PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)