Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (II)

Maiestatea lui Joyce face deopotrivă un poem şi o poveste, un poem, pentru că Finnegans Wake poate fi citit de oriunde, în mic, pentru a aluneca pe multiglosele sale, poate fi citit în mare, ca o serie de poveşti, deopotrivă locale, particulare şi universale: Here Comes Everybody, prescurtat HCE, leitmotiv al romanului, care se adresează mai ales cititorului.

Un traducător în română al acestui roman identifică şi nişte cuvinte în limba română în originalul Finnegans Wake. Cu cercurile româneşti din străinătate, din Paris, fie numai prin Brâncuşi, Joyce luase cunoştinţă, astfel încît Laurent Milesi[1] face următoarele precizări, colaţionînd textul romanului cu carnetele lui Joyce:

• în 54.15-17, Joyce scrie: „Batiste (…) ismeme de bumbac e meias de portocallie“
• în 114.4 e menţionat numele de Bukarahast
• în 484.29, un personaj vorbeşte de asemenea „poliglosînd“: „Aye vouchu to romanescu“

Apoi, în Carnetele sale, Joyce face nişte notaţii despre articolul enclitic, specific limbii române, observaţii pe care nu le foloseşte în roman, mai departe; o probă doar că era interesat de poliglosii, de diferite experienţe lingvistice. E drept că româna din Finnegans Wake este mai degrabă aproximativă, şi Milesi scoate în evidenţă asemănările românei cu italiana, o cale de intrare în acest poliglosism joycian, de unde vorbitorul de română poate recunoaşte nişte sufixe sau nişte foneme aproximative, dar suficient de credibile, ca şi demonstraţia lui Milesi, pentru ca româna „să existe“ în Finnegans Wake.

În traducere, mai întîi, rîurile irlandeze, vest-europene, sînt înlocuite cu nume din geografia est-europeană; în al doilea rînd, referinţele culturale suferă o translare identică: în loc de Dante, vom avea trimiteri la opera eminesciană; în fine, din punct de vedere lingvistic, noul idiom al românei joyciene este compus din pluricronia slav vechi-francez. Iar traducerea poate suna astfel:

„Ah, era însă baba ciudată, oricum, Anna Livia, picioruşe de păpuşe! Şi segur era şi el ciodetul ghiduş, Dragul Dumpling Djegos, adoptatăl cîrpaci al fiilaylor şi fetişcanelor. Naşă şi nas, la toţi le sîntem urnaşi.*  Navea el şapte dame care să-l muierească? Şi fiecare dam avea şapte cîrje. Şi fiecare cîrjă avea şapte tonuri. Şi fiecare ton avea un criş** diferind. Spumă pentru mine şi supă pentru tine şi socoteala medicului pentru Joe John. Befor! Bifur! Îşi mărita iarmaroacele, la ieftină înghesoială, ştiu eu, ca oricare Hîdolatru? Catolic Etrusc, în birnele lor gălbui lămîi trondofirii şi nelbele lor indiene turchise. Dar la sîn milhai*** cine era soaţa? Cîndva tot ce era era frumos. Tys Elvenland! Să trăieşti cît tempul timpuriller şi la mulţi ani fericiţi. La fen din nou. Ordovico sau viricordo. Anna era, Livia e, Plurabella va fi. Adunărea nordacilor s-a sprelocrat ca Dunav la sudici, dar cît de mulţi pluratori făcea fiecine în persoană? Latineşte-mi asta, învăţate-mi de la trinity, din sanscreza ta în eriana nestră!“[2]

* rîul Nass; germ. naβ, ud; rîul Urna, în Rusia

** fr.cri, strigăt; onomatopee; rîurile Crişului

*** sîn, subst.; engl., milk.

Milesi operează mai multe tipuri de substituiri, pentru această traducere in progress; în ce măsură se mai păstrează sensul iniţial? Să fie virtualul cititor român (virtualul, pentru că o traducere completă încă nu există…) mai repede cugetător, mai repede înţelegător ale referirilor la Eminescu decît la cele danteşti?

---

[1] Laurent Milesi, A[nna] L[ivia] P[lurabelle] in Romanian, în Karen Lawrence (coord.), Transcultural Joyce, Cambridge University Press, 1998, p. 199-207.

[2] În engleză: „Ah, but she was the queer old skeowsha anyhow, Anna Livia, trinkettoes! And sure he was the quare old buntz too, Dear Dirty Dumpling, foostherfather of fingalls* and dotthergills**. Gammer and gaffer we’re all their gangsters. Hadn’t he seven dams to wive him? And every dam had her seven crutches. And every crutch had its seven hues.*** And each hue had a differing cry. Sudds for me and supper for you and the doctor’s bill for Joe John. Befor! Bifur! He married his markets, cheap by foul****, I know, like any Etrurian Catholic Heathen, in their pinky limony creamy birnies and their turkiss indienne mauves*****. But at milkidmass who was the spouse? Then all that was was fair. Tys Elvenland ! Teems of times and happy returns.****** The seim anew. Ordovico or viricordo.******** Anna was, Livia is, Plurabelle’s to be. Northmen’s thing made southfolk’s place but howmulty plurators made eachone in person? Latin me that, my trinity scholard, out of eure sanscreed********* into oure********** eryan!***********“

* Fingal, variantă pentru Fionn mac Cumhail, luptător legendar irlandez; ** Dother, drăcesc, în lb. galică; *** hue and cry: cerere publică, protest; hue: proprietate a culorilor, aşa cum se văd pe discul solar, de la roşu, la galben, verde, albastru; hue (despre văz); cry (despre auz): temă specifică pentru sinestezia (confuzia) văzului cu auzul; **** cheek by jowel: braţ la braţ ; ***** culorile curcubeului, în lumina de apus: pink, roşu; creamy, galben, turkiss (în daneză, în original), turcoaz, indienne, indigo, mauves, violet; ****** La mulţi ani! (Many happy returns); ******* rîul Seim, Rusia; din nou, acelaşi (the same anew, again); ******** viricordo: ricordo, corsi e ricorsi ale lui Vico; it. vi ricordo: îmi amintesc de tine, te cunosc; deal lîngă Dublin (Ordovician rocks); Giambattista Vico (1668-1744), autor al Principi di Scienza Nuova (1725), unde istoria are o teorie şi o desfăşurare ciclice: vîrsta teocraţiei (specifică epocii de piatră, unde vocea lui Dumnezeu, Tunetul, făcea legea), a eroilor (conflict dintre aristocraţi şi supuşii lor), a democraţiei (prezentul). Joyce, după unii comentatori, descrie şi o a patra vîrstă, a haosului; ********* Sanscrită; Sans, fr., fără; sans-creed; ********** rîul Our, din Belgia, Luxembourg şi Germania; *********** Aryan şi Eire-ian, Éire, numele galez al insulei Irlandei.

Cf. http://www.finnegansweb.com/wiki/index.php

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VIII. FRUSTRARE, ONESTITATE, ORIGINALITATE

Domnule coleg Cristian Mladin,

Îmi mai mărturisiți că „Întotdeauna astfel de categorisiri (= precum cea pe care o operez eu în cazul grupului HAH; n. O.P.) mi se par complet nefericite și neproductive, ca să nu spun că exprimă cumva și o anumită frustare, îndoielnică și ea”. Mulțumesc pentru confesiune, acum știu cum vi se par ele. Oare asemenea gânduri v-au venit încă de pe când ați învățat despre definirea prin genul proxim și diferența specifică? Probabil că da, fiindcă „categorisirile”, operațiunile de măsurare, comparare, abstragere de la concret, generalizare, sunt inerente gândirii. Nu cred că ați dorit să subliniați că în viața dvs. cotidiană, ca și în activitățile dvs. intelectuale evitați operațiunile de acest gen, fiindcă asta ar însemna că preferați să operați cu idei de-a gata, cu clișee sau cu locuri comune. Nu-mi vine să cred că ați face asta, mai degrabă unii dintre tinerii domni insolenți, fără operă și maniere, care se agită prin zona comentaristicii anonime de pe siturile ziarelor și revistelor cu denunțuri ridicole s-ar asocia acestei imagini. Totuși, mă intrigă căderea dvs. în locuri comune și, dacă îmi permiteți, chiar și într-o anume ipocrizie: ce va fi fiind oare cu condamnarea frustrării, la care vă dedați? Cunoașteți vreun om care să nu aibă nicio reacție de frustrare, niciodată? Dacă da, vă felicit, dar e foarte posibil ca el să fie baronul Münchhausen sau vreun cetățean al Statelor Lunii, trimis de Cyrano de Bergerac cu vreun mesaj la dvs. Frustrarea pare să aibă cauze metafizice și teologic explicabile, dacă acceptăm gestul divin al izgonirii omului din Paradis. Cum să nu fim frustrați atunci prin însăși condiția noastră? Dvs. vă considerați un om lipsit total de frustrări? Ați atins fericirea deplină, sunteți cu totul mulțumit de ce aveți, nu vă simțiți nici măcar acum, în interiorul acestei polemici, nedreptățit, amar, puțin întunecat? Dacă e așa, felicitări, ați depășit performanța lui Diogene din Sinope, care se mortifica încercând să își reducă plafonul nevoilor la un minim care să îl absolve de neajunsurile frustrării. Veți fi fiind, în orice caz, într-un fel de Nirvana, în ataraxie, poate… Dar atunci – iertare că vă întreb – ce energie sublimă alimentează căutările dvs. întru perfecționarea de sine? Dezamăgitoare cădere în banal, comun și trivial, zău. Referința la frustrarea celuilalt nu explică nimic și nu ajută la nicio înțelegere a celuilalt. Ar fi păcat să persistați în această capcană facilă…

Dar îngăduiți-mi să mă mai apropii cu un pas de finalul epistolei dvs. Îmi spuneți că dvs. și colegii dvs. – presupun că vorbiți de cei din instituția căreia îi sunteți afiliați – evitați din răsputeri ceea ce separă, desparte. Iarăși spun: cu excepția dvs., n-am observat să se întâmple astfel. Dimpotrivă, o ranchiună semeață, prost servită de cei șapte ani de acasă (mai recent numai șase, lucru simptomatic) s-a lăfăit în comentariile de pe acest blog în toată goliciunea ei. Îmi veți răspunde, poate, că aceia care se fac vinovați de așa ceva nu aparțin cercului respectiv, fiind niște „voci din off”. Într-adevăr, parcă văd gospodine, muncitori, țărani sau oameni cultivați din alte domenii decât filosofia, sărind să apere exegeza heideggeriană și studiile de fenomenologie orientate către maestrul german asociat nazismului. Să fim serioși! Oricum, mențin pe mai departe oferta de a găzdui pe acest blog continuările discuției noastre și cu alți distinși tineri intelectuali, profesioniști într-ale filosofiei, eligibili în virtutea a numai două condiții sine qua non: coerența ideatică și respectul față de sine și față de interlocutor.

Pomeniți apoi despre „… onestitate și originalitate, atât cât poate fi ea în spațiul nostru cultural și, eu cred, că ea este din plin și una, și alta (exemple cred că aveți și dumneavoastră)”. După mine, este o exprimare prea prudentă, foarte autocenzurată, ceea ce mă face să vă întreb: oare filosofia nu folosește, printre altele, și lansării libere, neîngrădite, către cele mai de altitudine aspirații? Caută ea doar precizie, avans prudent, pas cu pas, în argumentări și demonstrații de circumstanță, aidoma unor exerciții impuse la bară? Este vorba numai de a dobândi abilități și virtuozitate? Mă gândesc la un provincial din orașul Königsberg, care, precis în ritualurile lui cotidiene până la monotonia absolută, uscat și previzibil, a cutezat, printre atâtea articulări filosofice memorabile să își înalțe gândul către… pacea eternă. „Pacea eternă!” Pare vreun gând mai ridicol decât acesta? Nu știu, dar cota de „avarie” a preciziei filosofice atunci când vine vorba de așa ceva devine vizibilă cu ochiul liber, căci pentru pacea eternă nu existau nici precedente, nici condiții; utopie curată, nu-i așa?

În virtutea acestei constatări cer dreptul pentru toți românii să viseze la onestitate și originalitate maximă, fiindcă altminteri vom ajunge să rămânem perplecși, incapabili de înțelegere, în fața șlefuirilor bezmetice, repetitive și obsesive ale lui Brâncuși, în prezența lui Henri Coandă și Traian Vuia. Spațiul nostru de acasă nu numai că are la îndemână numeroase exemple în acest sens, dar le poate produce în continuare dacă noi, intelectualii – și mai ales artiștii, savanții și filosofii – vom crea atmosfera mentală și socială favorabilă producerii și afirmării lor. Cât timp românii se vor tot văicări că e criză, că e corupție, că politica e nesatisfăcătoare, că e mai promițător să emigrăm etc., această atmosferă nu se va produce, iar consecințele benefice în planul creativității vor întârzia sau se vor subția. Nu publicarea în limbi străine mă interesează într-un moment când miniștrii de resort închid școli și spitale în România, nici să număr articole cotate ISI. Aș prefera – iertați-mă – puțin patriotism, așa cum l-a avut Emil Racoviță când, în loc să publice în Occident, în gazete științifice prestigioase, care îl solicitau, a socotit mai important să înființeze o revistă de speologie proprie, românească, aducând savanți prestigioși să publice în ea.

Mă opresc acum aici, dle Mladin, dorindu-vă cu sinceritate succes și orizonturi senine în ceea ce întreprindeți pentru cultura noastră însetată de performanțe ce nu se îndepărtează de nevoia de o viață eliberată de tenebre extremiste și disperări existențiale. Iar dacă, din neîndemânare, s-a întâmplat să vă aduc, prin acest dialog, prejudicii, consemnez aici dovada regretului meu.

Cu stimă, O.P.

P.S. Va exista, în cele din urmă, o cronică a mea la cartea dlui Mincă? Până una-alta, Sorin Lavric își laudă cu generozitate colegul în România literară. O consolare, nu?