Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (III)

Aici se încheie paginile joyceene oferite lecturii gratuite pe acest blog de scriitorul Dan Gulea. Îi mulțumesc călduros și, în așteptarea apariției cărții domniei sale, nu pot spera decât că Finnegans Wake va apărea, cât mai curând, și în România, fie în original, cu sau fără aparat critic, fie într-o ediție care să așeze textul în limba engleză alături de transpunerea lui în română. (O.P.)

Referinţele româneşti din opera autorului irlandez nu se opresc aici, după cum a arătat Andrei Brezianu în Odiseu în Atlantic (1977); maiorul Tweedy, o altă întruchipare a ramolismentului, este socrul lui Leopold Bloom şi a luptat la Plevna. Informaţiile lui Joyce despre Plevna provin din cartea unui reporter de război, Hozier, care l-a atras pe Joyce. Pe de altă parte, tatăl lui Bloom, Virag, spune în reveriile terifiante din Circe un absurd proverb, un proverb am spune dadaist[1] din munţii Carpaţi, de pe la anul sau pe la anul cinci mii cinci sute şi cincizeci al erei noastre. O linguriţă de miere îl va atrage pe prietenul nostru Brunul mai mult decît jumătate de duzină de butoaie de oţet de malţ de categoria întîi… Bîzîitul bursului le excită pe balbine.

Finnwiki prezintă şi alte posibile referinţe la cultura română, în spiritul poveştilor joyciene despre limbaj şi limbi; sigur, incidental, se mai pot face diferite trimiteri la alte cuvinte şi expresii posibile în română (şi, e clar, nici cele propuse de Milesi nu sînt suficient de clare). Un etimon comun, de cele mai multe ori latin, poate fi găsit cu uşurinţă, mai ales pentru că romanul se bazează pe astfel de cuvinte „internaţionale“, cu semnificaţii, directe sau nu, în mai multe paradigme culturale. Astfel, pentru nera (198. 31), enciclopedia online găseşte şi explicaţia rîului Nera, nume comun în Italia, Rusia şi România, în contextul, nepertinent Well, old Humber was as glommen as grampus, with the tares at his thor and the buboes for ages and neither bowman nor shot abroad and bales allbrant on the crests of rockies and nera lamp in kitchen or church and giant’s holes in Grafton’s causeway and deathcap mushrooms round Funglus grave and the great tribune’s barrow all darnels occumule, sittang sambre on his sett, drammen and drommen, usking queasy quizzers of his ruful continence, his childlinen scarf to encourage his obsequies where he’d check. Apoi, în compusul ombushes, trimiteri se fac la vîrful Omu, presupus loc de epifanie al lui Zalmoxes!, pentru While over against this belles’ alliance beyind Ill Sixty, ollollowed ill! bagsides of the fort, bom, tarabom, tarabom, lurk the ombushes, the site of the lyffing-in-wait of the upjock and hockums. (7.33-36)

Se citeşte mai bine Joyce cu glosări, cu note, decît fără? În cele din urmă, după cum arată ediţiile occidentale, notele, exegeza par a-şi disputa primatul asupra textului şi faţă de acesta; opţiunea autorului însuşi pare mai democratică: Here Comes Everybody. La fel au înţeles şi congenerii săi, în momentul cînd au publicat primele texte de recepetare la opera lui Joyce, în 1929, sub titlul, de asemenea intraductibil Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress. Semnau: Samuel Beckett (textul său de debut, Dante… Bruno. Vico… Joyce), Marcel Brion (The Idea of Time in the Work of J.J.), Frank Budgen (pictorul-prieten cu J.J., despre „WiP” and Old Norse Poetry), Stuart Gilbert (Prolegomena to…), Eugene Jolas (editorul transitions, despre The Revolution of Language and J.J.), Victor Llona (I Don’t Know What to Call It But Its Mighty Unlike Prose), Robert McAlmon (Mr. Joyce Directs an Irish Word Ballet), Thomas McGreevy (The Catholic Element in „WiP), Elliot Paul (coeditor transitions, despre Treatment of Plot), John Rodker (J & His Dynamic), Robert Sage (Before „Ulysses”—and After), William Carlos Williams (A Point for American Criticism). Titlul, luat chiar din Finnegans Wake, din capitolul în care Anna Livia Plurabelle vorbeşte astfel despre nenumăratele eşecuri (căderi) ale soţului ei – în mai multe sensuri. Sensurile sînt deschise tuturor: William Carlos Williams spune că a citit cartea (sîntem în 1929, e vorba de de volumul „prefaţat“ de Brâncuşi, Tales Told of Shem and Shaun) într-o noapte, într-o stare de „fluidă oboseală“, Brion, industriosul Brion, vorbeşte despre timp, Jolas vede latura onirică din „veghea lui Finnegan“, complement pentru Ulise, Robert Sage orientează cîteva tipuri de lecturi: cea a legendelor şi miturilor, cea a gramaticii, a limbii, a tehnicii narative sau a umorului. Management şi strategie, cu un cuvînt, valabile pentru orice artist de avangardă. Un lucur comun pentru toţi aceşti primi receptori: Finnegans Wake nu se citeşte greu; reputaţia de dificultate vine dintr-un complex al cititorului care ar avea nevoie de note şi adăugiri. O work in progress se citeşte atît cît doreşte cititorul; este făcută să funcţioneze, să consume, nu să fie consumată. Să consume timp: Joyce îşi imagina cititorul ideal ca unul ce termină volumul pentru a-l reîncepe, la infinit, bazîndu-se pe spirala pe care el însuşi o desenează, continînd ultima frază cu prima, legînd începutul şi sfîrşitul pînă la confuzie. O lectură eternă, adică o relectură. Ce altceva este (folosindu-ne şi teoria lui Matei Călinescu că orice text în primul rînd se reciteşte prin complexul cultural căruia îi aparţine el sau char cititorul) acest tip de lectură dacă nu o relectură? O recitire, o spirală, pe care urci şi cobori, fără început şi fără sfîrşit.


[1] Stop[pard]!

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (2): Maşina de citit

 

Fidelă acestor principii, transitions scrie, începînd din 1930, despre o maşină de citit şi despre textele produse de ea, readies; autor: Bob Brown (Robert Carlton Brown). Înainte de invenţia computerului sau a cărţii electronice, el realizează o maşină de citit, plecînd, e adevărat, de la premisa falsă că ochiul omului modern ar putea citi mai repede, ca şi cum omul modern ar fi o specie superioară fizilogic, anatomic, „omului vechi“; dar ideea în atrage pe Gertrude Stein, William Carlos Williams şi  Marinetti (instituţionalizatul, în 1930, Marinetti, reprezentant al academiilor de arte şi al guvernelor etc.), printre alţii, care vor face readies, adică poeme pentru o astfel de maşină. Device-ul funcţiona pe baza unor microfilme, pe care erau textele, care puteau fi mărite sau micşorate cu o lupă. Cititorul de la „maşină“ se putea întoarce în text, putea naviga prin el. Principiul: ochiul surprinde dintr-o pagină cuvintele esenţiale, iar astfel apare readie. În volum un an mai tîrziu, Readies for Bob Brown machine (1931) scriu

William Carlos William:

Grace-face: hot-pot: lank-spank: meat-eat: hash-cash: sell-well: old-sold: sink-wink: deep-sleep: come-numb: dum-run: some-bum (Readie poem)

În fapt, un fel de „cuvinte în libertate“, poeme minimaliste; mai interesant, pentru că literele şi sensurile se amestecă, este Norman Macleod

Romance-toreva-province-tusuyan-mokideathofgod –

brown-slab-wall-or-withe-between-two-curvatures –

mark-delicate-jointure-arm-or-thigh-red-hang-from –

Pentru formulări, cuvinte precum toreva, tusuyan, mokideathofgod, sensul se pierde.

Experimente foarte apropiate de viziunea lui Joyce din Finnegan Wake (în volum în 1939), cu observaţia valabilă pentru orice tip de experiment al „cuvintelor în libertate“, a libertăţii cuvintelor, că, în locul acestei eliberări apare mai degrabă pericolul încifrării, al pierderii sensului, al ilizibilităţii acestor work in progress. Nu toţi cei prezenţi în antologia lui Bob Brown au urmărit această ocultare sistematică a sensurilor, dereglarea lor la fel de sistematică (dacă e să-l prafrazăm pe Rimbaud). Gertrude Stein, de exemplu, scrie We came. A History, de unde cratimele au fost omise, deşi editorul, Bob Brown, ar fi insistat ; mai tîrziu, Stein a publicat poemul într-un volum, înlocuind cratimele cu semnul egal[1]: „There are three things / That are historical / Tube roses heliotrope and lavender / They maybe fragrant lilies / And other delights but / History is made and / Preserved by heliotrope / Lavender and tube-roses“.


[1] Ulla E. Dydo, William Rice, Gertrude Stein: The Language that Rises: 1923-1934, Northwestern University Press, 2003, p. 434.

Ilustrația: Schiţă de Brâncuşi pentru volumul Tales Told of Shem and Shaun (1929), primă variantă a Work in progress / Finnegan’s Wake

 

http://cnx.org/content/m31518/latest/

http://www.nytimes.com/2010/04/11/books/review/Schuessler-t.html?_r=1&pagewanted=all

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (1): transitions

Începând de astăzi, blogul meu are bucuria de a găzdui eseul domnului Dan Gulea dedicat explorării universului joycean din romanul Veghea lui Finnegan. Bun venit, domnule Gulea! Iar cititorilor, ca de obicei: lectură plăcută! (O.P.)

Revista cu acest nume, editată de Eugene Jolas între 1927 şi 1938, reţine contribuţiile scriitorilor americani din străinătate, dar şi contribuţiile scriitorilor englezi aflaţi în afara spaţiului lingvistic; editată la Paris, apoi la Colombay-les-deux-Eglises, revista este importantă prin experimentele radicale asupra limbajului şi asupra artei. În primul rînd limbajul, pentru că este principala „materie de lucru“; perioada transitions înseamnă primele pagini şi variante din Finnegans Wake de James Joyce (intitulată, generic, Work in Progress), apoi nume precum Gertrude Stein, Max Ernst, William Carlos Williams (The Dead Baby, The Somnambulists, Winter, Improvisations, A Voyage to Paraguay), Franz Kafka, Metamorphosis, Ernest Hemmingway, Juan Gris, Samuel Beckett, Pablo Picasso (Petite Fille Lisant). Introducerea editorilor din 1927 scrie despre o căutare a frumuseţii („quest for beauty “) şi despre experiment, ca principale deziderate, pentru scriitorii americani, dar şi pentru oricare alţii: „faptul că numele autorului este necunoscut înseamnă, din start, o examinare binevoitoare manuscrisului“. Acest program arată mai degrabă lipsa de program, dar este o dorinţă pentru eliberarea de prejudecăţi, în numele unei lecturi libere; retrospectiv, se poate spune că programul revistei a fost experimentul, aşa cum anunţau ei, înţeles ca experiment asupra limbajului şi exprimării.

Pe de altă parte, Jolas semnează frecvent diferite manifeste; unul este cel despre vertigralism din 1935, unde această nouă „eră“ înseamnă redescoperirea omului „preistoric“ şi, în ultimă instanţă, „vocea inefabilă a tăcerii inimii“, pentru „crearea unei gramatici primitive, care se poate apropia de limba lui Dumnezeu“. Asta pentru că, încă din 1929, ei erau nemulţumiţi de „lălăitul“ povestirilor, al romanelor, al naturalismului descriptiv – ca orice manifest avangardist. Şi, scriitorul nu mai comunica, el doar va exprima, iar cretorul are dreptul „să dezintegreze materia primă a cuvintelor impuse de limbă şi de dicţionare“. Proclamaţia, semnată, printre alţii, de Jolas, A.L. Gillespie, Harry Crosby, Elliot Paul (coeditor) avea ca antecesori declaraţi pe Rimbaud (ritmica „halucinaţie a cuvintelor“) şi mai ales Blake; „mînia tigrului, mai înţeleaptă decît manejul cailor dresaţi“ înseamnă, în traducerea autorilor, că „scriitorul are dreptul să nu respecte regulile gramaticale, sintactice şi să folosească cuvintele aşa cum doreşte“. O ilustrare clară a experimentelor joyciene cu work in progress.

 

Ilustrația reprezintă coperta revistei transitions (nr. 8, nov. 1927)