţii se retrăgeau spre Ungaria, iar ruşii ajunseseră deja în Iaşi. Fiind şofer pe camion, bunicul vostru a primit misiunea să transporte de la Banca Naţională din Bucureşti la Banca din Cluj, saci plini cu bani. Eu eram foarte bolnavă. M-au urcat în maşină purtându-mă într-un cearceaf, deoarece nu mă puteam ţine pe picioare. Toţi credeu că am să mă prăpădesc, dar se vede că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Ica, mama voastră, avea vreo şapte ani, iar mătuşa voastră Lenuţa, vreo cinci -, începu să ne povestească bunica.

– Pe străzi era o adevărată nebunie. Lumea fugea speriată, sirenele parcă strigau după ajutor. Avioanele bombardau Bucureştiul, iar eu mă grăbeam să ies cât mai repede din capitală. Primejdia plutea peste tot -, completă bunicul, aprinzându-şi tacticos pipa şi pufăind cu patimă.

– Moşule, te-au însoţit şi poliţiştii, dacă zici că ai transportat atâţia bani ? -, l-a întrebat fratele meu Costy.

– Da de unde! Ce poliţişti, nici vorbă… Era o harababură peste tot şi un du-te – vino de nu-ţi poţi închipui. Nimeni nu ştia ce ne aşteaptă odată cu intrarea ruşilor în ţară. Toată lumea era speriată şi derutată, că de păstram un sac de bani, ba chiar tot camionul, nimeni nu ar fi observat nimic.

            Bunicul nu era prea vorbăreţ, dar în momentul când îl apuca povestitul, devenea ghiduş, spre bucuria noastră, care-l ascultam cu gurile căscate.

Bineînţeles, când se porneau amintirile, bunica, mama şi mătuşa veneau şi ele cu completări care nu făceau decât să sporească veselia generală.

– Tati, tot am vrut să te întreb: după ce ai predat banii în Cluj, de ce ne-am stabilit în Lugoj şi nu în Arad -,? vru maică-mea să știe.

– Păi, datorită bombardamentelor. Nu-s prost să-mi bag singur capul sub ghilotină. Aradul e un orăşel de graniţă. Retrăgându-se spre vest, nemţii aveau ordin să distrugă toate punctele strategice. Aşa că au bombardat gara, uzina de vagoane, uzina textilă şi multe altele. Lugojul e un orăşel obişnuit. Cu toate astea, şi pe deasupra lui treceau destule avioane germane -, răspunse el, scoțând mai departe fum din pipă, să nu o lase să se stingă, dându-l pe urmă afară pe nări.

– Ioane, mai bine povesteşte ce-ai păţit când a vopsit Colhonoaie cărămizile coridorului -, îl îmboldi bunica să-şi continue istorisirea, în timp ce râsul ei promitea ceva interesant.

– Păi, ce am putut să păţesc? Ne-am aruncat pe burtă, şi eu, şi ea, după ce un avion a coborât atât de jos încât puteam vedea pilotul.

Aşteptam, fără să clipim, povestea lui, în timp ce el îşi turnă într-un păhărel Triplu sec. Sorbindu-l încântat, continuă:

– Chiar scoteam apă din fântână, când văd că un afurisit de avion vine direct spre mine. Se apropia fioros, din ce ce mai mult. Vă daţi seama că n-am stat prea mult pe gânduri. Am aruncat găleata cât colo şi dă-i şi fugi.

– Eu cred că avionul era urmărit şi încerca şi el să scape, de-a coborât atât de jos. Dacă voia să-ţi facă vreun rău, trăgea cu mitraliera -, îl corectă bunica.

– Atât ar fi trebuit, să tragă, că mă făcea strecurătoare şi azi nu mai avea cine vă povesti -, răspunse el, abţinându-se să nu pufnească în râs, de propriile lui cuvinte.

Eu şi Costy îl sorbeam din ochii. Mie mi se părea că văd în bunicul un lupător din basmele cu feţi frumoşi şi zmei. Bineînţeles, el savura încântat efectul pe care îl avea povestea lui asupra noastră şi făcea într-adins, mereu, câte o mică pauză, trăgând tacticos din pipă şi privindu-ne peste ochelari cum aşteptam răbdători să aflăm deznodământul întâmplării.

Fratele meu era înnebunit să audă întâplări cu avioane, deoarece îşi propuse ca, atunci când va crește, să se facă aviator când.

– Ajuns în coridor, am strigat: «- La pământ!» Doamna Colhon văzându-mă că fug ca din puşcă, urmărit de avionul ce trecuse peste casa noastră, a sărit ca o căprioară la orizontală, deşi era o femeie destul de grasă. Când ne-am ridicat eram din cap până-n picioare plini de vopsea roşie.

Şi, ca să fie şi mai convingător, bunicul îşi ridică braţele în sus, ca şi cum chiar atunci s-ar fi prelins de pe mâinile lui vopseaua. Strâmbându-se a neputinţă, pufni în râs, împreună cu noi.

            – Ce să vă spun, am arătat ca nişte indieni. Eram vopsiţi pe mâini, pe frunte şi pe nas… de haine nici nu mai vorbesc.

– Eraţi ca Pat şi Pataşon în arena circului. Cu toată frica de avioane, când aţi devenit nişte „piei roşii”, eu şi Lenuţa ne-am ascuns în casă, să nu ne vezi cum murim de râs de necazul vostru -, mărturisi maică-mea, pufnind într-un hohot molipsitor.

– La prânz am avut supă de roşii, aşa că erai şi dumneata în acelaşi ton cu supa -, adăugă tuşa Lenuţă, amuzându-se.

– Staţi aşa… – completă bunica. – Ce nu ştiţi e că biata Colhonoaie a venit la mine de dimineaţă cu un caiet de bucătărie, să scrie reţeta supei de roşii. Ce să spun, ce mare filozofie e să faci o supă atât de simplă. Parcă o aud şi acum: «- Doamna Popiţa, n-am să uit niciodată reţeta asta. Am tras o spaimă..». Săraca, am auzit că după terminarea războiului a fost trimisă în lagărele de concentrare din Rusia şi s-a prăpădit. A fost o femeie tare de treabă -, mai spuse Buni cu părere de rău, dar pe noi nimic nu ne putea opri din hohoteală.

De mică mi-au plăcut poveştile celor mari. Chiar dacă vreo întâmplare nu era prea veselă, cei din familia mea aveau un simţ al umorului care transforma întotdeauna realitatea într-o poveste cu un sfârşit fericit. Probabil de atunci a rămas în inima şi mintea mea acea fantezie vie, care m-a îmbiat să scriu poveşti pentru copii.

Bunica a fost o gospodină extraordinară. Sucul de roşii şi-l prepara singură. De la ea ştiu că să ştii cum să potriveşti gustul sucului de roşii e cel mai important lucru. Ea punea o mână de zahar, iar sare doar atât cât să iasă dulcele şi acrişorul roşiei şi mai mult în evidenţă. Mai punea şi o frunză de dafin, un ardei mic şi câţiva stropi de ulei. Uneori fierbea în supă orez, alte ori făcea găluşte de făină sau găluşte de gris. Şi, ca să fie sigură că ne săturăm, de fiecare dată când făcea supă de roşii, ne făcea şi clătite cu gem de caise…