STRĂMOȘII MEI DINSPRE MAMA

Pentru cei mai mulți dintre noi, strămoșii sunt o expresie dincolo de care se întrezăresc siluete fără contur, fantasme la care visăm, pe care ne bizuim în speranța unei refaceri a triburilor din care venim și care continuă prin noi și ai noștri, venind de departe, mergând înainte cine știe cât, până la resorbirea în alte clanuri și societăți, dincolo de marginile previzibile ale timpului… Câți dintre noi se pot lăuda că au idee despre cum arătau cei din care provin dincolo de bunici? Încă nu sunt la modă cercetările de arhivă și nu am dezvoltat hobby-ul genealogiei ad usum delphini, dincolo de orice pretenții aristocratice, legate de speranțele unor moșteniri, dintr-o nevoie ce îmbină metafizica și contemplația estetică a trecutului trans-personal legat direct de noi.

Există o zestre genetică, există un bagaj de amintiri, există câteva repere mitizate în fiecare catenă familială dintr-o societate. Nici familia mea nu face excepție. În tentativa de a recupera ceva din aceste dimensiuni, atașez aici câteva portrete ale înaintașilor mei materni așa cum s-au păstrat ele, fiind scanate chiar astăzi, de către sora mea Pușa.

În fotografia de ansamblu sunt înfățișați străbunicul meu matern, Vutan Florea, în preziua plecării lui în armată, ca urmare a convocării cu prilejul primului război mondial. Suntem, așadar, în vara lui 1914, iar străbunicul – stabilit în satul Erdeohegy (Erdeiș sau Hărdăiș, astăzi satul Pădureni înglobat în orașul Chișineu-Criș, în Câmpia Aradului) – și-a luat soția, pe Eva (născută Bondar), pe mama acesteia, Bondar Sofia, și pe sora acesteia (nu-i mai știm numele, Dumnezeu să o ierte!), împreună cu cele trei fetițe ale sale. Cea mai mare este bunica mea, Ileana (în actele epocii este trecută Ilona, după tipicul practicilor administrației maghiare din această parte a Imperiului Chezaro-Crăiesc), care își iubea tatăl atât de tare, încât nu a putut să își ascundă tristețea că acesta pleca la război nici măcar în fața fotografului.

În fața lui Florea Vutan stă soacra lui, cum am spus, ținând-o în brațe pe mezina Sofia. Tușa Sofi a trăit până în 2009, a ajuns o femeie energică și descurcăreață, descurcându-se excelent în comerț până la pensionare. Voluntară, iute și optimistă a fost mereu un spirit constructiv.

În brațele mătușii cuplului stă fiica intermediară, Florica. Tușa Flori, cum i se spunea, a fost la antipodul mătușii mele Sofia: o persoană caldă și foarte calmă, așezată și vorbind într-un ritm rar, cu blândețe.

Bunica mea, Buni – cum îi spuneam toți nepoții – a trăit până la 83 de ani, cel mai puțin dintre cele trei surori. A fost un om blând și așezat, care a avut grijă mereu de noi, și chiar de copiii nepoților ei. Era și ea cumpănită la vorbă, atentă să nu jignească, un om de mare calitate. S-a născut în 6 noiembrie 1908 și a murit în 12 octombrie 1992. În fotografia de față avea, deci, mai puțin de șase ani.

Pe tatăl Evei îl chema Pavel, dar nu mai știu când s-a prăpădit.

După război, Florea Vutan a devenit – sau a continuat să fie – controlor de tren. În pofida straielor tradiționale în care apare fotografiat aici, el a fost, deci, un feroviar (și încă „boacter”!). Bunicul meu matern, Ioan Popița, căruia îi spuneam – ca și frații mei mai mari – Moșu, își amintea cum a pețit-o pe bunica în timpul unei curse a personalului de Arad – Oradea, dar asta s-a întâmplat pe când bunica avea șaisprezece ani (adică în 1924).  E, însă, aici o altă poveste.

Mulțumiri Pușa pentru fotografii și detalii.

Published in: on 10 februarie 2011 at 9:05 pm  Comments (6)  
Tags: , , , , , , , , , ,