ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. VII. IRONIA ȘI „RĂUTĂȚILE”

Domnule Cristian Mladin,

Din formularea „…nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră sau cu, din nou, ironia și parcă o anumită tendință răutăcioasă de categorisire generală” înțeleg că – cel puțin când vine vorba despre mine – asociați ironia cu generalizările răutăcioase. Socrate, Kierkegaard – doi maeștri ai ironiei cunoscuți în cultura română și de către dvs. – sunt sau nu sunt răutăcioși? A spune mai tinerilor parteneri de discuție, într-o piață ateniană sau la o petrecere, că nu e clar cum stau lucrurile în privința unor adevăruri pe care ei pariază e răutăcios sau nu? Pentru Kierkegaard, maieutica socratică presupune „negativitate absolută infinită”. Problema este dacă ne-am putea sau nu dispensa cu folos de asemenea radicală negativitate. La maestrul danez, s-a spus, „ironia își înghite propriul stomac”, întorcându-se, într-un anume sens, asupra sieși. De ce v-ar supăra sau speria, atunci, ironia în general și a mea în particular?

Dvs. păreți să dați nu numai o lectură plină de temeri ironiilor mele, ci și una conotată etic. Cum înțelegeți dvs. „generalizările răutăcioase” dacă nu ca pe niște priviri pripite și globalizante asupra unor categorii anume de obiecte/ subiecte, pornind de la particular către general fără o bună raportare între ele, în scopul de a produce efecte rele? Asta ați dorit să spuneți? Dacă da, îmi rezervați o lectură lipsită, de astă dată, de neutralitate, acuzatoare. Ea nu se susține însă pentru că scopul criticii, spuneau tovarășii de odinioară – atenție, ironie! – este „să îndrepte”, nu să omoare sau să discrediteze. La drept vorbind, m-aș aștepta la mulțumiri pentru gestul de a atrage atenția asupra unor posibile derapaje sau, cel puțin, a unei opacități care nu permite buna descifrare a mesajului pe care membrii grupului HAH îl transmit către cultura română (și cele germană și franceză, unde le-au apărut unele cărți). Că ele, mulțumirile, nu survin spontan și nu vor surveni nici după asta, nu mă miră. Trăiesc în interiorul culturii noastre și am ajuns să știu ce limite strâmte presupune culoarul pe care avansăm.

Mai spuneți: „Acel anonim comentator de pe blogul dumneavoastră (= cel care semna I.M., n. O.P.) nu trebuie să fie măsura și scala de la care și la care vă raportați…”. Nu? Până să apăreți dvs., el a fost singurul care s-a străduit să formuleze obiecții ceva mai precise la adresa postării mele inițiale (despre cartea dlui Bogdan Mincă). Din păcate, insinuările, afirmațiile fără acoperire și chiar amenințările mai mult sau mai puțin voalate au continuat și pe mai departe… Cum spuneam deja: când majoritatea tace sau înjură pe după măști, cu o floare nu se prea face primăvară, oricât am prețui apariția florală respectivă. Priviți însă la ce delațiuni joase, cu aer paranoid, se mai pretează câte unul dintre cei ce vă stau alături fără a fi, neapărat, demni de asta. Se merge cu jalbă în proțap la România liberă, cerându-mi-se capul pentru că aș fi „un om obsedat de o ură viscerală împotriva a tot ce ține de munca onestă a câtorva tineri filozofi grupați în jurul d-lui Liiceanu” și fiindcă „Acuzațiile se extend apoi împotriva editurii Humanitas, a dl.-lor Pleșu, Patapievici, ajungând la Noica, Nae Ionescu, Heidegger etc. etc.”. Turnătorul de serviciu confundă deci persecutarea unui grup de filosofi de către profesorul și scriitorul provincial care sunt cu critica exercitată asupra unei direcții din cultura noastră. Sărmanul! Cred că noua atitudine la care mă refer mă scutește să mai stărui asupra îndreptățirii expresiei referitoare la „cățeii” pe care îi menționasem cândva, pe la începuturile discuției noastre…

Revin, însă. Dvs. continuați șirul interogațiilor referitoare la atitudinea mea: „…de ce simțiți nevoia de categorisire rapidă și irevocabilă a unui presupus grup despre care poate nu știți atât de multe lucruri…”? Nevoia de a categorisi face parte din strădania de a înțelege și descrie mai bine o realitate. Ea ne este, probabil, specifică tuturor, chiar dacă în proporții inegale. De unde ați scos-o însă că ar fi „irevocabilă”?! Avem precedente comune, m-am arătat în vreun fel de piatră, precum statuia Comandorului din Don Juan? Nici poveste! Iar apoi, dacă grupul din care faceți parte vrea să fie cunoscut mai bine și mai în detaliu, eforturile sale de autoprezentare trebuie să continue. Aștept cu plăcere și interes cărțile și studiile tuturor celor care, făcând parte din el, socotesc că ar putea câștiga în mine măcar un cititor, dacă nu mai mult de atât. În orice caz, un lucru este sigur: dintre toți gânditorii din domeniul fenomenologiei, pe Heidegger îl iubiți cel mai tare. Nu prea am găsit informații despre colegi ai dvs. care s-ar ocupa de Karl Jaspers, de Emmanuel Lévinas, de Gabriel Marcel, de Maurice Merleau-Ponty, de Jan Patocka, de John Searle, de alții ca ei. SRF nu știu să îi fi făcut nicio propunere de editare lui Vianu Mureșan, care și-a publicat teza doctorală despre Lévinas la Cluj, într-o editură mai puțin puternică și mai puțin declarativă în dragostea ei pentru fenomenologie. (Am scris despre acest volum la vremea apariției sale.)

O anume, cum să-i spun, răceală față de cei care au devenit practicanți ai filosofiei fără să fi ieșit de sub mantaua dlui Liiceanu se observă, astfel, cu ochiul liber. Vă reamintesc că, tehnic și cronologic vorbind, prima traducere a lui Sein und Zeit s-a făcut de către clujeanul Dorin Tilinca, stabilit în Germania, secondat de clujeanul Mircea Arman. Domnii Pleșu și Liiceanu și-au exprimat nedumerirea cu privire la acest demers, realizat parțial, încă din 1987, când, într-o discuție cu mine purtată la colocviul despre „Interval”, la Arad, criticul – pe atunci – de artă Andrei Pleșu și-a exprimat nemulțumirea față de calitatea tălmăcirii, dar și nedumerirea față de Anton Dumitriu, care sprijinise apariția textului în „Revista de Istorie și Teorie Literară”. Ei bine, în loc să se intereseze de un asemenea demers ca un adevărat iubitor de fenomenologie și pasionat de Heidegger, dl. Liiceanu a preferat să obțină o interdicție de difuzare, pe motiv de rezervare de copyright, a cărții editate de Gabriel Cojocaru și Vasile Gogea la Ed. Grinta din orașul de pe Someș. Va fi fost motivată acțiunea în termeni de drepturi de autor, dar publicarea cărții este o problemă, iar prioritatea traducerii, cu totul alta. Nu știu, de altfel, nici ca prioritatea în materie de traduceri heideggeriene a profesorului bucureștean Alexandru Boboc să fie undeva recunoscută. Poate că este, dar unde? Mă veți lămuri dvs.?

Revenind la traducerea din Ființă și timp a „clujenilor”, preiau aici un fragment – citat chiar de dvs., într-un comentariu de pe acest blog – din dl. B. Mincă, relevant pentru discuție: “… Heidegger a scris, cum bine ştim, în limba germană. Complexitatea acestei limbi, combinată cu originalitatea absolută a conceptelor heideggeriene, poate părea, la o primă privire, un handicap pentru cel care încearcă, într-o altă limbă, să comenteze interpretările heideggeriene la nişte termeni greceşti. Dar handicapul cu pricina se dovedeşte a fi, în realitate, un avantaj, căci pericolul major care îi pîndeşte pe cei ce receptează şi comentează în limba germană un text heideggerian este acela al îngînării. Neputîndu-se elibera de impactul unor termeni precum Da-sein, Ereignis, Lichtung, Seyn — ce concentrează în ei tot gîndul lui Heidegger —, destui comentatori germani tind doar să varieze locul lor în frază şi locul frazelor în ansamblul textului. Beneficiind de libertatea oferită de o altă limbă decît germana sîntem confruntaţi, pe de altă parte, cu dificultatea traducerii. A explicita în româneşte acea germană a lui Heidegger care traduce ea însăşi terminologia obscură a gîndirii greceşti timpurii înseamnă a pune în joc toate resursele limbii noastre şi, prin urmare, a fi forţat să faci o muncă de pionierat.” De ce, revin și întreb, aceste constatări sunt valabile în cazul dlui Bogdan Mincă și trebuie aplaudate, iar în cazul lui Dorin Tilinca, medic prin formație și poet prin vocație, nu ar trebui, autorul fiind destinat uitării cu premeditare? Să fie un poet mai puțin calificat în transpunerile conceptelor cu încărcătură (și) metaforică ale lui Heidegger mai puțin calificat decât absolvenții facultăților de filozofie? Mister!

M-ați mai întreba acum, cum ați făcut-o, „… de ce simțiți nevoia de a trasa o linie fermă și de neșters între București și Cluj”? Nu s-ar zice că eu sunt cel care o trasează. Adopțiile sunt posibile în cazuri particulare – cineva amintea de vreo trei autori care publică în seria „Academica”, dar dintre ei profesorul Virgil Ciomoș are o personalitate formată înafara cercului respectiv, ucenicind o vreme în preajma lui Anton Dumitriu, iar Alexandru Baumgarten coordonează serii de traduceri la alte edituri, volumul de la Humanitas reprezentând o reluare, amplificată, a unui titlu publicat înainte în altă parte -, însă regula de ansamblu o dau astfel de acte de indiferență sau ostilitate, precum în cazurile pe care le-am amintit anterior (Vianu Mureșan, Dorin Tilinca, Mircea Arman).

(Va urma)

PROTEST: Judecătorii vs. Consiliul Suprem al Magistraturii (C.S.M.)

Pe situl Societăţii Academice Române (S.A.R.) a fost postată următoarea petiţie adresată de judecători C.S.M. Ea a fost expediată de S.A.R. şi pe diverse canale de comunicare către susţinătorii ei potenţiali. Cum mă număr printre cei care susţin cererile judecătorilor, o postez şi aici, invitând, la rându-mi, cititorii să o semneze (O.P.) 

Pe 24 martie 2010 a fost făcut public un protest al judecătorilor privind modul de acţiune al Consiliului Superior al Magistraturii în legătură cu implicaţiile etice puse în discuţie de cazul Voicu, precum şi faţă de arbitrariul şi lipsa de transparenţă a numirilor la ICCJ. Credem că este foarte important ca publicul şi societatea civilă să sprijine astfel de iniţiative şi vă invităm să vă alăturaţi protestului, semnând această petiţie, care va fi trimisă CSM împreună cu lista de semnături. Pentru a semna petiţia, trimiteţi un comentariu la acest post cu numele Dvs. 

Pe scurt, CSM trebuie să-şi clarifice poziţia în următoarele situaţii: 

– judecătorii în cazul cărora s-a început urmărirea penală mai pot să intre în sala de judecată şi să împartă altora dreptate? 

– în trecut au existat suspiciuni privind criteriile dupa care CSM numeşte judecătorii la Curtea Supremă (diferenţe foarte mari de dificultate a întrebărilor la interviul de promovare pentru diferiţi candidaţi). CSM trebuie să facă nişte criterii clare, transparente şi aplicabile tuturor candidaţilor în mod egal. 

Puteţi citi mai jos textul integral al protestului judecătorilor. Textul e preluat de pe blogul judecătorului Adrian Neacşu. (Societatea Academică Română) 

Către 

Consiliul Superior al Magistraturii 

Doamnei Florica Bejinaru, 

Preşedinte al C.S.M., 

Stimată doamnă preşedinte, 

Judecătorii semnatari ai prezentului protest vă solicităm să supuneţi dezbaterii plenului documentul de mai jos. Întrucât semnăturile au fost centralizate electronic, ele nu apar olograf decât pe listele întocmite local, însă acest protest este asumat direct de fiecare judecător al cărui nume apare în finalul documentului. 

INTEGRITATE şi DEMNITATE 

Protestăm împotriva încălcării normelor eticii profesionale. Fiecare judecător şi procuror este dator să asigure respectarea valorilor profesiei: integritate şi demnitate. 

I. Cerem C.S.M. o poziţie fermă şi neechivocă asupra încălcării normelor de etică ale profesiei. Făcând dreptate pentru alţii, trebuie să avem puterea să facem dreptate corpului magistraţilor şi să redăm demnitatea profesiei. Obiectivitatea soluţionării unei cauze nu înseamnă tăcerea asupra motivelor care au condus la apariţia acelei situaţii. 

Solicităm C.S.M. să aibă o poziţie clară privind posibilitatea de a intra în şedinţa de judecată a acelora faţă de care a început urmărirea penală. 

Cerem C.S.M. măsuri ferme pentru asanarea sistemului judiciar, încălcările Codului deontologic fiind la fel de nocive ca şi faptele de corupţie. C.S.M. are datoria sa analizeze nu doar comportamentul celor care sunt subiecţi ai unei anchete penale, dar şi comportamentul celor care au încălcat normele etice fără ca prin aceasta să se comită infracţiuni. 

II. Cerem suspendarea procedurii de numire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie până la clarificarea modalităţii în care judecători ulterior anchetaţi de D.N.A. au acces la cea mai înaltă poziţie în sistemul judiciar. 

Demnitatea profesiei nu permite încurajarea unui sistem netransparent şi discreţionar în care criteriile de numire într-o funcţie ce presupune demnitate şi onoare au devenit din ce în ce mai oculte. 

Solicităm membrilor C.S.M. să se pronunţe asupra vocaţiei de a se înscrie pe lista de candidaţi în vederea promovării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a membrilor C.S.M. în funcţie, Secretarului General, Secretarului adjunct şi a directorilor de direcţii. 

Acest protest a fost înaintat Plenului CSM în această dimineaţă, astfel încât să fie luat în discuţie înaintea trecerii la punctul de pe ordinea zi privind numirea judecătorilor la ICCJ. 

  

Jud. Lavinia Lefterache, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Francisca Vasile, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Dana Gârbovan, Curtea de Apel Cluj; Jud. Lăcrămioara Axinte, Tribunalul Botoşani; Jud. Anca Pop, Curtea de Apel Cluj; Jud. Ioana Tripon, Curtea de Apel Cluj; Jud. Sergiu Boboş, Curtea de Apel Cluj; Jud. Daniela Griga, Curtea de Apel Cluj; Jud. Cristina Mănăstireanu, Curtea de Apel Cluj; Jud. Laura Dima, Curtea de Apel Cluj; Jud. Valentin Chitidean, Curtea de Apel Cluj; Jud. Vasile Goja, Curtea de Apel Cluj; Jud. Adina Daria Lupea, Curtea de Apel Cluj; Jud. Irinel Andrei, Curtea de Apel Cluj; Jud. Liviu Ungur, Curtea de Apel Cluj; Jud. Mădălina Afrăsinie, Tribunalul Bucureşti; Jud. Amer Jabre, Tribunalul Bucureşti; Jud. Cecilia Jabre, Tribunalul Bucureşti; Jud. Alexandru Şerban, Curtea de Apel Braşov; Jud. Aurelian Câdea, Tribunalul Dolj; Jud. Cristi Danileţ, Judecătoria Oradea; Jud. Dana Erdei, Judecătoria Oradea; Jud. Mirea Loreley, Judecătoria Oradea; Jud. Florentina Sandu, Judecătoria Oradea; Jud. Marcela Teaha, Judecătoria Oradea; Jud. Florin Bendea, Judecătoria Oradea; Jud. Maria Verdes, Judecătoria Oradea; Jud. Alin Vasonan, Judecătoria Oradea; Jud. Florin Popa, Judecătoria Oradea; Jud. Ovidiu Ciuma, Judecătoria Oradea; Jud. Marian Racolţa, Judecătoria Oradea; Jud. Călin Tătar, Judecătoria Huedin; Jud. Simona Jeni Matei, Judecătoria Huedin; Jud. Daniel Mirăuţă, Judecătoria Iaşi; Jud. Florin Niţă, Judecătoria Brăila; Jud. Diana Mihaela Cotoi, Tribunalul Olt; Jud. Adrian Toni Neacşu, Tribunalul Vrancea; Jud. Simona Marinescu, Curtea de Apel Oradea; Jud. Aurelia Lenuţa Stan, Curtea de Apel Oradea; Jud. Doina Trif, Curtea de Apel Oradea; Jud. Felicia Toader, Curtea de Apel Oradea; Jud. Doina Măduţa, Curtea de Apel Oradea; Jud. Florica Roman, Curtea de Apel Oradea; Jud. Dana Cigan, Curtea de Apel Oradea; Jud. Alin Doica, Tribunalul Cluj; Jud. Oana Tatu, Tribunalul Cluj; Jud. Monica Trofin, Tribunalul Cluj; Jud. Alexandrina Marin, Tribunalul Cluj; Jud. Florin Lupaşcu, Judecătoria Târgu-Mureş; Jud. Mihaela Grozescu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti; Jud. Valentina Petrescu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti; Jud. Beatrice Ramaşcanu, Tribunalul Bucureşti; Jud. Ana Maria Puiu, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Mădălina Văduva, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti; Jud. Daniel Nicola Gheorghiu, Judecătoria Tulcea; Jud. Gabriel Bălaşa, Tribunalul Dâmboviţa; Jud. Lavinia Cîrciumaru, Judecătoria Constanţa; Jud. Tranca Anamaria, Tribunalul Bucureşti; Jud. Matei Dorel George, Tribunalul Bucureşti; Jud. Mihaela Vasiescu, Curtea de Apel Târgu-Mureş; Jud. Dan Andrei Enescu, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Falcan Claudiu Daniel, Judecătoria Drobeta Turnu Severin; Jud. Cornel Dobranişte, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Sorin Vasilescu, Tribunalul Bucureşti; Jud. Liviu Zidaru, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti; Jud. Adrian Vank, Judecătoria Brăila; Jud. Gheorghe Moroşanu, Judecătoria Bicaz; Jud. Adam Raluca, Judecătoria Timişoara; Jud. Aman Maria Rodica Antoaneta, Judecătoria Timişoara; Jud. Anastasescu Anca, Judecătoria Timişoara; Jud. Balan Mihai Andrei, Judecătoria Timişoara; Jud. Bălan Ciprian Manuel, Judecătoria Timişoara; Jud. Borza Rodica, Judecătoria Timişoara; Jud. Bugarin Miliţa Judecătoria Timişoara; Jud. Burdan Adina Monica Judecătoria Timişoara; Jud. Caloianu Doina, Judecătoria Timişoara; Jud. Ciocsirescu Monica, Judecătoria Timişoara; Jud. Corobană Eduard Claudiu, Judecătoria Timişoara; Jud. Dumitrescu Gabriela, Judecătoria Timişoara; Jud. Falcan Daniela, Judecătoria Timişoara; Jud. Godean Camelia, Judecătoria Timişoara; Jud. Hantea Gianina, Judecătoria Timişoara; Jud. Isai Angela, Judecătoria Timişoara; Jud. Mandru Luminiţa, Judecătoria Timişoara; Jud. Neda Raluca, Judecătoria Timişoara; Jud. Nica Ana Maria, Judecătoria Timişoara; Jud. Nica Felix Cristian, Judecătoria Timişoara; Jud. Rotuna Alina, Judecătoria Timişoara; Jud. Tira Anişoara Corina, Judecătoria Timişoara; Jud. Sogor Lenuţa, Judecătoria Timişoara; Jud. Simona Neacşu, Judecătoria Buftea; Jud. Cătălin Chiriţă, Tribunalul Militar Iaşi; Jud. Mirela Diţă, Tribunalul Vrancea; Jud. Mihaela Corbu, Judecătoria Focşani; Jud. Luminiţa Soare, Judecătoria Focşani; Jud. Emilia Botezatu, Judecătoria Focşani; Jud. Luminiţa Duţă, Judecătoria Focşani; Jud. Oana Jelea, Judecătoria Focşani; Jud. Dinu Jelea, Judecătoria Focşani; Jud. Angelica Cruceanu, Judecătoria Focşani; Jud. Andrea Chiş, Curtea de Apel Cluj; Jud. Marta Vitoş, Curtea de Apel Cluj; Jud. Eduard Smintina, Tribunalul Timiş; Jud. Andra Andrei, Tribunalul Timiş; Jud. Alexandrina Ioja, Tribunalul Timiş; Jud. Cristina Didraga, Tribunalul Timiş; Jud. Cristina Popovici, Tribunalul Timiş; Jud. Florentina Parvu, Tribunalul Timiş; Jud. Ioan Popescu, Tribunalul Timiş; Jud. Nela-Adelia Florea, Tribunalul Timiş; Jud. Ioana-Mirela Ionescu, Tribunalul Timiş; Jud. Mircea Todor, Tribunalul Timiş; Jud. Gabriela Baragan, Tribunalul Timiş; Jud. Emilia Cioaba, Tribunalul Timiş; Jud. Zorina Horvath, Tribunalul Timiş; Jud. Lucian Marian, Judecătoria Cluj; Jud. Radu Herciu, Tribunalul Timiş; Jud. Mihaela Meauca, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Elena Simion, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Alina Loredana Popescu, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Adriana Eneache, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Savin Valentin, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Jud. Amelia Farmathy, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Dorina Zeca, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Cornel Dobranişte, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Petrică Arbănaş, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Elena Luissa Udrea, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Adela Bodea, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Lucia Uţă, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Carmen Comşa Georgiana, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Magdalena Petre, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Bianca Scrob, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Elena Daniela Opriş, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Veronica Cîrstoiu, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Liliana Bordescu, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Motolea Marius, Curtea de Apel Alba; Jud. Marius Ionescu, Curtea de Apel Alba; Jud. Lucian Ghermna, Curtea de Apel Alba; Jud. Nicolae Turbacă, Curtea de Apel Alba; Jud. Mirela Pop, Curtea de Apel Alba; Jud. Nicoleta Nanea, Curtea de Apel Alba; Jud. Monica Cismaru, Curtea de Apel Alba; Jud. Mariana Clonţa, Curtea de Apel Alba; Jud. Carmen Fit, Curtea de Apel Alba; Jud. Dumitrita Piciarcă, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Adriana Băjan, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Găgescu Risulea, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Croiu Carmen, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Damian Dolache, Curtea de Apel Bucureşti; Proc. D. Burdeja, Parchetul de pe lângă CAB; Proc. Alexa Nuţă, Parchetul de pe lângă CAB; Proc. Borlic Diana, Parchetul de pe lângă CAB; Proc. Vlad Cătălin, Parchetul de pe lângă CAB; Proc. Sorin Chinasi, Parchetul de pe lângă CAB; Proc. Ramona Elena Ruxandra, DIICOT; Proc. Laura Endi, DIICOT; Proc. Stefănescu L. , DIICOT; Proc. Iuliana Ciorcă, DIICOT; Jud. Mironescu D., Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Carmen Găină, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Cirpian Coadă, Tribunalul Constanţa; Jud. Gheorghe Valentina, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Tudose Ana Roxana, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Georgescu Cristina, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Craciunoiu Lucian,  Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Frăsinescu Paul, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Mărăcineanu Vasile, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Fieraru Ştefan, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Radu Adriana, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Dinu Florentina, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Mitu Teodor, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Secreţeanu Adriana, Curtea de Apel Ploieşti; Jud. Andreea Vasile, Curtea de Apel Bucureşti; Jud. Iulia Diaconaru, Tribunalul Iaşi; Jud. Ciprian Petruş Diaconaru, Judecătoria Iaşi; Jud. Anamaria Chiroi, Judecătoria Brăila; Jud. Virgil Şerban, Judecătoria Brăila; Jud. Claudia Bouleanu, Judecătoria Brăila; Jud. Mirela Ceolpan, Judecătoria Brăila; Jud. Florin Dumitru, Judecătoria Brăila; Jud. Veronica Nae, Judecătoria Brăila; Jud. Speranţa Diaconescu Macarenco, Judecătoria Brăila; Jud. Nicoleta Dogariu, Judecătoria Brăila; Jud. Monica Niculescu, Curtea de Apel Bucureşti;

Dan Turturică anunţă solidarizarea ziarului România liberă cu greva celor 300 de magistraţi:

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/solidari-cu-protestul-celor-300-de-magistrati-181675.html