Lucrare care nu este terminată, care nu se va termina, care rezonează la mai multe niveluri. Titlu iniţial pentru Finnegans Wake. „Translation in progress“, s-a spus.
Premergătoare, în multe direcţii, a lui Finnegans Wake, Ulise oferă o idee despre work in progress, în accepţia lui Joyce: acest tip descriitură se poate realiza în primul rînd prin limbaj, prin esenţializarea şi abstractizarea limbajului, prin proliferarea nu numai a parodiilor literare, culturale, dar şi mai multor stiluri şi expresii ale culturii populare. În Ulise, Joyce creează şi decreează lumi, realizează un tip de operă totală, un concept familiar oricărui artist de avangardă: note muzicale, scenete de teatru, poveşti, ştiri, anunţuri, reverii scientiste, totul este exprimat şi reluat în Ulise, aşa cum alţii au imaginat limbajele zaum, dadaismul, picto-poeziile din orice epocă sau alte creaţii individuale, de o viaţă: Merz-ul lui Schwitters, cuvintele în libertate marinettiene etc. – cu exact acelaşi scop, al unei exprimări depline. Exprimări care înseamnă, cel mai adesea, exil, peregrinare, la nivel individual: Tzara şi compania, fugitivi din cauza unui rău al secolului; Schwitters, în conflict cu autorităţile naziste, în cele din urmă, trăieşte în Norvegia, apoi în Anglia. Joyce, de asemenea, în paradigma exilatului, a marginalului, adăpostit de grupul american din Paris, de Imperiul Austro-Ungar, de frumoasa Italie. Instabil, irascibil, în permanentă căutare. Povestea lui Ulise, după cum a spus Pound, o schelărie care ar fi putut fi înlăturată la finele poveştii, a poveştii limbajului şi a sensului. Blocare şi deblocare a lui. Un nou limbaj, limbajul joycean, aici trivial, dincolo erudit, nestăpînit, cercetîndu-se pe sine. Amestecul limbilor, anticipare a lui Finnegans Wake. Sau prezentarea stilurilor: mai întîi, fluxul de conştiinţă, deformat în vorbirea, în gîndurile personajelor, de puterile lor intelectuale. „Contrasmagnificandiudeobangtialitatea“ – se întreabă Stephan, cu privire la viaţa lui; despre titlul unui asistent la o execuţie, suprem sadism: „Nationalgymnasiummuseumsanatoriumandsuspensoriumsordi“. Apoi, naşterea şi renaşterea vorbirii articulate, pe baza intertextului, a parodiei elementelor de cultură irlandeză. Cum poţi fi irlandez? Ce înseamnă asta? Mai întîi, o conştiinţă a exilatului, a opresatului, dar şi a provincialului, a celui care se află la răspîntia şi milosîrdia Imperiului, gata să spună că Patrick W. Shakespeare este un scriitor irlandez, ca şi Dante Aligheri, de aceeaşi importanţă cu „marii eroi naţionali“: Bărbatul care a spart o bancă în Monte-Carlo, Femeia care nu a spart nici o bancă în Monte-Carlo. Mizeria, parvenitismul, amoralismul. Referinţe clasice: o întreagă cultură, filtrată prin semnificaţia limbajului, neostenit, în fiecare capitol. Ulise, mantaua de sub care au ieşit toate marile romane ale secolului 20, şcolile narative cele mai importante.
Lecţia principală: un narator sau un stil narativ se interpune faptelor, astfel încît adevărata realitate nu poate fi percepută; aici un narator preţios, dincolo întrebări şi răspunsuri (deci descriere…), permanent o mediere.
Mai întîi, prin fluxul conştiinţei. Ce poate fi mai direct şi mai stăin în acelaşi timp? Conştiinţa personajului este expusă, gîndurile lui, între care nu se pot face toate conexiunile – din partea cititorului. De aceea, după o butadă, Ulise este o carte despre care toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu a citit-o. Joyce, un autor despre care toată lumea vorbeşte, fără a-l citi. Pentru că o singură lectură poate înţelege un cititor. Permanent rămîn sensuri neelucidate. Cum ar arăta cititorul ideal (Eco) pentru Joyce?
Flux al conştiinţei: Telemachus, Nestor, Proteus. Scandalul: Calypso, cu Leopold Bloom defecînd şi citind, apoi folosind o bucată literară, premiată de ziar, pentru a se şterge. Şocul. Literatura şocului. Samuel Beckett şi personajul său care analizează tipurile de defecaţie şi toate consecinţele lor (Molloy). Beckett, studentul lui Joyce. Bruckner, Luni de fiere (1981). Lotofagii, corespondenţa amorosă sub pseudonim: Henry Flower (alias Leopold Bloom) îi scrie unei Martha Clifford. Prima schimbare a numelui. Scriere şi ştergere: după ce o citeşte, Bloom rupe scrisoarea, ştergînd „urma“ infidelităţii. Hades, coborîrea, s-ar spune. De fapt, un Anti-Hades, aşa cum Nestor, ramolitul Deasy, director de şcoală, nu putea să fie un înţelept, ci un avar agramat. Literatura anti, aşa cum o înţelegeau Jarry sau Alphonse Allais, gluma, farsa, patafizica. Descompunerea limbajului: slujba latinească este asemănătoare pentru Bloom cu „mormăitul unei broaşte“. Apoi Aeolus, perindarea agentului de publicitate Bloom prin redacţiile dublineze, verbiajul ziariştilor, capabili de figuri de stil pretenţioase pentru a arăta nimicul, pentru a umple un timp, o slujbă, o viaţă. Lestrigonienii, canibalii, unde ramolitul, al doilea ramolit în ordinea apariţiei din roman, Denis Breen, este ameninţat cu moartea: U.P. scrie pe o vedere pe care o primise de curînd. O farsă a micului său cerc de prieteni. Nu se ştie cine ameninţă, dar Denis şi cu familia ssa sînt hotărîţi să ceară în judecată o sumă uriaşă. Scylla şi Charybda, lumea intertextului, a trimiterii culturale către opera lui Shakespeare, în special, prin Dedalus, revenit în centrul romanului. Stîncile rătăcitoare, flux al conştiinţei, din nou, diseminat în acţiunile şi gesturile unor personaje minore, care alcătuiesc lumea oraşului. „Gîndeşte, Zavalita“. Replică-cheie din Conversaţia la Catedrală a lui Llosa, unde dialogul se întretaie, aşa cum fluxurile conştiinţelor se amestecă. 19 scene ce se completează una pe alta. Sirenele, interludiul muzical, unde ritmul intermediază realitatea, capitol unde refrenul, reluarea mai mult sau mai puţin exactă a unor teme, sînt definitorii. Ciclopii, naratorul nenumit, agresiv şi orgolios, care controlează personajele şi dipunerea lor. Nausicaa, din nou flux al conştiinţei, din perspectiva nimfetei Gerty MacDowell, apoi a lui Bloom. Capitol esenţial pentru controversetul Nabokov. Gerty, o Lolită. Boii soarelui sau evoluţia limbajului, de la cronicile irlandeze timpuri, la slangul contemporan; parodii, în mod evident. Cît de mult îi datorează Maimuţoiul lui Cărtărescu (şi Levantul, 1990) acestui capitol. Poezia română, în evoluţia ei, subiectul principal. Evoluţia limbii irlandeze şi a stilurilor de expresie engleză. Levantul, o localizare joyciană. Circe sau metamorfoza personajelor: schimbarea numelor lor, loc comul la Marquez. Şi pentru localizări autohtone, precum D.R. Popescu (Vînătoarea regală). Pornind de la halucinaţii, de la confuzia real/imaginar, undeva în preziua suprarealismului. Cu experienţa dadaismului, ca premergătoare, mai puţin lipsa de finalitate declarată a dadaiştilor. Lumea terorii. Antiutopia care chiar îl asasinează pe Bloom, pentru a reapărea, purificat, în scena următoare.
Schimbarea numelui personajelor, de mai multe ori, schimbarea costumelor lor înseamnă un drum teribil prin ceea ce nu poate fi exprimat, prin ceea ce este refulat, prin ceea ce trebuie spus. Mai întîi, numele lui Bloom este aneantizat de glosolalii, e numit lugubriosul Booloohoom[1], apoi un clopot chiar spune, pufăind, puf-puf, Poldy, Blum-blum Bloohoom: „Bang Bang Bla Bak Blud Bugg Bloo“. În al doilea rînd, cele mai năucitoare denumiri şi preocupări sociale pentru personalitatea sa: doctor, profesor, paşă, von Bloom paşa, consilier, rege (Leopold întîiul), papă, mesia, vestind noul Bloomusalem în Noua Hibernia a viitorului. În fine, femeie: Blooma, tot ceea ce poate produce psihicul său. Aceleaşi caracteristici are, de-a lungul romanului, şi Stephan Dedalus, Eminenţa Sa Simon Stephen Cardinal Dedalus, primatul întregii Irlande. Un anticardinal. Nu chiar un antichrist, cum a fost dovedit Bloom în procesul ce i s-a înscenat, demn de o fantezie orwelliană, ci un cardinal al băuturii, cu însemnele alcătuite din dopuri de sticlă (rozariul) şi engolpioane din tirbuşoane. După ce, mai înainte, se autointitulase Bous Stephanoumenos, Bardul bivolilor binevoitor sau, cu un joc de cuvinte baudelairian, tipic gîndurilor interioare, Autontimerumenos. Bous Stepha-noumenos. Nici personajele însele nu au acces la numele lor, le poartă cu ruşine, cu vinovăţie. Condiţia umană. Existenţialism. Bloom, se ştie, cu origini evreieşti, tatăl său îşi schimbase numele, din Virag (magh. Floare) în Bloom. Tatăl care s-a sinucis, a cărui comemorare se apropie, tot undeva în iunie, la sfîrşitul lunii. Stephan, în conflict direct cu familia sa, de unde plecase. Stephan, care declară diverşilor că îi este vag cunoscut Simon Dedalus, tatăl său în fond. Numele, care îl obsedează. Cine este fiul lui Dedalus? Icar, cel care a pierdut, cel infatuat, cel necopt. Este el un Icar?
Întoarcerea (Nostos), ultima parte. Stephan, oricine ar fi el, şi Leopold, oricum l-ar chema, se întîlnesc: episodul Eumaeus, comunică, se comunică. Un narator prezumţios, afectat, de sfîrşit de secol 19 psihologizant, un Paul de Kock, cel atît de apreciat de Molly Bloom, graţios, dizgraţios.
Ce se poate înţelege din „romanul“ acesta? Ne lămureşte Ithaca, acel capitol, penultimul din economia romanului, alcătuit din întrebări de catehism, în ultimă instanţă şcolăreşti, care reia principalele fire narative, ceva din gîndurile lor. Întrebările cer răspunsuri ample, descriptive. Iese din mantie noul roman francez. De aici cum vine apa din canale, ah, apa, ce înseamnă să dai drumul la un robinet în locuinţa lui Bloom. Este partea cea mai ascunsă a romanului: tot întrebînd, examenul şcolar, de la finele ciclului de şcolarizare, nu află nimic. Dă nişte sancţiuni, nişte diplome. Penelopa, întoarcerea. Anti-Penelopa, după cum se ştie, ne-am obişnuit.
[1] Traducere de Mircea Ivănescu, 1984.
Textul de față a fost postat și pe blogul autorului. Vezi
http://literaturcoaz.blogspot.com/2010/06/bloomsday-2010.html
Ovidiupecican's Blog 