PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

Anunțuri

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/02/21/pseudo-dezbatere-filosofica-vii-ironia-si-%e2%80%9erautatile%e2%80%9d/trackback/

RSS feed for comments on this post.

13 comentariiLasă un comentariu

  1. Iertaţi-mă, dar oare sugeraţi cumva că John R[ogers] Searle este fenomenolog…?

    • Să înțeleg că pentru dvs. el nu are nimic de a face cu fenomenologia?

      • Ba da, cum de nu: Searle are ceva de-a face cu fenomenologia, în sensul că e un OPONENT ÎNVERŞUNAT al acesteia – cel puţin în variantele ei heideggeriană şi dreyfusardă (iar prin determinativul „dreyfusardă” nu mă refer aici atât la Alfred, victima eponimă a faimoasei „affair Dreyfus” din Franţa sfârşitului de secol XIX, cât mai degrabă la filosoful nord-american contemporan HUBERT Dreyfus, cel care, prin interpretările sale, a încercat – cu succes destul de precar – să-l facă inteligibil pe Heidegger în ochii filosofilor „analitici” anglo-saxoni; chiar dacă numeroşi fenomenologi heideggerieni de pe Bătrânul Continent îl consideră pe H. Dreyfus puţin mai mult decât un simplu vulgarizator – când nu de-a dreptul un corupător al gândirii lui Heidegger -, poate că, faute de mieux, e, în schimb, ceva mai pe gustul dvs. decât exegezele europene a la Bogdan Mincă: http://en.wikipedia.org/wiki/Hubert_Dreyfus). Revenind, însă, la Searle, el (ca adversar declarat al concepţiilor lui Heidegger şi Dreyfus) este departe de a merita calificativul de „fenomenolog”, aşa încât, cu tot respectul, Domnule Profesor Pecican, nu prea are ce să caute în compania unor Levinas, Maurice (nu Jacques!) Merleau-Ponty, Gabriel Marcel sau Patocka – precum în enumerarea dvs., cam pripită. Pentru elucidări suplimentare ale poziţiilor lui Searle cu privire la fenomenologia de coloratură heideggeriană, se pot consulta cu real profit următoarele articole ale filosofului din State:

        http://socrates.berkeley.edu/~jsearle/PhenomenologicalIllusion.pdf

        http://socrates.berkeley.edu/~jsearle/limits_phenomenology.rtf

        http://socrates.berkeley.edu/~jsearle/reply_to_dreyfus_1_30_99.rtf

        Toate cele bune,
        Ion Brandea

  2. Domnule Profesor,

    Afirmaţi:

    „La maestrul danez, s-a spus, ‘ironia îşi înghite propriul stomac’, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieşi”

    Acum, având în vedere că păreţi să vă revendicaţi dinspre Kierkegaard, s-ar putea ivi întrebarea: oare şi ironia dvs. se întoarce asupra ei înseşi? Şi, dacă da, suntem oare îndrituiţi să ne gândim, în acest sens (în contextul prezentei „pseudo-dezbateri filosofice”, cum lucid o numiţi), la confuzia dvs. privitoare la Kehre? (Sau acolo va fi fost mai curînd vorba de ironia situaţiei ca atare?)

    Cu stimă (puţin amuzată, ce-i drept, dar nonbeligerantă),
    Ciprian CERB

    • Nu sunt un kierkegaardian, nu-mi permit optimismul și buna dispoziție (aproape) permanentă așa ceva. Dar ironia, fără un pic de auto-ironie, e o… fantoșă. Cine e scutit de greșeală? Și de ce ar trebui să socotim că numai ceilalți sunt demni de ironie? Felicitări pentru amuzament. Și… salutări din partea distinsului exeget von Kehre, hahaha!

    • Mă scuzaţi că intervin, dar chiar nu cred că e cazul ca o confuzie firească să fie cotată ca având anvergura unei ignoranţe incomensurabile! Confuzia a fost alimentată de modul nefiresc în care a apărut „Kehre” în text. Locul comun „după X”, în mai toate studiile pe care le-am citit eu, subliniază poziţia lui X vizavi de o anume problemă. Orice termen heideggerian netradus se semnalează în text prin utilizarea italicelor, într-un comentariu pe blog indicate ar fi ghilimelele, oricâtă grabă ar avea comentatorul, asta dacă ţine cumva la pretinsa lui formaţie! Dacă nu aş fi studiat câte ceva din scrierile heideggeriene, cu siguranţă n-aş fi ştiut nici eu „cine” este acest Kehre! La fel ca aprox. 99% din populaţia României!
      Şi nu uitaţi că această confuzie derivă dintr-o afectare de prost gust! Folosim „Kehre” în loc de „cotitură” ca să demonstrăm ce?

      • Aveţi dreptate, stimate domnule Buzdugan,

        Unul dintre tinerii colegi din grupul HAH – sau un apropiat al lor – s-a prins, în cursul partidei lui de înot, de geamandura „Kehre” şi… nu-i mai poate da drumul. Pesemne că a ajuns cu lecturile heideggeriene numai până la… cotitură. Dar nu asta e neliniştitor, ci efectul… „greblă”. Mă refer la faimoasa poveste cu şcolitul prin ţări străine care îşi epatează ruda – sau consăteanul – vorbind „ciripeşte”, până când, călcând pe o greblă, regăseşte în mod spontan şi colorat idiomul de acasă. Veţi fi observat, nu mă îndoiesc, că în cursul discuţiei noastre de pe acest blog tema respectului şi bunei cunoaşteri a limbii române a revenit, în diverse forme. Faţă de ce s-a văzut, eu am şi eperienţa moderatorului care s-a văzut nevoit să aşeze virgule, să nuanţeze în marginea citatelor etc. Nu e un paradox să vrei să traduci – din ce: tocmai din complicatissimul Heidegger – în subtila şi mlădioasa noastră limbă, pe care unul dintre favoriţii HAH, Noica, o punea să filosofeze peste capetele noastre, şi să nu o ştii ca un magician? Nu mă mir, astfel că un om de litere ca dvs. sau ca Vasile Gogea (ca să nu mă refer şi la mine) observă ifosele şi inadvertenţele până la nivelul ticurilor de argou filosofic. Dar toată pasărea pe limba ei piere, iar eu m-am cam săturat să tot revin la acelaşi punct, cu morgă şi pampon… Mulţumesc însă că aţi pus, din exterior, lucrurile la punct, poate ne vom urni, de astă dată, ceva mai departe…

  3. Acum chiar că sunt sincer curios ce va mai spune dl. Mladin (DACĂ va mai spune ceva)…! Felicitări pt. verticalitate, D-le Pecican!

  4. Multe stimate Dle Profesor,
    Ne face foarte mare placere sa citim povestirile dvs. dialogate. Va rugam totusi sa va schimbati stilul cand semnati cu alte nume pentru ca placerea sa nu fie umbrita de nici o indoiala.
    Cu deosobita stima,
    al Dvs.,
    N. Pacalitu

    • Promit să mă strădui să nu urmez (prea tare) exemplul dvs., dacă prin schimbarea stilului înțelegeți renunțarea la deferență, cum s-a vădit.

      Cu stimă nu mai puțin osăbită,
      Vigilius Haufniensis & Hilarius Bookbinder

  5. @ Ion Brandea, salutare!

    E-n regulă, v-ați prins. Uite că se mai citește și altceva decât fenomenologie. Bravos!
    … Și, totuși: dacă fenomenologii ar lua un pic în serios și pe „dușmanii” fenomenologiei s-ar declasa oare în proprii lor ochi? Hm!

  6. Pentru că, urmărind desfăşurarea acestui „turnir” filosofic, am constatat că am fost, cu tandrețe (şi nu cu „tandrețea” unui anumit Vodă!) îmbiat să intru în „arenă”, mă voi apropia doar „cîţiva paşi”:
    1. Din „rîndul” în care stau, observ că, în fundal, nobilii cavaleri încrucişează mai vechile „halebarde” ale temei rolului și locului filosofului în cetate. (Este filosof acela care e retribuit pentru „filosofarea” sa? – de pildă.)
    2. Despre „traducere” în filosofie: este ea (şi) o „profanare” a textului original? Cînd şi cum? La ce (mai) serveşte actul traducerii atunci cînd el nu se mai face (ca în evul mediu) din limbi cu mică circulaţie în limbi de largă circulaţie, ci exact invers (în cazul nostru, din germană în română)? Dacă se face doar pentru „iniţiaţi”, este inutil, presupunînd că aceştia citesc textele în original. Dacă răspund, totuşi, unei aşteptări mai largi, atunci trebuie „impuse” doar cîte o variantă de traducere pentru fiecare autor tradus, împotriva altor variante apelînd la instanţe care n-au nimic comun cu evaluarea axiologică a actului cultural?
    3. Privitor la întîietăţi revendicate în mod orgolios (cînd nu chiar cu vanitate „militantă”) nu strică să fie stabilite – ca fapt pur istoric. Cu condiţia să fie corecte (de pildă, aş putea aminti, doar în „cazul” Heidegger, traducerea lui Constantin Amăriuţei a celebrului text „Der Feldweg”, în revista „Caete de dor”, nr.3, Paris, 1951).
    Mă opresc aici. Dar voi urmări cu interes eventualele noi intrări în „arenă”.

    • Dragă Vasile,

      Vei observa că tocmai am postat partea a VIII-a (și ultima) a răspunsului meu către dl. Cristian Mladin. Mă mișc încet, deh, dar măcar știu în ce direcție. Colegii HAH, între timp, aplică tactici învățate de la Ștefan cel Mare: sar deghizați din tufișuri și scot câte un mic „Bau!”. Eu… mă sperii ce mă sperii… și trec mai departe, îmi văd – cum s-ar zice – de treabă.

      Uite însă că ajung și la temele propuse de tine în mesajul anterior, subiecte demne de toată atenția. Micile bucurii ale dialogului pe blog vor continua, așadar, indispunând, poate, tocmai pe cei care era de așteptat să se bucure: filosofii.

      Adaug pe lista de așteptare și întrebările tale cu miez și rețin și precizarea cu caracter istoric-bibliografic referitoare la traducerea din 1950. Oricine ar dori să îți răspundă însă înainte de mine la aceste recente problematizări este binevenit, cât timp va respecta regula urbanității.

      Cu prietenie,
      Ovidiu


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: