Aici se încheie paginile joyceene oferite lecturii gratuite pe acest blog de scriitorul Dan Gulea. Îi mulțumesc călduros și, în așteptarea apariției cărții domniei sale, nu pot spera decât că Finnegans Wake va apărea, cât mai curând, și în România, fie în original, cu sau fără aparat critic, fie într-o ediție care să așeze textul în limba engleză alături de transpunerea lui în română. (O.P.)
Referinţele româneşti din opera autorului irlandez nu se opresc aici, după cum a arătat Andrei Brezianu în Odiseu în Atlantic (1977); maiorul Tweedy, o altă întruchipare a ramolismentului, este socrul lui Leopold Bloom şi a luptat la Plevna. Informaţiile lui Joyce despre Plevna provin din cartea unui reporter de război, Hozier, care l-a atras pe Joyce. Pe de altă parte, tatăl lui Bloom, Virag, spune în reveriile terifiante din Circe un absurd proverb, un proverb am spune dadaist[1] din munţii Carpaţi, de pe la anul sau pe la anul cinci mii cinci sute şi cincizeci al erei noastre. O linguriţă de miere îl va atrage pe prietenul nostru Brunul mai mult decît jumătate de duzină de butoaie de oţet de malţ de categoria întîi… Bîzîitul bursului le excită pe balbine.
Finnwiki prezintă şi alte posibile referinţe la cultura română, în spiritul poveştilor joyciene despre limbaj şi limbi; sigur, incidental, se mai pot face diferite trimiteri la alte cuvinte şi expresii posibile în română (şi, e clar, nici cele propuse de Milesi nu sînt suficient de clare). Un etimon comun, de cele mai multe ori latin, poate fi găsit cu uşurinţă, mai ales pentru că romanul se bazează pe astfel de cuvinte „internaţionale“, cu semnificaţii, directe sau nu, în mai multe paradigme culturale. Astfel, pentru nera (198. 31), enciclopedia online găseşte şi explicaţia rîului Nera, nume comun în Italia, Rusia şi România, în contextul, nepertinent Well, old Humber was as glommen as grampus, with the tares at his thor and the buboes for ages and neither bowman nor shot abroad and bales allbrant on the crests of rockies and nera lamp in kitchen or church and giant’s holes in Grafton’s causeway and deathcap mushrooms round Funglus grave and the great tribune’s barrow all darnels occumule, sittang sambre on his sett, drammen and drommen, usking queasy quizzers of his ruful continence, his childlinen scarf to encourage his obsequies where he’d check. Apoi, în compusul ombushes, trimiteri se fac la vîrful Omu, presupus loc de epifanie al lui Zalmoxes!, pentru While over against this belles’ alliance beyind Ill Sixty, ollollowed ill! bagsides of the fort, bom, tarabom, tarabom, lurk the ombushes, the site of the lyffing-in-wait of the upjock and hockums. (7.33-36)
Se citeşte mai bine Joyce cu glosări, cu note, decît fără? În cele din urmă, după cum arată ediţiile occidentale, notele, exegeza par a-şi disputa primatul asupra textului şi faţă de acesta; opţiunea autorului însuşi pare mai democratică: Here Comes Everybody. La fel au înţeles şi congenerii săi, în momentul cînd au publicat primele texte de recepetare la opera lui Joyce, în 1929, sub titlul, de asemenea intraductibil Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress. Semnau: Samuel Beckett (textul său de debut, Dante… Bruno. Vico… Joyce), Marcel Brion (The Idea of Time in the Work of J.J.), Frank Budgen (pictorul-prieten cu J.J., despre „WiP” and Old Norse Poetry), Stuart Gilbert (Prolegomena to…), Eugene Jolas (editorul transitions, despre The Revolution of Language and J.J.), Victor Llona (I Don’t Know What to Call It But Its Mighty Unlike Prose), Robert McAlmon (Mr. Joyce Directs an Irish Word Ballet), Thomas McGreevy (The Catholic Element in „WiP”), Elliot Paul (coeditor transitions, despre Treatment of Plot), John Rodker (J & His Dynamic), Robert Sage (Before „Ulysses”—and After), William Carlos Williams (A Point for American Criticism). Titlul, luat chiar din Finnegans Wake, din capitolul în care Anna Livia Plurabelle vorbeşte astfel despre nenumăratele eşecuri (căderi) ale soţului ei – în mai multe sensuri. Sensurile sînt deschise tuturor: William Carlos Williams spune că a citit cartea (sîntem în 1929, e vorba de de volumul „prefaţat“ de Brâncuşi, Tales Told of Shem and Shaun) într-o noapte, într-o stare de „fluidă oboseală“, Brion, industriosul Brion, vorbeşte despre timp, Jolas vede latura onirică din „veghea lui Finnegan“, complement pentru Ulise, Robert Sage orientează cîteva tipuri de lecturi: cea a legendelor şi miturilor, cea a gramaticii, a limbii, a tehnicii narative sau a umorului. Management şi strategie, cu un cuvînt, valabile pentru orice artist de avangardă. Un lucur comun pentru toţi aceşti primi receptori: Finnegans Wake nu se citeşte greu; reputaţia de dificultate vine dintr-un complex al cititorului care ar avea nevoie de note şi adăugiri. O work in progress se citeşte atît cît doreşte cititorul; este făcută să funcţioneze, să consume, nu să fie consumată. Să consume timp: Joyce îşi imagina cititorul ideal ca unul ce termină volumul pentru a-l reîncepe, la infinit, bazîndu-se pe spirala pe care el însuşi o desenează, continînd ultima frază cu prima, legînd începutul şi sfîrşitul pînă la confuzie. O lectură eternă, adică o relectură. Ce altceva este (folosindu-ne şi teoria lui Matei Călinescu că orice text în primul rînd se reciteşte prin complexul cultural căruia îi aparţine el sau char cititorul) acest tip de lectură dacă nu o relectură? O recitire, o spirală, pe care urci şi cobori, fără început şi fără sfîrşit.
[1] Stop[pard]!
Ovidiupecican's Blog 