Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (III)

Aici se încheie paginile joyceene oferite lecturii gratuite pe acest blog de scriitorul Dan Gulea. Îi mulțumesc călduros și, în așteptarea apariției cărții domniei sale, nu pot spera decât că Finnegans Wake va apărea, cât mai curând, și în România, fie în original, cu sau fără aparat critic, fie într-o ediție care să așeze textul în limba engleză alături de transpunerea lui în română. (O.P.)

Referinţele româneşti din opera autorului irlandez nu se opresc aici, după cum a arătat Andrei Brezianu în Odiseu în Atlantic (1977); maiorul Tweedy, o altă întruchipare a ramolismentului, este socrul lui Leopold Bloom şi a luptat la Plevna. Informaţiile lui Joyce despre Plevna provin din cartea unui reporter de război, Hozier, care l-a atras pe Joyce. Pe de altă parte, tatăl lui Bloom, Virag, spune în reveriile terifiante din Circe un absurd proverb, un proverb am spune dadaist[1] din munţii Carpaţi, de pe la anul sau pe la anul cinci mii cinci sute şi cincizeci al erei noastre. O linguriţă de miere îl va atrage pe prietenul nostru Brunul mai mult decît jumătate de duzină de butoaie de oţet de malţ de categoria întîi… Bîzîitul bursului le excită pe balbine.

Finnwiki prezintă şi alte posibile referinţe la cultura română, în spiritul poveştilor joyciene despre limbaj şi limbi; sigur, incidental, se mai pot face diferite trimiteri la alte cuvinte şi expresii posibile în română (şi, e clar, nici cele propuse de Milesi nu sînt suficient de clare). Un etimon comun, de cele mai multe ori latin, poate fi găsit cu uşurinţă, mai ales pentru că romanul se bazează pe astfel de cuvinte „internaţionale“, cu semnificaţii, directe sau nu, în mai multe paradigme culturale. Astfel, pentru nera (198. 31), enciclopedia online găseşte şi explicaţia rîului Nera, nume comun în Italia, Rusia şi România, în contextul, nepertinent Well, old Humber was as glommen as grampus, with the tares at his thor and the buboes for ages and neither bowman nor shot abroad and bales allbrant on the crests of rockies and nera lamp in kitchen or church and giant’s holes in Grafton’s causeway and deathcap mushrooms round Funglus grave and the great tribune’s barrow all darnels occumule, sittang sambre on his sett, drammen and drommen, usking queasy quizzers of his ruful continence, his childlinen scarf to encourage his obsequies where he’d check. Apoi, în compusul ombushes, trimiteri se fac la vîrful Omu, presupus loc de epifanie al lui Zalmoxes!, pentru While over against this belles’ alliance beyind Ill Sixty, ollollowed ill! bagsides of the fort, bom, tarabom, tarabom, lurk the ombushes, the site of the lyffing-in-wait of the upjock and hockums. (7.33-36)

Se citeşte mai bine Joyce cu glosări, cu note, decît fără? În cele din urmă, după cum arată ediţiile occidentale, notele, exegeza par a-şi disputa primatul asupra textului şi faţă de acesta; opţiunea autorului însuşi pare mai democratică: Here Comes Everybody. La fel au înţeles şi congenerii săi, în momentul cînd au publicat primele texte de recepetare la opera lui Joyce, în 1929, sub titlul, de asemenea intraductibil Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress. Semnau: Samuel Beckett (textul său de debut, Dante… Bruno. Vico… Joyce), Marcel Brion (The Idea of Time in the Work of J.J.), Frank Budgen (pictorul-prieten cu J.J., despre „WiP” and Old Norse Poetry), Stuart Gilbert (Prolegomena to…), Eugene Jolas (editorul transitions, despre The Revolution of Language and J.J.), Victor Llona (I Don’t Know What to Call It But Its Mighty Unlike Prose), Robert McAlmon (Mr. Joyce Directs an Irish Word Ballet), Thomas McGreevy (The Catholic Element in „WiP”), Elliot Paul (coeditor transitions, despre Treatment of Plot), John Rodker (J & His Dynamic), Robert Sage (Before „Ulysses”—and After), William Carlos Williams (A Point for American Criticism). Titlul, luat chiar din Finnegans Wake, din capitolul în care Anna Livia Plurabelle vorbeşte astfel despre nenumăratele eşecuri (căderi) ale soţului ei – în mai multe sensuri. Sensurile sînt deschise tuturor: William Carlos Williams spune că a citit cartea (sîntem în 1929, e vorba de de volumul „prefaţat“ de Brâncuşi, Tales Told of Shem and Shaun) într-o noapte, într-o stare de „fluidă oboseală“, Brion, industriosul Brion, vorbeşte despre timp, Jolas vede latura onirică din „veghea lui Finnegan“, complement pentru Ulise, Robert Sage orientează cîteva tipuri de lecturi: cea a legendelor şi miturilor, cea a gramaticii, a limbii, a tehnicii narative sau a umorului. Management şi strategie, cu un cuvînt, valabile pentru orice artist de avangardă. Un lucur comun pentru toţi aceşti primi receptori: Finnegans Wake nu se citeşte greu; reputaţia de dificultate vine dintr-un complex al cititorului care ar avea nevoie de note şi adăugiri. O work in progress se citeşte atît cît doreşte cititorul; este făcută să funcţioneze, să consume, nu să fie consumată. Să consume timp: Joyce îşi imagina cititorul ideal ca unul ce termină volumul pentru a-l reîncepe, la infinit, bazîndu-se pe spirala pe care el însuşi o desenează, continînd ultima frază cu prima, legînd începutul şi sfîrşitul pînă la confuzie. O lectură eternă, adică o relectură. Ce altceva este (folosindu-ne şi teoria lui Matei Călinescu că orice text în primul rînd se reciteşte prin complexul cultural căruia îi aparţine el sau char cititorul) acest tip de lectură dacă nu o relectură? O recitire, o spirală, pe care urci şi cobori, fără început şi fără sfîrşit.

---

[1] Stop[pard]!

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (II)

Maiestatea lui Joyce face deopotrivă un poem şi o poveste, un poem, pentru că Finnegans Wake poate fi citit de oriunde, în mic, pentru a aluneca pe multiglosele sale, poate fi citit în mare, ca o serie de poveşti, deopotrivă locale, particulare şi universale: Here Comes Everybody, prescurtat HCE, leitmotiv al romanului, care se adresează mai ales cititorului.

Un traducător în română al acestui roman identifică şi nişte cuvinte în limba română în originalul Finnegans Wake. Cu cercurile româneşti din străinătate, din Paris, fie numai prin Brâncuşi, Joyce luase cunoştinţă, astfel încît Laurent Milesi[1] face următoarele precizări, colaţionînd textul romanului cu carnetele lui Joyce:

• în 54.15-17, Joyce scrie: „Batiste (…) ismeme de bumbac e meias de portocallie“
• în 114.4 e menţionat numele de Bukarahast
• în 484.29, un personaj vorbeşte de asemenea „poliglosînd“: „Aye vouchu to romanescu“

Apoi, în Carnetele sale, Joyce face nişte notaţii despre articolul enclitic, specific limbii române, observaţii pe care nu le foloseşte în roman, mai departe; o probă doar că era interesat de poliglosii, de diferite experienţe lingvistice. E drept că româna din Finnegans Wake este mai degrabă aproximativă, şi Milesi scoate în evidenţă asemănările românei cu italiana, o cale de intrare în acest poliglosism joycian, de unde vorbitorul de română poate recunoaşte nişte sufixe sau nişte foneme aproximative, dar suficient de credibile, ca şi demonstraţia lui Milesi, pentru ca româna „să existe“ în Finnegans Wake.

În traducere, mai întîi, rîurile irlandeze, vest-europene, sînt înlocuite cu nume din geografia est-europeană; în al doilea rînd, referinţele culturale suferă o translare identică: în loc de Dante, vom avea trimiteri la opera eminesciană; în fine, din punct de vedere lingvistic, noul idiom al românei joyciene este compus din pluricronia slav vechi-francez. Iar traducerea poate suna astfel:

„Ah, era însă baba ciudată, oricum, Anna Livia, picioruşe de păpuşe! Şi segur era şi el ciodetul ghiduş, Dragul Dumpling Djegos, adoptatăl cîrpaci al fiilaylor şi fetişcanelor. Naşă şi nas, la toţi le sîntem urnaşi.*  Navea el şapte dame care să-l muierească? Şi fiecare dam avea şapte cîrje. Şi fiecare cîrjă avea şapte tonuri. Şi fiecare ton avea un criş** diferind. Spumă pentru mine şi supă pentru tine şi socoteala medicului pentru Joe John. Befor! Bifur! Îşi mărita iarmaroacele, la ieftină înghesoială, ştiu eu, ca oricare Hîdolatru? Catolic Etrusc, în birnele lor gălbui lămîi trondofirii şi nelbele lor indiene turchise. Dar la sîn milhai*** cine era soaţa? Cîndva tot ce era era frumos. Tys Elvenland! Să trăieşti cît tempul timpuriller şi la mulţi ani fericiţi. La fen din nou. Ordovico sau viricordo. Anna era, Livia e, Plurabella va fi. Adunărea nordacilor s-a sprelocrat ca Dunav la sudici, dar cît de mulţi pluratori făcea fiecine în persoană? Latineşte-mi asta, învăţate-mi de la trinity, din sanscreza ta în eriana nestră!“[2]

* rîul Nass; germ. naβ, ud; rîul Urna, în Rusia

** fr.cri, strigăt; onomatopee; rîurile Crişului

*** sîn, subst.; engl., milk.

Milesi operează mai multe tipuri de substituiri, pentru această traducere in progress; în ce măsură se mai păstrează sensul iniţial? Să fie virtualul cititor român (virtualul, pentru că o traducere completă încă nu există…) mai repede cugetător, mai repede înţelegător ale referirilor la Eminescu decît la cele danteşti?

---

[1] Laurent Milesi, A[nna] L[ivia] P[lurabelle] in Romanian, în Karen Lawrence (coord.), Transcultural Joyce, Cambridge University Press, 1998, p. 199-207.

[2] În engleză: „Ah, but she was the queer old skeowsha anyhow, Anna Livia, trinkettoes! And sure he was the quare old buntz too, Dear Dirty Dumpling, foostherfather of fingalls* and dotthergills**. Gammer and gaffer we’re all their gangsters. Hadn’t he seven dams to wive him? And every dam had her seven crutches. And every crutch had its seven hues.*** And each hue had a differing cry. Sudds for me and supper for you and the doctor’s bill for Joe John. Befor! Bifur! He married his markets, cheap by foul****, I know, like any Etrurian Catholic Heathen, in their pinky limony creamy birnies and their turkiss indienne mauves*****. But at milkidmass who was the spouse? Then all that was was fair. Tys Elvenland ! Teems of times and happy returns.****** The seim anew. Ordovico or viricordo.******** Anna was, Livia is, Plurabelle’s to be. Northmen’s thing made southfolk’s place but howmulty plurators made eachone in person? Latin me that, my trinity scholard, out of eure sanscreed********* into oure********** eryan!***********“

* Fingal, variantă pentru Fionn mac Cumhail, luptător legendar irlandez; ** Dother, drăcesc, în lb. galică; *** hue and cry: cerere publică, protest; hue: proprietate a culorilor, aşa cum se văd pe discul solar, de la roşu, la galben, verde, albastru; hue (despre văz); cry (despre auz): temă specifică pentru sinestezia (confuzia) văzului cu auzul; **** cheek by jowel: braţ la braţ ; ***** culorile curcubeului, în lumina de apus: pink, roşu; creamy, galben, turkiss (în daneză, în original), turcoaz, indienne, indigo, mauves, violet; ****** La mulţi ani! (Many happy returns); ******* rîul Seim, Rusia; din nou, acelaşi (the same anew, again); ******** viricordo: ricordo, corsi e ricorsi ale lui Vico; it. vi ricordo: îmi amintesc de tine, te cunosc; deal lîngă Dublin (Ordovician rocks); Giambattista Vico (1668-1744), autor al Principi di Scienza Nuova (1725), unde istoria are o teorie şi o desfăşurare ciclice: vîrsta teocraţiei (specifică epocii de piatră, unde vocea lui Dumnezeu, Tunetul, făcea legea), a eroilor (conflict dintre aristocraţi şi supuşii lor), a democraţiei (prezentul). Joyce, după unii comentatori, descrie şi o a patra vîrstă, a haosului; ********* Sanscrită; Sans, fr., fără; sans-creed; ********** rîul Our, din Belgia, Luxembourg şi Germania; *********** Aryan şi Eire-ian, Éire, numele galez al insulei Irlandei.

Cf. http://www.finnegansweb.com/wiki/index.php

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (I)

Un marginal poate fi înţeles de marginali; astfel, Joyce publică în transitions a lui Jolas primele pagini din Finnegans Wake, în revista americanilor de la Paris, în revista exilaţilor din Europa. Finnegans Wake, esenţializare, vorbit în limbi. Brâncuşi înţelege acest tip de comportament, se informează, în momentul în care face nişte schiţe pentru volumul Tales Told of Shem and Shaun (prefaţă de C. K. Ogden, Black Sun Press, Paris, 1929); simbolul principal, care deschide cartea, este o spirală în plan, apoi linii verticale. Simplu şi complex; deschis pentru esenţializarea pe care, prin sine, o reprezintă limbajul. Esenţializarea esenţializării. Spirală, Finnegans Wake este o carte care se termină prin început, prin reluarea primului capitol, prin trimiterea la el. O carte despre intraductibil, despre ansamblul de forme, imagini şi cuvinte care formează gîndul, „fluxul conştiinţei“. Ceea ce era în Ulise sincronie a limbajului (ordine, armonie a capitolelor), devine acum plurifonie, diacronie. Work in Progress, publicată de-a lungul a 10 ani, pînă la a deveni Finnegans Wake, o latenţă a limbajului, a limbilor, printre care, spun unii cercetători, ar sta şi limba română. Există asemănări între a fi irlandez şi a fi român, construite în special pe complexul unei culturi care se vede minoră, se desconsideră; dacă româna e o limbă de circulaţie redusă şi acesta ar fi principalul impediment, cultura irlandeză este mai greu vizibilă din cauza englezei, a limbii „cuceritorilor“, care o obstrucţionează.

O înţelegere a lumii asemănătoare cu jocurile lui Leiris, ultimul roman al lui Joyce poate fi considerat un glosar, în sensul psihanalitic al lui Leiris, de cuvinte rare, periferice, care au nevoie de explicaţii. Cuvinte rare şi metafore, în acelaşi timp, la scriitorul francez, la concepţia ludică a unui Desnos sau, în ultimă instanţă, a lui Aragon.

Titlul spune totul: balada lui Finnegan, un irlandez, constructor, care bea şi cade de pe schele; este pregătit de priveghi şi, în timpul unei certe între rude, whiskeyul se varsă peste el şi se trezeşte miraculos, simţind din nou ceea ce îl trimisese „dincolo“ (Finn again is awake, Fin din nou e treaz). În multilingvismul joycian, titlul se traduce din fin (sfîrşit, în franceză), end (sfîrşit, engleză), fin-again (din nou sfîrşit), cu legături către filozofia unanim acceptată a cărţii, despre teoriile lui Vico, corsi e ricorsi, cu multe alte trimiteri către egg şi legenda lui Humpty Dumpty, către cuplul primar din povestea principală.[1]

---

[1] Cf. http://www.finnegansweb.com/wiki/index.php/Finnegan, unde există o variantă online, adnotată pe sistemul wikipedia.

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (4): Work in progress

Lucrare care nu este terminată, care nu se va termina, care rezonează la mai multe niveluri. Titlu iniţial pentru Finnegans Wake. „Translation in progress“, s-a spus.

Premergătoare, în multe direcţii, a lui Finnegans Wake, Ulise oferă o idee despre work in progress, în accepţia lui Joyce: acest tip descriitură se poate realiza în primul rînd prin limbaj, prin esenţializarea şi abstractizarea limbajului, prin proliferarea nu numai a parodiilor literare, culturale, dar şi mai multor stiluri şi expresii ale culturii populare. În Ulise, Joyce creează şi decreează lumi, realizează un tip de operă totală, un concept familiar oricărui artist de avangardă: note muzicale, scenete de teatru, poveşti, ştiri, anunţuri, reverii scientiste, totul este exprimat şi reluat în Ulise, aşa cum alţii au imaginat limbajele zaum, dadaismul, picto-poeziile din orice epocă sau alte creaţii individuale, de o viaţă: Merz-ul lui Schwitters, cuvintele în libertate marinettiene etc. – cu exact acelaşi scop, al unei exprimări depline. Exprimări care înseamnă, cel mai adesea, exil, peregrinare, la nivel individual: Tzara şi compania, fugitivi din cauza unui rău al secolului; Schwitters, în conflict cu autorităţile naziste, în cele din urmă, trăieşte în Norvegia, apoi în Anglia. Joyce, de asemenea, în paradigma exilatului, a marginalului, adăpostit de grupul american din Paris, de Imperiul Austro-Ungar, de frumoasa Italie. Instabil, irascibil, în permanentă căutare. Povestea lui Ulise, după cum a spus Pound, o schelărie care ar fi putut fi înlăturată la finele poveştii, a poveştii limbajului şi a sensului. Blocare şi deblocare a lui. Un nou limbaj, limbajul joycean, aici trivial, dincolo erudit, nestăpînit, cercetîndu-se pe sine. Amestecul limbilor, anticipare a lui Finnegans Wake. Sau prezentarea stilurilor: mai întîi, fluxul de conştiinţă, deformat în vorbirea, în gîndurile personajelor, de puterile lor intelectuale. „Contrasmagnificandiudeobangtialitatea“ – se întreabă Stephan, cu privire la viaţa lui; despre titlul unui asistent la o execuţie, suprem sadism: „Nationalgymnasiummuseumsanatoriumandsuspensoriumsordi“. Apoi, naşterea şi renaşterea vorbirii articulate, pe baza intertextului, a parodiei elementelor de cultură irlandeză. Cum poţi fi irlandez? Ce înseamnă asta? Mai întîi, o conştiinţă a exilatului, a opresatului, dar şi a provincialului, a celui care se află la răspîntia şi milosîrdia Imperiului, gata să spună că Patrick W. Shakespeare este un scriitor irlandez, ca şi Dante Aligheri, de aceeaşi importanţă cu „marii eroi naţionali“: Bărbatul care a spart o bancă în Monte-Carlo, Femeia care nu a spart nici o bancă în Monte-Carlo. Mizeria, parvenitismul, amoralismul. Referinţe clasice: o întreagă cultură, filtrată prin semnificaţia limbajului, neostenit, în fiecare capitol. Ulise, mantaua de sub care au ieşit toate marile romane ale secolului 20, şcolile narative cele mai importante.

Lecţia principală: un narator sau un stil narativ se interpune faptelor, astfel încît adevărata realitate nu poate fi percepută; aici un narator preţios, dincolo întrebări şi răspunsuri (deci descriere…), permanent o mediere.

Mai întîi, prin fluxul conştiinţei. Ce poate fi mai direct şi mai stăin în acelaşi timp? Conştiinţa personajului este expusă, gîndurile lui, între care nu se pot face toate conexiunile – din partea cititorului. De aceea, după o butadă, Ulise este o carte despre care toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu a citit-o. Joyce, un autor despre care toată lumea vorbeşte, fără a-l citi. Pentru că o singură lectură poate înţelege un cititor. Permanent rămîn sensuri neelucidate. Cum ar arăta cititorul ideal (Eco) pentru Joyce?

Flux al conştiinţei: Telemachus, Nestor, Proteus. Scandalul: Calypso, cu Leopold Bloom defecînd şi citind, apoi folosind o bucată literară, premiată de ziar, pentru a se şterge. Şocul. Literatura şocului. Samuel Beckett şi personajul său care analizează tipurile de defecaţie şi toate consecinţele lor (Molloy). Beckett, studentul lui Joyce. Bruckner, Luni de fiere (1981). Lotofagii, corespondenţa amorosă sub pseudonim: Henry Flower (alias Leopold Bloom) îi scrie unei Martha Clifford. Prima schimbare a numelui. Scriere şi ştergere: după ce o citeşte, Bloom rupe scrisoarea, ştergînd „urma“ infidelităţii. Hades, coborîrea, s-ar spune. De fapt, un Anti-Hades, aşa cum Nestor, ramolitul Deasy, director de şcoală, nu putea să fie un înţelept, ci un avar agramat. Literatura anti, aşa cum o înţelegeau Jarry sau Alphonse Allais, gluma, farsa, patafizica. Descompunerea limbajului: slujba latinească este asemănătoare pentru Bloom cu „mormăitul unei broaşte“. Apoi Aeolus, perindarea agentului de publicitate Bloom prin redacţiile dublineze, verbiajul ziariştilor, capabili de figuri de stil pretenţioase pentru a arăta nimicul, pentru a umple un timp, o slujbă, o viaţă. Lestrigonienii, canibalii, unde ramolitul, al doilea ramolit în ordinea apariţiei din roman, Denis Breen, este ameninţat cu moartea: U.P. scrie pe o vedere pe care o primise de curînd. O farsă a micului său cerc de prieteni. Nu se ştie cine ameninţă, dar Denis şi cu familia ssa sînt hotărîţi să ceară în judecată o sumă uriaşă. Scylla şi Charybda, lumea intertextului, a trimiterii culturale către opera lui Shakespeare, în special, prin Dedalus, revenit în centrul romanului. Stîncile rătăcitoare, flux al conştiinţei, din nou, diseminat în acţiunile şi gesturile unor personaje minore, care alcătuiesc lumea oraşului. „Gîndeşte, Zavalita“. Replică-cheie din Conversaţia la Catedrală a lui Llosa, unde dialogul se întretaie, aşa cum fluxurile conştiinţelor se amestecă. 19 scene ce se completează una pe alta. Sirenele, interludiul muzical, unde ritmul intermediază realitatea, capitol unde refrenul, reluarea mai mult sau mai puţin exactă a unor teme, sînt definitorii. Ciclopii, naratorul nenumit, agresiv şi orgolios, care controlează personajele şi dipunerea lor. Nausicaa, din nou flux al conştiinţei, din perspectiva nimfetei Gerty MacDowell, apoi a lui Bloom. Capitol esenţial pentru controversetul Nabokov. Gerty, o Lolită. Boii soarelui sau evoluţia limbajului, de la cronicile irlandeze timpuri, la slangul contemporan; parodii, în mod evident. Cît de mult îi datorează Maimuţoiul lui Cărtărescu (şi Levantul, 1990) acestui capitol. Poezia română, în evoluţia ei, subiectul principal. Evoluţia limbii irlandeze şi a stilurilor de expresie engleză. Levantul, o localizare joyciană. Circe sau metamorfoza personajelor: schimbarea numelor lor, loc comul la Marquez. Şi pentru localizări autohtone, precum D.R. Popescu (Vînătoarea regală). Pornind de la halucinaţii, de la confuzia real/imaginar, undeva în preziua suprarealismului. Cu experienţa dadaismului, ca premergătoare, mai puţin lipsa de finalitate declarată a dadaiştilor. Lumea terorii. Antiutopia care chiar îl asasinează pe Bloom, pentru a reapărea, purificat, în scena următoare.

Schimbarea numelui personajelor, de mai multe ori, schimbarea costumelor lor înseamnă un drum teribil prin ceea ce nu poate fi exprimat, prin ceea ce este refulat, prin ceea ce trebuie spus. Mai întîi, numele lui Bloom este aneantizat de glosolalii, e numit lugubriosul Booloohoom[1], apoi un clopot chiar spune, pufăind, puf-puf, Poldy, Blum-blum Bloohoom: „Bang Bang Bla Bak Blud Bugg Bloo“. În al doilea rînd, cele mai năucitoare denumiri şi preocupări sociale pentru personalitatea sa: doctor, profesor, paşă, von Bloom paşa, consilier, rege (Leopold întîiul), papă, mesia, vestind noul Bloomusalem în Noua Hibernia a viitorului. În fine, femeie: Blooma, tot ceea ce poate produce psihicul său. Aceleaşi caracteristici are, de-a lungul romanului, şi Stephan Dedalus, Eminenţa Sa Simon Stephen Cardinal Dedalus, prima­tul întregii Irlande. Un anticardinal. Nu chiar un antichrist, cum a fost dovedit Bloom în procesul ce i s-a înscenat, demn de o fantezie orwelliană, ci un cardinal al băuturii, cu însemnele alcătuite din dopuri de sticlă (rozariul) şi engolpioane din tirbuşoane. După ce, mai înainte, se autointitulase Bous Stephanoumenos, Bardul bivolilor binevoitor sau, cu un joc de cuvinte baudelairian, tipic gîndurilor interioare, Autontimerumenos. Bous Stepha-noumenos. Nici personajele însele nu au acces la numele lor, le poartă cu ruşine, cu vinovăţie. Condiţia umană. Existenţialism. Bloom, se ştie, cu origini evreieşti, tatăl său îşi schimbase numele, din Virag (magh. Floare) în Bloom. Tatăl care s-a sinucis, a cărui comemorare se apropie, tot undeva în iunie, la sfîrşitul lunii. Stephan, în conflict direct cu familia sa, de unde plecase. Stephan, care declară diverşilor că îi este vag cunoscut Simon Dedalus, tatăl său în fond. Numele, care îl obsedează. Cine este fiul lui Dedalus? Icar, cel care a pierdut, cel infatuat, cel necopt. Este el un Icar?

Întoarcerea (Nostos), ultima parte. Stephan, oricine ar fi el, şi Leopold, oricum l-ar chema, se întîlnesc: episodul Eumaeus, comunică, se comunică. Un narator prezumţios, afectat, de sfîrşit de secol 19 psihologizant, un Paul de Kock, cel atît de apreciat de Molly Bloom, graţios, dizgraţios.

Ce se poate înţelege din „romanul“ acesta? Ne lămureşte Ithaca, acel capitol, penultimul din economia romanului, alcătuit din întrebări de catehism, în ultimă instanţă şcolăreşti, care reia principalele fire narative, ceva din gîndurile lor. Întrebările cer răspunsuri ample, descriptive. Iese din mantie noul roman francez. De aici cum vine apa din canale, ah, apa, ce înseamnă să dai drumul la un robinet în locuinţa lui Bloom. Este partea cea mai ascunsă a romanului: tot întrebînd, examenul şcolar, de la finele ciclului de şcolarizare, nu află nimic. Dă nişte sancţiuni, nişte diplome. Penelopa, întoarcerea. Anti-Penelopa, după cum se ştie, ne-am obişnuit.

---

[1] Traducere de Mircea Ivănescu, 1984.

Textul de față a fost postat și pe blogul autorului. Vezi

http://literaturcoaz.blogspot.com/2010/06/bloomsday-2010.html

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (3): Caleidoscop

Antologia Transitions stories (1932) exprimă un program, acela al deconstrucţiei prin limbaj, prin subminarea sa chiar din interiorul său; nu doar cuvintele valiză sau alte derivări afixale, ci, în cea mai mare parte, noţiunile logico-semantice, logico-matematice după care este alcătuit limbajul, reprezentările asupra lumii pe care limbajul le implică; în antologie apar autorii care au scris pentru transpositions, printre ei James Joyce, cu un fragment din opera în desfăşurare (work in progress) denumit A Muster of Work in Progress, care va deveni mai tîrziu Finnegans Wake, Kafka (Verdictul), Gertrude Stein, Kurt Schwitters, Robert Desnos, Ribbemont-Dessaignes, Philippe Soupault – printre ei şi americanul de origine română Peter Neagoe.

Neagoe nu este un scriitor experimentalist radical precum cei menţionaţi, povestirea sa (Caleidoscop, publicată în 1928 în revista transitions reprezintă şi debutul său) nu caută alte modalităţi de exprimare în afara limbajului inteligibil, dar era suficient de apropiat de grupul american din Paris pentru a fi prezent aici şi, în acelaşi timp, îndeajuns de valoros. El are aici o povestire erotică, la persoana întîi; îl interesează însă, mai ales, felul în care reprezentările mentale sînt determinate de limbaj, de actul scrisului, de traducerea acestor imagini în sris, proces de conştiinţă şi meşteşug inerent oricărui scriitor. De aceea textul devine mai mult  unul despre actul de a scrie: „Two girls – shopworkers – smiling and with bag stand out. Why? Footsteps in the hall, a door opening and the voice of the hostess infrige upon me. I write! Outside the noises go on parallel with the lines of my words.“[1]

E semnificativ faptul că Neagoe a fost primit, reprimit în cultura română prin „românismul“ său, prin aspectele satului transilvan pe care le descrie, de extracţie tradiţională, chiar tradiţionalistă. Este tradus la noi în perioada interbelică de Profira şi Teodora Sadoveanu, scriu despre el Izabela Sadoveanu, Victor Eftimiu, dar şi Gheorghe Dinu, în Adevărul literar şi artistic din 1937 îi sunt publicate, în foileton, diferite texte. Şi critica mai nouă îl pune în acelaşi tipar obsolet; Mircea Popa scrie în 1998: „Neagoe e un excelent observator al vieţii satului transilvănean de la începutul secolului, cu obiceiurile de vară, toamnă sau iarnă, cu ritualul cotidian al muncilor ţărăneşti“. Tematic, este adevărat, dar modalitate de a scrie este clar novatoare, Caleidoscopul este o rememorare, un flux al conştiinţei adaptat sau însuşi procesul de percepere, filtrat sau exprimat ca un caleidoscop, unde scrisul creează lumea: „I had left the word out unwritten, and that set me back“. Există discontinuităţi în naraţiune; rememorarea unei poveşti de dragoste reţine doar mirosuri, culori, sunete – senzaţii din lumea ţărănească, nu întîmplări.

Desigur, aceast „românism“, „transilvănism“ este o parte a operei sale, care nu ar trebui să acopere activitatea de experimentalist, din anturajul revstei transitions, apoi din propriile iniţiative: între ianuarie 1931 şi aprilie 1932 coeditează cu Samuel Putnam la Paris THE NEW REVIEW. An international notebook for the arts (5 numere); a colaborat, în această calitate, cu editorii asociaţi precum Ezra Pound, Richard Thoma, iar în revistă semnau Cocteau, Pound, Antheil, Shapiro (Sanford), Brassai, Farrell, Unamuno, Mangan, Biely, Miller, Arp, Carnevali, Beckett, Marinetti, Macleod; în 1932 face o antologie despre Americans abroad, unde erau prezenţi Hemingway, John Dos Passos, Williams C. Williams, Henry Miller ş.a; apoi, îm acelaşi an, este inclus în alte antologii de povestiri, împreună cu Faulkner sau Caldwell.

Peter Neagoe este un scriitor modernist. Un scriitor controversat, acuzat de pornografie, interzis în Statele Unite, într-o primă etapă, pentru Easter Sun (Soarele de Paşti, 1936), roman despre erotism, despre atracţia erotică în lumea satului, care generează invidie, iar frumoasa Ileana va fi suspectată de vrăjitorie.

---

[1] „Două fete – vînzătoare – zîmbesc şi stau cu o pungă în mînă. De ce? Paşi pe hol, o uşă deschizîndu-se şi vocea gazdei către mine. Scriu! Afară zgomotele se aud paralel cu liniile rîndurilor mele.“, în Kaleidoscope, în Winning a wife & other stories, 1935, p. 66-72.

Ilustrația reprezintă coperta antologiei transitions stories (1929)

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (1): transitions

Începând de astăzi, blogul meu are bucuria de a găzdui eseul domnului Dan Gulea dedicat explorării universului joycean din romanul Veghea lui Finnegan. Bun venit, domnule Gulea! Iar cititorilor, ca de obicei: lectură plăcută! (O.P.)

Revista cu acest nume, editată de Eugene Jolas între 1927 şi 1938, reţine contribuţiile scriitorilor americani din străinătate, dar şi contribuţiile scriitorilor englezi aflaţi în afara spaţiului lingvistic; editată la Paris, apoi la Colombay-les-deux-Eglises, revista este importantă prin experimentele radicale asupra limbajului şi asupra artei. În primul rînd limbajul, pentru că este principala „materie de lucru“; perioada transitions înseamnă primele pagini şi variante din Finnegans Wake de James Joyce (intitulată, generic, Work in Progress), apoi nume precum Gertrude Stein, Max Ernst, William Carlos Williams (The Dead Baby, The Somnambulists, Winter, Improvisations, A Voyage to Paraguay), Franz Kafka, Metamorphosis, Ernest Hemmingway, Juan Gris, Samuel Beckett, Pablo Picasso (Petite Fille Lisant). Introducerea editorilor din 1927 scrie despre o căutare a frumuseţii („quest for beauty “) şi despre experiment, ca principale deziderate, pentru scriitorii americani, dar şi pentru oricare alţii: „faptul că numele autorului este necunoscut înseamnă, din start, o examinare binevoitoare manuscrisului“. Acest program arată mai degrabă lipsa de program, dar este o dorinţă pentru eliberarea de prejudecăţi, în numele unei lecturi libere; retrospectiv, se poate spune că programul revistei a fost experimentul, aşa cum anunţau ei, înţeles ca experiment asupra limbajului şi exprimării.

Pe de altă parte, Jolas semnează frecvent diferite manifeste; unul este cel despre vertigralism din 1935, unde această nouă „eră“ înseamnă redescoperirea omului „preistoric“ şi, în ultimă instanţă, „vocea inefabilă a tăcerii inimii“, pentru „crearea unei gramatici primitive, care se poate apropia de limba lui Dumnezeu“. Asta pentru că, încă din 1929, ei erau nemulţumiţi de „lălăitul“ povestirilor, al romanelor, al naturalismului descriptiv – ca orice manifest avangardist. Şi, scriitorul nu mai comunica, el doar va exprima, iar cretorul are dreptul „să dezintegreze materia primă a cuvintelor impuse de limbă şi de dicţionare“. Proclamaţia, semnată, printre alţii, de Jolas, A.L. Gillespie, Harry Crosby, Elliot Paul (coeditor) avea ca antecesori declaraţi pe Rimbaud (ritmica „halucinaţie a cuvintelor“) şi mai ales Blake; „mînia tigrului, mai înţeleaptă decît manejul cailor dresaţi“ înseamnă, în traducerea autorilor, că „scriitorul are dreptul să nu respecte regulile gramaticale, sintactice şi să folosească cuvintele aşa cum doreşte“. O ilustrare clară a experimentelor joyciene cu work in progress.

 

Ilustrația reprezintă coperta revistei transitions (nr. 8, nov. 1927)