LE CHEF (18): Elena Cesar von SACHSE: Supă de roșii

În timpurile în care abia apăruse radioul, iar de televizor nici pomeneală, eu şi fratele meu Costy aveam vreo 5-6 ani. Îmi amintesc că bunicul şi-a confecţionat singur un radio cu galenă la care ascultam cu toţii muzică populară la nişte căşti pe care le avea din timpul războiului.

Uneori, în serile lungi de iarnă alături de bunici, mamă şi mătuşă ne delectam cu fel şi fel de poveşti şi întâmplări, la gura sobei. Ca un preludiu la ceea ce urma să vină, bunica pregătea boabele de porumb şi coşul de sârmă, cu mâner – confecţionat special de meșterul cu care se măritase -, ca să ne facă floricele, deasupra jarului. Priveam fascinaţi transformarea bobului de porumb într-un fulg de zăpadă aromitor şi cântam voioşi:

„Ieşi moş

de sub coş

şi pocneşte

un cocoş

Ieşi babă

de sub ladă

şi pocneşte

o grămadă.”

Floricelele săreau într-o exlozie continuă, iar când erau gata, ajungeau într-un vailinguţ verde, smălţuit, spre care ne întindeam cu toţii, devorându-i conţinutul cu mare hărnicie.

Apoi urmau povestirile celor mari, iar noi, cei mici, eram spectatorii. Scopul era unul singur, să menţină buna dispoziţie. Toţi eram aşezaţi în faţa căminului ce ardea pocnind și trosnind…

– Nemţii se retrăgeau spre Ungaria, iar ruşii ajunseseră deja în Iaşi. Fiind şofer pe camion, bunicul vostru a primit misiunea să transporte de la Banca Naţională din Bucureşti la Banca din Cluj, saci plini cu bani. Eu eram foarte bolnavă. M-au urcat în maşină purtându-mă într-un cearceaf, deoarece nu mă puteam ţine pe picioare. Toţi credeu că am să mă prăpădesc, dar se vede că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Ica, mama voastră, avea vreo şapte ani, iar mătuşa voastră Lenuţa, vreo cinci -, începu să ne povestească bunica.

– Pe străzi era o adevărată nebunie. Lumea fugea speriată, sirenele parcă strigau după ajutor. Avioanele bombardau Bucureştiul, iar eu mă grăbeam să ies cât mai repede din capitală. Primejdia plutea peste tot -, completă bunicul, aprinzându-şi tacticos pipa şi pufăind cu patimă.

– Moşule, te-au însoţit şi poliţiştii, dacă zici că ai transportat atâţia bani ? -, l-a întrebat fratele meu Costy.

– Da de unde! Ce poliţişti, nici vorbă… Era o harababură peste tot şi un du-te – vino de nu-ţi poţi închipui. Nimeni nu ştia ce ne aşteaptă odată cu intrarea ruşilor în ţară. Toată lumea era speriată şi derutată, că de păstram un sac de bani, ba chiar tot camionul, nimeni nu ar fi observat nimic.

            Bunicul nu era prea vorbăreţ, dar în momentul când îl apuca povestitul, devenea ghiduş, spre bucuria noastră, care-l ascultam cu gurile căscate.

Bineînţeles, când se porneau amintirile, bunica, mama şi mătuşa veneau şi ele cu completări care nu făceau decât să sporească veselia generală.

– Tati, tot am vrut să te întreb: după ce ai predat banii în Cluj, de ce ne-am stabilit în Lugoj şi nu în Arad -,? vru maică-mea să știe.

– Păi, datorită bombardamentelor. Nu-s prost să-mi bag singur capul sub ghilotină. Aradul e un orăşel de graniţă. Retrăgându-se spre vest, nemţii aveau ordin să distrugă toate punctele strategice. Aşa că au bombardat gara, uzina de vagoane, uzina textilă şi multe altele. Lugojul e un orăşel obişnuit. Cu toate astea, şi pe deasupra lui treceau destule avioane germane -, răspunse el, scoțând mai departe fum din pipă, să nu o lase să se stingă, dându-l pe urmă afară pe nări.

– Ioane, mai bine povesteşte ce-ai păţit când a vopsit Colhonoaie cărămizile coridorului -, îl îmboldi bunica să-şi continue istorisirea, în timp ce râsul ei promitea ceva interesant.

– Păi, ce am putut să păţesc? Ne-am aruncat pe burtă, şi eu, şi ea, după ce un avion a coborât atât de jos încât puteam vedea pilotul.

Aşteptam, fără să clipim, povestea lui, în timp ce el îşi turnă într-un păhărel Triplu sec. Sorbindu-l încântat, continuă:

– Chiar scoteam apă din fântână, când văd că un afurisit de avion vine direct spre mine. Se apropia fioros, din ce ce mai mult. Vă daţi seama că n-am stat prea mult pe gânduri. Am aruncat găleata cât colo şi dă-i şi fugi.

– Eu cred că avionul era urmărit şi încerca şi el să scape, de-a coborât atât de jos. Dacă voia să-ţi facă vreun rău, trăgea cu mitraliera -, îl corectă bunica.

– Atât ar fi trebuit, să tragă, că mă făcea strecurătoare şi azi nu mai avea cine vă povesti -, răspunse el, abţinându-se să nu pufnească în râs, de propriile lui cuvinte.

Eu şi Costy îl sorbeam din ochii. Mie mi se părea că văd în bunicul un lupător din basmele cu feţi frumoşi şi zmei. Bineînţeles, el savura încântat efectul pe care îl avea povestea lui asupra noastră şi făcea într-adins, mereu, câte o mică pauză, trăgând tacticos din pipă şi privindu-ne peste ochelari cum aşteptam răbdători să aflăm deznodământul întâmplării.

Fratele meu era înnebunit să audă întâplări cu avioane, deoarece îşi propuse ca, atunci când va crește, să se facă aviator când.

– Ajuns în coridor, am strigat: «- La pământ!» Doamna Colhon văzându-mă că fug ca din puşcă, urmărit de avionul ce trecuse peste casa noastră, a sărit ca o căprioară la orizontală, deşi era o femeie destul de grasă. Când ne-am ridicat eram din cap până-n picioare plini de vopsea roşie.

Şi, ca să fie şi mai convingător, bunicul îşi ridică braţele în sus, ca şi cum chiar atunci s-ar fi prelins de pe mâinile lui vopseaua. Strâmbându-se a neputinţă, pufni în râs, împreună cu noi.

            – Ce să vă spun, am arătat ca nişte indieni. Eram vopsiţi pe mâini, pe frunte şi pe nas… de haine nici nu mai vorbesc.

– Eraţi ca Pat şi Pataşon în arena circului. Cu toată frica de avioane, când aţi devenit nişte „piei roşii”, eu şi Lenuţa ne-am ascuns în casă, să nu ne vezi cum murim de râs de necazul vostru -, mărturisi maică-mea, pufnind într-un hohot molipsitor.

– La prânz am avut supă de roşii, aşa că erai şi dumneata în acelaşi ton cu supa -, adăugă tuşa Lenuţă, amuzându-se.

– Staţi aşa… – completă bunica. – Ce nu ştiţi e că biata Colhonoaie a venit la mine de dimineaţă cu un caiet de bucătărie, să scrie reţeta supei de roşii. Ce să spun, ce mare filozofie e să faci o supă atât de simplă. Parcă o aud şi acum: «- Doamna Popiţa, n-am să uit niciodată reţeta asta. Am tras o spaimă..». Săraca, am auzit că după terminarea războiului a fost trimisă în lagărele de concentrare din Rusia şi s-a prăpădit. A fost o femeie tare de treabă -, mai spuse Buni cu părere de rău, dar pe noi nimic nu ne putea opri din hohoteală.

De mică mi-au plăcut poveştile celor mari. Chiar dacă vreo întâmplare nu era prea veselă, cei din familia mea aveau un simţ al umorului care transforma întotdeauna realitatea într-o poveste cu un sfârşit fericit. Probabil de atunci a rămas în inima şi mintea mea acea fantezie vie, care m-a îmbiat să scriu poveşti pentru copii.

Bunica a fost o gospodină extraordinară. Sucul de roşii şi-l prepara singură. De la ea ştiu că să ştii cum să potriveşti gustul sucului de roşii e cel mai important lucru. Ea punea o mână de zahar, iar sare doar atât cât să iasă dulcele şi acrişorul roşiei şi mai mult în evidenţă. Mai punea şi o frunză de dafin, un ardei mic şi câţiva stropi de ulei. Uneori fierbea în supă orez, alte ori făcea găluşte de făină sau găluşte de gris. Şi, ca să fie sigură că ne săturăm, de fiecare dată când făcea supă de roşii, ne făcea şi clătite cu gem de caise…

Reclame
Published in: on 12 august 2011 at 10:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

LE CHEF (17): Elena Cesar von SACHSE: Mreană la grătar

Pinky era omul de care puteai să spui, fără să greşeşti, că are două mâini stângi. Parcă trăia mereu într-o lume a lui din care se trezea uneori într-o realitate prea strâmtă.

Orice ar fi aşezat sau pus pe masă, precis s-ar fi răsturnat sau ar fi căzut pe jos.

Dacă se afla într-o întrunire cu prieteni sau cunoştinţe, cu siguranţă făcea o gafă, trădând din neatenţie flirtul sauaventura cuiva.

Se mai întâmpla ca, uneori, careva dintre cei vizaţi să riposteze nervos, dar el rămânea calm şi te privea cu doi ochi mari nevinovaţi, de ziceai că tocmai căzuse de pe planeta Marte.

Prin anii 70, a fost cel mai bun clăpar şi tot cam atunci am cântat împreună, în aceeaşi orchestră, la Hotel Astoria din Arad.

Nu am rezistat cu el decât un singur sezon, deoarece în contract se cereau, pe lângă profesionalism, muzică bună şi antren, punctualitate și disciplină, lucruri pe lângă care Pinky trecea cu o indiferenţă copilăroasă.

Şi azi îmi amintesc de o întâmplare haioasă, când toţi cei din trupă am hotărât să mergem la pescuit.

Primul deliciu pe care ni l-a oferit colegul nostru a fost că şi-a aruncatul undiţa pe malul celălalt, în loc să o lanseze în apă.

La a doua încercare a nimerit într-un copac, aşa că, dorind să evităm un accident sigur, i-am amplasat-o noi în undă.

Ne-am postat la o distanţă destul de mică unul de celălalt, că să putem vorbi. Eu fiind cel mai aproape, am văzut la un moment dat cu coada ochiului că undiţa lui a început să se mişte.

Peste măsură de uimit, Pinky s-a ridicat de pe scăunel şi a început să rotească cu grijă firul pe mulinetă. Din păcate era un peştişor minuscul pe care orice pescar l-ar fi aruncat imediat înapoi. El însă a hotărât să-l aşeze cu grijă pe nisip, fiind probabil primul lui succes în materie.

La un moment dat, cel mai performer dintre noi, Tibi, a venit să ne spună un banc.

Fără să bănuiască nimic, i-a tras peştişorului un şut, aruncându-l în apă, ca pe un lucru neînsemnat.

Pinky s-a revoltat în felul lui caracteristic, cu o privire îndurerată, dar şi indignată, spunând:

– Ce-i pasă celui care prinde peşti mari, de micul trofeu al celui care n-are acelaşi noroc…

În acel moment mi s-a părut că văd în el veşnicul clovn cu figură tristă, care stârneşte râsul tuturor; nu datorită figurii lui caraghioase, ci a stângăciei cu care se comporta.

La râsetele nostre fără oprire, şi-a uitat repede supărarea şi a continuat în felul lui prăpăstios, ca să ne amuze.

După ce am prins câteva mrene, am hotărât să le punem pe grătar.

– Lăsaţi-mă pe mine să pregătesc peştii. Am o reţetă nemaipomenită -, ne-a cerut Pinky, cu o privire rugătoare.

– Dacă vrei, n-ai decât -, a fost de acord Tibi, în timp ce ne deschideam câte o bere.

În chiar momentul în care a luat cuţitul în mână, s-a și tăiat însă la degetul mare.

– Costy, ia-i cuţitul din mână, până nu face cine mai ştie ce -, mă rugă Mazzu, alt coleg de-al nostru, ridicând ochii la cer a disperare.

– Pinky, leagă-ţi degetul şi dă-mi cuţitul. Fac eu mai departe -, i-am spus eu grăbit, promiţîndu-i cu tărie că am să pregătesc peştii după reţeta lui.

Mazzu s-a apucat să aprindă focul grătarului, iar Tibi a venit şi el să ne ajute.

– Acum că sunt curăţaţi, spălaţi şi săraţi -, începu Pinky să îmi explice, cu un licăr de bucurie în ochi -, le pui în burtă o felie de lămâie, puţin pătrunjel, mărar şi doi căţei de usturoi, după care îi aşezi pe plita grătarului şi-i laşi să se prăjescă bine pe ambele părţi. După cum vedeţi sunt dotat cu tot ce-mi trebuie!.

Şi scoase din sacoşă produsele enumerate, pregătite ca de un adevărat bucătar.

Peştii au fost, într-adevăr, foarte gustoşi

*

Au trecut de atunci ani şi ani de zile, timp în care am auzit că i-au murit părinţii, că şi-a pierdut locuinţa, numai datorită caraterului lui indiferent, din pricina felului lui de-a accepta viaţa fără luptă. După o perioadă foarte grea, a reuşit să se angajeze ca taximetrist.

Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că bucuria lui cea mai mare e să-şi întâlnescă foştii colegi din tinereţe cu care să-şi depene amintirile.

A însistat să bem „una mică”, deşi era destul de matinal pentru aşa ceva.

N-am putut să-l refuz. Bucuria lui era sinceră şi molipsitoare.

Chelnerul ne-a pus în faţă două păhărele cu votcă, iar el, în stilul lui tipic, şi-a lovit din greşeală paharul, care s-a răsturnat.

Indignat peste măsură, a lovit cu mâna măsuţa la care ne aşezasem, spunând:

– Fir-ar să fie, erau ultimii bănuţi…

Desigur gestul lui a fost suficient de decis ca să-mi răstoarne şi mie păhărelul.

Am salvat situaţia şi am făcut încă o comandă, dar întâmplarea mă amuză şi azi şi mă face să râd cu poftă.

*

S-a dus vestea că ar fi murit la 58 de ani, chiar de ziua lui de naştere. Desigur am considerat-o toţi o glumă. Numai că n-a fost aşa…

Published in: on 26 iulie 2011 at 10:03 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (15): Lucian POP: Salată de cartofi Lucien

Întors din delegație – de pe coclaurii existențiali, care va să zică – prozatorul se drege cu o rețetă. Îi stă de minune și așa, păcat că nu i-a adăugat, după regula rubricii, și o poveste. (O.P.)

   Două condiţii esenţiale trebuie respectate la salata de cartofi. Unu. Cartofii se fierb separat de ouă. Doi. Tentaţia este mare să completăm salata şi cu alte legume în afară de ceapă. Salata va fi însă simplă. Cartofi, ceapă verde, ouă , o lămâie, ulei de floarea soarelui şi sare. Atât.

    Vom fierbe în coajă cartofi roşii, nu exagerat de mari, fără capac pe oală şi fără să punem sare în apă. Odată fierţi, înlăturăm apa şi-i lăsăm pe balcon să se răcească, nu forţăm nota  să-i răcim  cu apă de la robinet. Ouăle, trei, patru, le fierbem bine, să fie gălbenuşul tare.  În vasul în care preparăm salata – este bine să nu  fie metalic – tăiem un strat de cartofi rondele, groase de aproape un cm, presărăm sare, apoi un ou, tot rondele. Avem două cepe, la care le-am lăsat cozile verzi exact de aceeaşi lungime cu cât se prelungesc măciuliile cu cozi albe. Cele două măciulii sunt mari cam cât oul de prepeliţă, dar  alegem cepele cele mai  lungi din piaţă. Iarăşi mai punem un rând de cartofi, sare, ouă şi cealaltă ceapă, acestea  tăiate cu o idee mai grosier decât cartofii. Mestecăm de două ori cu lingura mare de lemn şi apoi punem ulei, trebuie să fim generoşi şi să avem răbdare, amestecăm rar şi mai turnăm ulei dacă vedem că salata nu sclipeşte. Stoarcem la sfârşit lămâia, ultimele rotaţii de lingură, şi punem capac.

O lăsăm să stea cel puţin un ceas înainte de mâncare. Farmecul salatei este dat de un minim de surplus de ulei ce are, datorită componentelor, o aromă unică; bun de încins pâinea în el…

Published in: on 27 mai 2011 at 8:36 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

LE CHEF (8): Alexandru PECICAN: Urechile lui Iuda

S-ar zice că farmecul poveştilor gastronomice cu reţete ale Elenei Cesar von Sachse stârneşte emulaţie. Regizorul, prozatorul şi graficianul Alexandru Pecican s-a prins în vârtejul acestei specii literare şi vine cu o ofertă silvestră, spre deliciul cititorilor acestui blog (O.P.).  

Tăiam buşteni, sus pe munte, la locul ştiut sub numele de “cabana părăsită”. Acolo şi înnoptam, în ceea ce mai rămăsese dintr-o veche mănăstire.

Hotărâsem între noi ca unul din echipă să stea pe lângă cuptor şi să gătească de-ale gurii, fiind plătit de fiecare cu o sumă de bani şi, pentru că Vasâle cel Mare, fost bucătar în armată, la infanterie, se pricepea cel mai bine, pe el căzură sorţii.

În acea zi Vasâle coborî cu măgarul nostru Florică în vale după merinde, dar se umflară apele de la o furtună şi omul nostru fu nevoit să rămână în sat.

Sara, rupţi de foame, ne-am strâns în jurul cuptorului rece şi ne uitam unii la alţii cu ochi de lupi hămesiţi. Atunci baci’ Pătru ne spuse:

– No, amu toată lumea în genunchi şi spunem o rugăciune!.

Și cum stăteam noi aşa, cu capetele aplecate şi mâinile împreunate, căzuţi fiecare în vorovirea sa cu Domnul, numa ce auzâm pe cineva că bate la uşă.

– Sara bună şi Domnul fie cu voi!, zise omul şi se apropie de masa din lemn de stejar pe care îşi puse straiţa. –Mi-s în drum spre Mănăstirea Arsă şi bag samă că m-am rătăcit, îngăduiţi să punem de-o tochitură de ciuperci cu pesmet.

– Dapoi cu drag te-om ajuta, călătorule”, ziseră ortacii mei şi săriră ca arşi.

Unul aprinse focul la cuptor, celălalt veni cu găleţile pline de apă de la izvor. Eu mă şi apucai a curăţi ceapa şi usturoiul.

Atunci, călătorul, scoase din desagă o legătură mare de hribi, una de ghebe, trei mâini de gălbiori, o pungă cu zbârciogi şi o turtă de Urechea lui Iuda.

Le spălă pe toate cu multă apa cristalină apoi le lăsă un timp să se scurgă. Luă 3 cepe mari, gata curăţate de mine, şi le tăie mărunt, apoi le aruncă în ceaunul în care sfârâia deja untdelemnul deasupra jăratecului.

Cu un linguroi de lemn de plop începu să amestece egal, de la stânga la dreapta, până ce toată ceapa se auri. Mai adăugă 4 foi mari de dafin, 10 boabe de piper negru, o căciulie de usturoi zdrobită şi 10 prune mari, uscate.

Abia atunci rostogoli toate ciupercile în căldare şi puse capacul bine fixat, să nu scape aburul cel viclean. Deîndată scoase pesmetul, pe care îl înmuie puţin în apă, apoi adăugă făină, până făcu o pastă ca de smântână groasă. Din aceasta amestecă nişte găluşte pe care le dete în apă clocotită şi le lăsă la fiert. Numai bine că ridică acoperişul de pe ceaun şi, fiindcă ciupercile lăsară apă, învârti de zor în ele.

Dintr-un clondir scoase un păhar de vinars pe care îl deşertă în oală. Mai amestecă de 5 ori cu linguroiul, apoi goli o ploscă cu juma’ de vin roşu de butuc, adăugă găluştile fierte şi jumătate de litru de apă de izvor. Aşeză meşteşugit capacul şi mai aşteptarăm să dea în clocot de două ori… Atunci coborâră în minunatul amestec 3 roşii mari, tăiate cubuleţe, frunzele de mărar şi pătrunjel mărunţit, forfecate, şi un Doamne’ajută!

Când ne-am aşezat la masă, toată odaia mirosea a Rai. Am spus o rugăciune de mulţămire şi am purces la lucru de ne trozneau fălcile. Şi numai la al treilea blid bace Pătru întrebă:

– Călătorule, cum se cheamă bunătatea asta de tochitură?

– Apăi, dragii mei fraţi, se numeşte Urechile lui Iuda, fiindcă ciupercile cele negre şi dese sunt culese din pomul în care s-o spânzurat vânzătorul.

Şi numa ce termină de rostit voroavele celea că străinul şi dispăru din faţa ochilor noştri, de parcă nici nu ar fi fost!

Dapoi noi nici nu ne dezmeticirăm bine, că uşa fu trântită cu putere de părete şi apăru Vasâle cel Mare, tăt o spumă şi spăriet nevoie mare de o arătare cu aripe mari strălucitoare ce, zâcea el, să ridicase la cer de pe prispa vechii mănăstiri şi se topise, hăt, sus pă cer, printre nori şi stele.

Acum, din cât mai îmi aduc în minte şi dintr-un vis al meu ce l-am avut după aceea, zâc numai atât:

TOCHITURA DE CIUPERCI URECHILE LUI IUDA

Se face din câte 300 g de hribi, ghebe, gălbiori, zbârciogi şi Urechile lui Iuda, care va să zică dintr-un kilogram şi jumătate de ciuperci dintre cele mai bune, puse laolaltă. Se mai pune apoi ceapă (300 g), 1 căţel de usturoi, 4 foi de dafin, piper negru, sare, boia iute & dulce. Mai e nevoie de 350 g Vin roşu sec şi 50 g vinars (cognac sau rom). Trebuie să ai şi 250 g Pesmet, 250 g Făină, 300 g Untdelemn, 300 g Prune uscate, 300 g Roşii crude sau bulion, şi ceva frunze de pătrunjel şi mărar.

Atâta-i tot. Nu mare lucru, dar rupt din cer…

Published in: on 28 ianuarie 2011 at 10:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

LE CHEF (6): Elena Cesar von SACHSE: BUZUNARE GOALE ŞI STOMACUL PLIN

Niciodată nu voi uita acea zi de Duminică. Tatăl urma să primească salariul abia peste o săptămână, iar banii se terminaseră. Deşi era şef de transporturi la ICIL şi lucra de dimineaţă până spre seară, noi eram patru copii între doi şi patrusprezece ani, iar viaţa în anii 60 nu era de loc uşoară. În plus, mama era bolnavă. Neavând ce face, tata a cerut deci împrumut vecinului nostru 100 de lei şi a pornit spre piaţă, de unde a cumpărat ouă şi ceapă… Dar când să cumpere cărtofi, ia banii de unde nu-s. Îi fuseseră furați.

Întors acasă i-a povestit mamei ce-a păţit şi brusc a început să plângă în hohote. Îl priveam întristaţi şi neputincioşi, neînţelegând atunci ce înseamnă sărăcia şi neajunsurile care te umilesc, îngenunchindu-ţi demnitatea de om

– Alexe -, nu are rost să te necăjeşti. I-ai pierdut, i-ai pierdut, n-ai ce-i face. Tot tu îi vei face la loc -, încerca mama să-l încurajeze, deşi totul e de prisos atunci când om se simte lovit de soartă.

Niciun copil nu realizează adevărata tragedie a celor mari. Azi, după atâţia ani, ştiu că în sufletul tatălui meu s-a prăbuşit ceva. Om demn şi impunător, cult și muncitor, care a fost la un pas de moarte în cei zece ani de prizonierat la ruşi, în acea clipă îşi pierduse încrederea şi speranţa. Plânsul lui era, de fapt, un strigăt al neputinţei împotriva unui destin parcă implacabil, care-l împiedica să-şi clădească o viaţa mai omenească…

În naivitatea mea de copil mă întrebam: oare cum să-l fac să zâmbească, încredinţată fiind că acest lucru l-ar scăpa de tristeţe. Aşadar am încercat cu o glumă:

– Tată, cunosc o reţetă de mâncare care se numeşte „Buzunare goale şi stomacul plin”!

El mă privi cu o expresie gânditoare, după care se ridică de pe scaun şi, făcând un efort vizibil, spuse:

– Zău?

– N-ar fi rău s-o încercăm -, am insistat eu, încântată de micul meu succes.

Îndreptându-ne amândoi spre bucătărie, m-a întrebat cu un surâs amar:

– Puşcheton, ştii şi reţete cu care să facem bani?

– Nuuu!

Zâmbind, îşi suflecă mînecile de la cămaşă şi, cu un oftat uşor, spuse:

– Atunci hai să trecem la lucruri mai pământeşti şi să vedem ce putem face să onorăm reţeta ta, cu atât mai mult cu cât e aproape ora prânzului.

Şi începu, în felul lui glumeţ, să mă tachineze:..

– Cum ziceai că se cheamă mâncarea? „Nu costă aproape nimic”sau „Mâncare pe degeaba”,sau  „Iute, ieftin, pe săturate”?…

– Nuuuuu….. -, am strigat eu înveselită. „Buzunare goale şi stomacul plin

– Buzunarele, într-adevăr, sunt goale, dar dacă stomacul a şase persoane va fi plin cu ce am reuşit să cumpăr în piaţă, atunci reţeta ta e chiar fermecată. Avem douăzeci de ouă şi ceapă -, spuse el privindu-mă întrebător.

– Slănină şi puţină brânză -, am adăugat eu, bucuroasă să-l văd un pic mai bine dispus.

– Le vom amesteca pe toate şi vom vedea ce o să iasă -, hotărâ el şi se pregăti să spargă ouăle într-un castron.

– Tăiem slănina în pătrăţele mici şi le lăsăm să se topească în tigaie. În untura care se formează adăugăm 2-3 cepe tăiate „peştişori”, prăjindu-le până primesc o culoare galben-aurie. După ce ouăle sunt bine bătute, le turnăm peste ceapă şi slănină. Răzuim deasupra brânză telemea şi, cine doreşte, poate adăuga sare şi boia. Și cu asta basta! Mâncarea este gata! Ce zici, tată?

– Zic că nu avem acritură -, răspunse el, privind spre borcanul de murături care trona gol pe un raft.

– Atunci trebuie să improvizăm. Mai tăiem 3-4 cepe. Le apăsăm puţin şi presărăm sare. Adăugăm puţin ulei și oţet. Vă prezint o salată minunată -, mă bucurai eu, mândră de propria realizare.

Tata mă privi cu drag şi spuse:

– Nu-i rău!

Apoi strigă:

– Toţi la masă!

Mirosul ademenitor al mâncării s-a împrăştiat repede în cele două camere cu bucătărie unde vieţuiam cu toţii.

Primul care a apărut a fost frăţiorul meu de 2 ani, care ne privea cu nişte ochişori blânzi şi nevinovaţi. Soră-mea îşi făcu şi ea apariţia cu aceeaşi privire mirată ca întotdeauna. Doar fratele meu asculta în continuare muzică la radio. Când mama s-a aşezat la masă, a apărut şi el.

– Ce mâncare aţi făcut din nimic?… -, întrebă mama, zâmbind.

– Răbdări prăjite -, spuse soră-mea şi începu să râdă cu un râs molipsitor, de nimeni nu-i putea rezista.

– Ficăţei de crocodil -, am adăugat eu.

– Raţă pe găluşte -, spuse tata.

– Curcan împăiat -, adăugă fratele meu mai mare.

– Curcan împăiat? -, întrebă soră mea, mărindu-şi ochii ei albaştri într-o uimire fără sfârşit, continuând să râdă de se cutremura casa, iar noi îi ţineam isonul.

– Suntem săraci, dar suntem veseli, nu-i aşa tată? -, am tras eu concluzia finală.

– Atunci întreabă-ţi veselia ce mîncăm deseară.

– Pâine prăjită frecată cu usturoi, unsă cu untură şi un ceai rusesc -, completă fratele meu mai mare, în locul meu.

– Iar mâine?

– Pâine tăvălită prin ou cu spanac -, strigă veselă soră-mea, într-un râs nestăvilit. 

– Supă de roşii şi clătite…

– Tocană de cartofi şi compot… – se auzeau fel de fel de alte dorinţe.

Îmi amintesc că tot în acea perioadă, un prieten al tatălui ce lucra la abator, ne aducea săptămânal cozi de vacă, din care maică-mea făcea fel și fel de mîncăruri gustoase, încât credeam că de atâtea cozi mâncate, ne va creşte şi nouă câte o coadă.

Într-adevăr, au fost multe neajunsuri în acele timpuri, dar cu toate astea veselia nu ne-a ocolit și nici noi nu am lăsat-o să se fofileze şi să iasă din căsuţa noastră.

Published in: on 18 ianuarie 2011 at 7:21 pm  Comments (2)  
Tags: , , ,