LOCURI: Strada principală din Pădureni (sat înglobat azi în orașul Chișineu-Criș, jud. Arad)

 Astăzi, drumul național care vine dinspre Oradea se lățește peste intersecția din fotografia de față. Nu mai există nici fântâna publică în al cărei jgheab făceam pe la 7-8 ani baie cu vărul meu Sandu, obligând caii veniți la adăpat să se oprească nedumeriți până ieșeam șiroind…

 Așa cum și-a plasat camera, fotograful surprinde strada în direcția Aradului. În edificiul din prim-plan, pe fațada dinspre stradă, îmi amintesc că se afla un magazin universal, de unde puteai cumpăra de la sape până la recipiente de transportat apa de la fântână (li se spunea „cante” la plural, cu forma lor îngustată la vârf, având un capac ce putea fi folosit, la rigoare, și pentru a bea din el). Doi pași mai încolo – dar nu se vede, din cauza pomilor tineri care, între timp, au avut vreme să crească și să și dispară – era un birt mic, proletar, lipsit de pretenții. Mătușa ne mai trimitea, din când în când, acolo, după Mumu, bunicul nostru dinspre tată. Peste încă două case urma colțul, intersecția cu o stradă ce se mai numea pe atunci Ana Ipătescu (azi tot așa s-o fi numind?). Acolo pe colț era casa familiei noastre, unde mergeam nerăbdător, în unele week-end-uri și vacanțe, la vărul cel mai apropiat de vârsta mea. Intrarea pe sub poarta umbroasă era dinspre Ana Ipătescu, pe fațada principală aflându-se poarta de acces la o altă rudă, mai îndepărtată, enorma Florița Buștii, mereu holbându-și ochii deschiși la culoare a mirare, pleoscăindu-și mâinile și țuguind buzele străjuite de o mustăcioară diafană.

Imaginea din amintirea mea e color. Are și miresme. Cea de față este însă mult mai veche, probabil de la începutul secolului al XX-lea, când încă Pădureniul (Erdeiș, Hărdăiș sau Erdeo-Hegy) făcea parte din Imperiu și avea propriul primar.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

2. Quaestio pentru ANDRADA DAMIANOVSKAIA

– Dragă Andrada, ce cai verzi pe pereţi cauţi tu în fotografie? Mie mi se pare că umbli după misterul desenat între umbră şi lumină, dar asta e treaba mea. De fapt, ce e fotografia pentru tine şi ce încerci să faci în acest mediu, al imaginii obţinute cu o cameră fotografică?

– Dragă Ovidiu, după cum vezi, „caii” aceştia pe care îi (caut şi îi) găsesc, nu sunt verzi deloc. Sunt nişte „cai” din altă lume, o lume în care culoarea este înlocuită cu alburi, negruri şi griuri. Un mare pictor francez spunea că ne servim de culori, dar pictăm cu sufletul. Pot să afirm că acest lucru este perfect valabil şi în cazul fotografiei (pictura cu lumină), şi chiar în cazul fotografiei alb – negru. Chiar dacă în teorie acestea sunt numite nonculori, pentru mine sunt cu adevărat nişte culori, prin ele reuşesc să exprim ceea ce nu aş reuşi prin alte mijloace.

Ai intuit foarte bine, caut misterul, de fapt caut să-l construiesc şi să-l redau, iar acest lucru nu cred că aş putea să-l realizez la fel de eficient în culori. Acum gândindu-mă, îmi dau seama de un lucru foarte ciudat, pe care nu mi-l explic. Când las aparatul de fotografiat deoparte şi trec la metode mai clasice de expresie o fac într-un sens total diferit, pictez în culori vii, strălucitoare.

Înainte să apuc să pun mâna pe un aparat fotografic, am descoperit „fotografia imaginară”, aşa o numeam eu. Atunci făceam mai mult fotografii color. Pe drumul de la şcoală spre casă, îmi plăcea să „caut” fotografii, mai ales abstracte… un gard vechi de lemn văzut pe fundalul colorat şi ţipător al unei case, sau un balcon cu o formă bizară, văzut de jos în sus, delimitat pe cer alături de ritmurile cablurilor de electricitate.

Şi atunci, ca şi acum, preferam să îmi construiesc eu imaginea, nu aşteptam un anumit moment decisiv. Cred că de aici a început totul.

Apoi am primit cadou o „săpunieră” pe film foarte simpatică, aşa că m-am lăsat de fotografiile imaginare şi am trecut la cele concrete, chiar foarte concrete, dacă mă gândesc la fotografia digitală de azi (de fapt era şi atunci, dar era inaccesibilă pentru mine şi cred că nici nu ştiam că există).

A urmat o lungă perioadă în care mă căutam pe mine ca fotograf. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce face un fotograf obişnuit care surprinde realitatea (obiectuală) nu-mi dă satisfacţie şi nu-mi împlineşte năzuinţele de creator (surprinderea unui peisaj, a unei clădiri sau unui eveniment). Căutam o anumită atmosferă pe care o găseam în jurul meu destul de rar, aşa că încet încet am început să mi-o creez eu.

Cred că ar trebui inventată o denumire mai precisă fotografului poet, fotografului care pe lângă că surprinde „o realitate”, realitatea suftetului său, încarnează o emoţie personală, asemenea unui pictor sau unui poet. Fotograful poet născoceşte ceva din nimic. Sigur, un fotograf poet mai poate fi asemănat cu un regizor, care cu ajutorul luminii, decorului, personajelor, îşi pune „în scenă” piesa sufletului său, cu diferenţa că aceasta va rămane întipărită palpabil şi va putea fi revăzută la nesfârşit de oricine (vrea fotograful).

Fotografiile mele sunt un fel de alegorii, ele redau frânturi de idei şi cugetări inexprimabile, care nu s-ar putea concretiza în altă manieră, şi chiar mai mult de atât, ele dezvăluie sentimente şi impresii intime, ca în orice altă creaţie artistică. De aceea îmi este şi foarte greu să vorbesc despre ele (nu le pot da nici măcar titluri), dacă aş putea să mă exprim mai bine în scris, aş face-o cu siguranţă şi m-aş lăsa de fotografiat. Aşa că, dragă Ovidiu, sa lăsăm fotografiile să spună ce m-aş chinui eu să fac acum în scris şi n-aş reuşi.

Născută în Arad, în 1986, Andrada Damian – pseudonim artistic: Damianovskaia – este absolventă a Liceului de Artă Sabin Drăgoi, secţiadesign grafic, Arad, licenţiată în design grafic la Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timişoara.

Membră a Photo Clubului Iris din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor Timişoara. Expoziţii de grup şi personale în Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Aiud, Ungaria şi alte locuri pe care nu şi le aminteşte.

1. Quaestio pentru ALEXANDRU PECICAN

– Ce înseamnă pentru tine filmul ca producţie personală? Este un experiment, o însumare de testări în materie de limbaje artistice sincretice? O defulare?

– Domnule profesor… ne cunoaştem de aproximativ…  un număr de ani… îmi amintesc pasiunea noastră comună pentru film, faptul că fugeam de la şcoală ca să prindem marile pelicule de artă pe la cinematografe… că plăteam un bilet, dimineaţa, şi stăteam pînă noaptea cînd se încheia ziua de lucru, ascunşi printre scaune, să nu ne găsească femeile de serviciu şi plasatoarele. Reuşeam aşa să vedem un fim de zeci de ori…pînă îl ştiam pe de rost… Apoi am dat în neştire examene pe la IATC, să mă fac regizor… Sigur că nu am reuşit, pe vremea lui Ceaşcă… Se intra cu pile mari de tot, pe bază de dosare… Erau 2 -3 locuri pe an şi 1500 de candidaţi din toată ţara… care făceau figuraţie pentru cei 2 sau 3 “aleşi” ai regimului…

Am reuşit după Revoluţie să urmez cursurile Facultăţii de Teatru la Cluj… Nu mai intru în amănunte… Am făcut tot acest demers, această introducere pentru a mărturisi că, pentru mine, filmul şi teatrul înseamnă sânge şi oxigen, adică Viaţă… E viaţa mea!

Ce înseamnă filmul ca producţie personală? Păi este un miracol!!! Dacă pe vremea cînd eram la Cineclubul Atelier 16… Kinemaeikon, la Arad (cine mai ştie acuma de vremurile acelea de glorie?), îmi vindeam discurile cu Pink Floyd ca să cumpăr peliculă ORWO de 16 mm şi filmam pe un aparat ce se trăgea cu cheiţa… ca la 1900!!!… Aveam de developat zile şi nopţi… etc… Şi apoi montam la un „pupitru” sau „masă de montaj”, de ne săreau capacele… Iar muzica o făceam singuri, la un pian vechi şi dezacordat, la care cîntase şi Liszt, în peregrinările sale prin Arad…

Ei bine, acuma am studioul meu de filme… În dormitor… Am un computer ca vai de el, primit de la verişoara mea Puşic, din Deutschland, acum 5-6 ani, şi lucrez la el… Filmez cu o cameră video pentru excursii, împrumutată de la un prieten… E un aparat din cele mai ieftine posibil, dar asta am, cu asta lucrez…

Am în echipă un operator extraordinar, un talent înnăscut şi cu un simţ al imaginii desăvîrşit: Gabriel Fazekas, din Timişoara… Lucrăm aproape totul la el, pe computerele lui, care nu sunt deloc noi… El e şi specialist în IT… Muzica o face, de cele mai multe ori, o artistă “bună la toate” (designer grafic, fotograf, regizor, pictor etc.), Andrada Damianovskaia… Folosim surse libere pe care le găsim pe net, mai ales în Linux…

Bun, acuma astea ar fi problemele tehnice…e foarte greu cu actorii fiindcă nu avem fonduri şi putem lucra doar cu voluntari… Actorul de azi nu mai are timp pentru voluntariat, pentru făcut de artă pe gratis… Şi îl înţeleg foarte bine!!! Aşa că ne gasim greu actorii potriviţi… Ce înseamnă să faci film pe computer? Ziceam că e o imensă aventură, este o şansă pe care „timpurile noi” ne-o dau ăstora micuţi… si necăjiţi… Toată lumea ştie ce greu fac filme pînă şi piloşii de la Bucureşti… Sunt azi mari regizori români care s-au apucat de scris romane, că de film… E un adevărat katharsis… o mare eliberare…

Cînd am făcut primul meu film, pe peliculă, la Kinemaeikon… Şi cînd l-am proiectat… Am plîns, de unul singur, privind la umbrele de pe ecran… Urlam şi plîngeam… Era incredibil… O lume pe care eu o inventasem, o creasem, şi pe care o puneam să dănţuie… Cum Ielele dansează în pădure, de Sînziene… Acuma, după atîţia şi atîţia ani, cînd fac film, pe computer, trec prin aceeaşi bucurie… E ca şi cînd ţi s-ar naşte un copil odată cu fiecare film pe care îl faci!!! E o problemă personală, intimă, ca atunci cînd scrii un roman… şi intri în „relaţie” cu personajele… Începi să le iubeşti, să respiri o dată cu ele, să suferi cu ele, să speri… Cred că “asta” e artistul… Sau aşa se întîmplă cu mine, trebuie să te dedublezi… să ieşi din tine… să fii acolo…

Un mare scriitor contemporan, român, spunea că romancierul este un om bolnav… El nu e ca şi ceilalţi… El nu suportă Realitatea aşa cum e ea, şi din aceasta cauză… simte un imbold irezistibil de a “recrea lumea”… Da, are dreptate… şi eu sunt deja „lovit”… Nu pot intra într-un teatru să mă uit la un spectacol, fiindcă simt un avînt de a urca pe scenă, de a „pălmui” actorii, de a schimba totul pe „scîndură”… Vreau să îi conduc eu… Să le arăt cum se bea ceaiul sau votka… Să dau eu semnalul cînd să cînte şi cum să manînce sau să plîngă la buza fosei…

E o deformaţie profesională? Nu ştiu. Poate… Cînd fac film, intru într-o „zonă”, e precum cea din „Călăuza”… Aud voci, văd lumini, ştiu automat ce trebuie să facă personajul principal… Eu nu am decît să ascult „Daimonul”… El face totul… Mă şi simt vinovat… Am meru impresia că sunt la clasă, cu Doamna Profesoară Mona Chirilă, care îmi dă peste degete şi îmi face ea spectacolul: cap coadă!… Am acelaşi sentiment… de parcă altcineva îmi regizează filmele…

Un mare poet din Evul Mediu persan a fost întrebat, o dată, ce este Poetul/ sau cine este el?… Şi răspunsul a fost: (reproduc din memorie, aproximativ…) „… Poetul este o fereastră prin care trece Lumina! Poetul nu este Poezia (… şi nici nu o „secretă” el ca pe un produs de sinteză… îmi permit să completez eu…). „- … Atunci care este meritul Poetului?… Ce pune de la sine?” „- Poetul trebuie să şlefuiască cît mai bine fereastra… Să cureţe sticla prin care trece Lumina… Acesta este meritul şi datoria Poetului…”

Eu mi-am însuşit acest Credo… acest manifest filosofic şi artistic… În Evul Mediu, artiştii care construiau Catedrale nu se semnau… Eventual puneau o literă, un semn, iar pictorii de biserici nici măcar atît… Ştiau că arta vine de la Dumnezeu… E talantul pe care îl primeşti sau nu! Iar ei sunt nişte executanţi ce au nevoie de ajutor!!! În permanenţă… De aceea se rugau, posteau şi intrau în „legătură” cu îngerii… Şi eu trebuie să intru în legătură cu îngerii, să îi rog să joace în filmele mele… Să îndrume actorul pe calea „muncii cu sine însuşi”… Să călăuzească lumina care va impresiona pelicula sau banda video… etc…

Pentru mine, Teatrul şi Filmul, împreună şi fiecare separat, înseamnă o Cale spirituală… un mod de viaţă, dincolo de scenă sau studio… Înseamnă acel „Teatru laborator” în care regizorul şi actorul caută împreuna “Esenţa”… Unificarea… etc…

Cînd am filmul gata făcut, mă uit la el în neştire, pînă devine o incantaţie de semne şi lumini… El mă va duce mai departe … în cercetarea mea… Filmul făcut şi distribuit celorlalţi este o împărtăşanie… din darurile primite de mine… dau şi altora… Lărgesc familia celor care se bucură…

Ar fi enorm de povestit pe această temă… sau scris cărţi întregi… mari regizori povestind despre cum fac ei fim… E o nebunie, în sensul revelaţiei, al bucuriei de a descoperi tainele unei arte, a Artei… Sacrificiu şi multă răbdare! Este, de fapt, o Alchimie… În Alchimie sunt procese care se petrec în timp, şi aceste transformări se întorc peste tine, iar la urmă… la urmă de tot… tu eşti produsul final… Aici e marele secret… Filmul, teatrul, romanul, scrisul în general… pictura, muzica, toate celelalte arte, te şlefuiesc pe tine ca artist, te „mîntuiesc”, îţi transformă sufletul în Piatra filosofală… Cînd Iisus se schimbă la faţă, pe muntele Tabor… asta ne spune nouă, păcătoşilor: care e calea şi cum putem să o găsim spre a păşi către o alchimie divină ce preschimbă trupul de pamînt în Slavă… în LUMINĂ TABORICĂ!