Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (II)

Maiestatea lui Joyce face deopotrivă un poem şi o poveste, un poem, pentru că Finnegans Wake poate fi citit de oriunde, în mic, pentru a aluneca pe multiglosele sale, poate fi citit în mare, ca o serie de poveşti, deopotrivă locale, particulare şi universale: Here Comes Everybody, prescurtat HCE, leitmotiv al romanului, care se adresează mai ales cititorului.

Un traducător în română al acestui roman identifică şi nişte cuvinte în limba română în originalul Finnegans Wake. Cu cercurile româneşti din străinătate, din Paris, fie numai prin Brâncuşi, Joyce luase cunoştinţă, astfel încît Laurent Milesi[1] face următoarele precizări, colaţionînd textul romanului cu carnetele lui Joyce:

• în 54.15-17, Joyce scrie: „Batiste (…) ismeme de bumbac e meias de portocallie“
• în 114.4 e menţionat numele de Bukarahast
• în 484.29, un personaj vorbeşte de asemenea „poliglosînd“: „Aye vouchu to romanescu“

Apoi, în Carnetele sale, Joyce face nişte notaţii despre articolul enclitic, specific limbii române, observaţii pe care nu le foloseşte în roman, mai departe; o probă doar că era interesat de poliglosii, de diferite experienţe lingvistice. E drept că româna din Finnegans Wake este mai degrabă aproximativă, şi Milesi scoate în evidenţă asemănările românei cu italiana, o cale de intrare în acest poliglosism joycian, de unde vorbitorul de română poate recunoaşte nişte sufixe sau nişte foneme aproximative, dar suficient de credibile, ca şi demonstraţia lui Milesi, pentru ca româna „să existe“ în Finnegans Wake.

În traducere, mai întîi, rîurile irlandeze, vest-europene, sînt înlocuite cu nume din geografia est-europeană; în al doilea rînd, referinţele culturale suferă o translare identică: în loc de Dante, vom avea trimiteri la opera eminesciană; în fine, din punct de vedere lingvistic, noul idiom al românei joyciene este compus din pluricronia slav vechi-francez. Iar traducerea poate suna astfel:

„Ah, era însă baba ciudată, oricum, Anna Livia, picioruşe de păpuşe! Şi segur era şi el ciodetul ghiduş, Dragul Dumpling Djegos, adoptatăl cîrpaci al fiilaylor şi fetişcanelor. Naşă şi nas, la toţi le sîntem urnaşi.*  Navea el şapte dame care să-l muierească? Şi fiecare dam avea şapte cîrje. Şi fiecare cîrjă avea şapte tonuri. Şi fiecare ton avea un criş** diferind. Spumă pentru mine şi supă pentru tine şi socoteala medicului pentru Joe John. Befor! Bifur! Îşi mărita iarmaroacele, la ieftină înghesoială, ştiu eu, ca oricare Hîdolatru? Catolic Etrusc, în birnele lor gălbui lămîi trondofirii şi nelbele lor indiene turchise. Dar la sîn milhai*** cine era soaţa? Cîndva tot ce era era frumos. Tys Elvenland! Să trăieşti cît tempul timpuriller şi la mulţi ani fericiţi. La fen din nou. Ordovico sau viricordo. Anna era, Livia e, Plurabella va fi. Adunărea nordacilor s-a sprelocrat ca Dunav la sudici, dar cît de mulţi pluratori făcea fiecine în persoană? Latineşte-mi asta, învăţate-mi de la trinity, din sanscreza ta în eriana nestră!“[2]

* rîul Nass; germ. naβ, ud; rîul Urna, în Rusia

** fr.cri, strigăt; onomatopee; rîurile Crişului

*** sîn, subst.; engl., milk.

Milesi operează mai multe tipuri de substituiri, pentru această traducere in progress; în ce măsură se mai păstrează sensul iniţial? Să fie virtualul cititor român (virtualul, pentru că o traducere completă încă nu există…) mai repede cugetător, mai repede înţelegător ale referirilor la Eminescu decît la cele danteşti?

---

[1] Laurent Milesi, A[nna] L[ivia] P[lurabelle] in Romanian, în Karen Lawrence (coord.), Transcultural Joyce, Cambridge University Press, 1998, p. 199-207.

[2] În engleză: „Ah, but she was the queer old skeowsha anyhow, Anna Livia, trinkettoes! And sure he was the quare old buntz too, Dear Dirty Dumpling, foostherfather of fingalls* and dotthergills**. Gammer and gaffer we’re all their gangsters. Hadn’t he seven dams to wive him? And every dam had her seven crutches. And every crutch had its seven hues.*** And each hue had a differing cry. Sudds for me and supper for you and the doctor’s bill for Joe John. Befor! Bifur! He married his markets, cheap by foul****, I know, like any Etrurian Catholic Heathen, in their pinky limony creamy birnies and their turkiss indienne mauves*****. But at milkidmass who was the spouse? Then all that was was fair. Tys Elvenland ! Teems of times and happy returns.****** The seim anew. Ordovico or viricordo.******** Anna was, Livia is, Plurabelle’s to be. Northmen’s thing made southfolk’s place but howmulty plurators made eachone in person? Latin me that, my trinity scholard, out of eure sanscreed********* into oure********** eryan!***********“

* Fingal, variantă pentru Fionn mac Cumhail, luptător legendar irlandez; ** Dother, drăcesc, în lb. galică; *** hue and cry: cerere publică, protest; hue: proprietate a culorilor, aşa cum se văd pe discul solar, de la roşu, la galben, verde, albastru; hue (despre văz); cry (despre auz): temă specifică pentru sinestezia (confuzia) văzului cu auzul; **** cheek by jowel: braţ la braţ ; ***** culorile curcubeului, în lumina de apus: pink, roşu; creamy, galben, turkiss (în daneză, în original), turcoaz, indienne, indigo, mauves, violet; ****** La mulţi ani! (Many happy returns); ******* rîul Seim, Rusia; din nou, acelaşi (the same anew, again); ******** viricordo: ricordo, corsi e ricorsi ale lui Vico; it. vi ricordo: îmi amintesc de tine, te cunosc; deal lîngă Dublin (Ordovician rocks); Giambattista Vico (1668-1744), autor al Principi di Scienza Nuova (1725), unde istoria are o teorie şi o desfăşurare ciclice: vîrsta teocraţiei (specifică epocii de piatră, unde vocea lui Dumnezeu, Tunetul, făcea legea), a eroilor (conflict dintre aristocraţi şi supuşii lor), a democraţiei (prezentul). Joyce, după unii comentatori, descrie şi o a patra vîrstă, a haosului; ********* Sanscrită; Sans, fr., fără; sans-creed; ********** rîul Our, din Belgia, Luxembourg şi Germania; *********** Aryan şi Eire-ian, Éire, numele galez al insulei Irlandei.

Cf. http://www.finnegansweb.com/wiki/index.php

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.