PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. V. Colecția „Academica”

Stimate Domnule Mladin,

În caz că nu v-a plictisit prea tare efortul meu de a răspunde sistematic, pas cu pas, și comprehensiv nedumeririlor dvs. referitoare la ce afirmasem, veți găsi mai jos continuarea elucidărilor mele. Nu înainte însă de a vă mărturisi că, dezamăgit de intervenienții anteriori în discuție, am amânat până astă seară orice căutare a numelui dvs. cu ajutorul instrumentului numit Google. Am răsuflat ușurat când v-am găsit pe un sit anume, semn că nu discut cu o voce drapată într-o mantie impenetrabilă, ci cu un mai tânăr coleg cercetător. Oricâte rezerve aș putea avea cu privire la traseul de cercetare pe care v-ați înscris și perseverați, asta nu trebuie să vă facă să credeți că nu aș prețui cercetarea erudită ca atare. Numai cine nu a încercat-o vreodată nu știe câte cunoștințe, ce răbdare, ce rezistență a sistemului osos și muscular, ca și ce efort de înțelegere presupune o investigație de durată în câmpul științific sau filosofic. Tocmai pentru că, fără îndoială – o știu și de la cursurile mele unde întâlnesc anual destui tineri excepțional sau măcar bine înzestrați -, asemenea eforturi nu le poate face oricine, am lansat chemarea sau, cum să îi spun, îndemnul la un alt fel de cercetare.

O Românie democrată – ca și cultura Europei comunitare, un proiect democrat și liberal în cel mai larg sens cu putință, și el – are/ au nevoie de tineri excepționali angajați în căutări cât mai puțin canonice, cât mai surprinzătoare și mai novatoare; nu în primul rând de detalierea conceptului „x” din perioada „y” de creație filosofică a maestrului „z”, asupra orientărilor atitudinale și politice ale căruia nu prea există dubii.

S-ar putea, însă, ca apelul la consolidarea transformării țării și culturii noastre să vi se pară conjunctural, legat de împrejurări vremelnice, în timp ce dvs. durați în bazalt, lucrați parmenidian, în nemișcarea eternității unor concepte fundamentale, mereu actual-inactuale, precum cel de Ființă. Dacă e așa, nu știu de ce mai pierdem vremea cu acest dialog – sau monolog paralel, nu mai sunt chiar sigur ce e cu adevărat -, pentru că mie asemenea încheiere mi s-ar părea cu totul eronată. Nu este vorba de a vă subordona unor imperative venite din partea politicului. Dar nici nu pot fi lăsate deoparte sugestiile „din decor”. Măcar pentru faptul că nu suntem cetățeni de nicăieri și niciunde și nu putem trăi în peisajul nostru intelectual abstrași cu totul de la grijile, nevoile și prioritățile unui popor lovit profund de criză (economică, politică, morală, a valorilor).

Cu această introducere revin la constatările legate de grupul HAH, pe care le numerotasem cu 1, 2 și 3. Remarc că, în timp ce 1 mi se părea indiscutabil, cu 2 eram în sceptic dezacord, iar 3 necesita ajustări (în sensul că HAH nu se suprapune peste totalitatea tinerilor fenomenologi, după cum nu îi include nici pe toți autorii seriei „Academica”). Suntem, deci, pe un teren unde acordul și dezacordul dintre noi sunt principiale sau, în cazul lui 3, țin de circumscrieri diferite.

Fiindcă tot vine vorba despre „Academica”, transcriu, după dvs., prezentarea colecției respective așa cum apare ea în redactarea editurii: „Colecția Academica, în noua ei formă, reprezintă un proiect realizat cu ajutorul elitei culturale din țara noastră. Prin el, Humanitas omagiază tot ce e efort onest de cunoaștere și investigație originală în științele umaniste”. Ei bine, proiectul este grandios. „Omagiază”, „efort onest de cunoaștere”, „investigație originală în științele umaniste” sună maximal și laudativ peste măsură. În ce sens o colecție de cercetări originale omagiază? După mine, explorarea necunoscutului nu „omagiază”, nu laudă, nu pune în exergă, nu acordă acolade, ci dezvăluie („scoate din ascundere”, te pomenești, cum îi place lui Heidegger să spună atunci când vorbește despre tehnică) anterior necunoscutul, elucidează neelucidatul, fie și în parte, face un mic sau mare pas înainte în direcția unei cunoașteri anume. Mă intrigă și sintagma „efort onest de cunoaștere”, de parcă efortul de cunoaștere poate și fi malonest, rău intenționat, necinstit. Ori este un autentic demers cognitiv și explorativ, și atunci este în mod obligatoriu onest, sau nu este autentic, ci simulat, iar acesta intră sub incidența altor tipuri de tentative (plagiat, compilație nedeclarată, vulgarizare, reproducere rezumativă etc.; forme notabile, unele, cu plus, iar altele, cu minus). A vorbi despre efort onest de cunoaștere e o gogoriță care nu merită să apară pe frontispiciul unei colecții filosofice populate de tineri deștepți și bine pregătiți, fie ei și robiți unor pasiuni de ornitologi ai cuvintelor socotite fundamentale… Măsura este însă cu totul întrecută atunci când vine vorba despre o colecție care își propune să cuprindă, nici mai mult, nici mai puțin decât „… tot (subl. O.P.) ce e efort onest de … investigație originală în științele umaniste”. Chiar așa? Tot, tot, tot? Din toate științele umaniste? Întreb expres, pentru că așa se înțelege. Să fiu iertat, dar nu sesizez unde sunt „științele umaniste” din colecția „Academica”. Pricep prea bine că lucrările apărute până acum sunt de filosofie. Dar este filosofia o știință umanistă? Poate mă veți convinge cu argumente că… da. Perfect! Însă celelalte, toate celelalte discipline umaniste? Nu mi se pare că ar fi răzbătut vreuna în seria pusă sub flamura acestei hiperbolice și oarecum imperialiste declarații de principiu. „Cred că acest motto spune tot. Nu simt momentan nevoia să îl comentez sau clarific”, spuneți. Cred și eu. În schimb, da, eu am simțit această nevoie. Iar ceea ce a rezultat s-a vădit a fi plin de contradicții și puțin cam prea orgolios. Uite de ce nu e rău deloc să cunoaștem limba pe care o folosim pentru a ne exprima; ca să nu ne joace feste, dezvăluind prea fățiș tentațiile grandomane și exprimările imprudente care ascund gânduri pe măsură.

Published in: on 19 februarie 2011 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

PSEUDO-DEZBATERE FILOSOFICĂ. IV. Grupul HAH (Humanitas – Academica – Heidegger)

Stimate Domnule Mladin,

Ajung, în fine, și la prezentarea pe care o faceți dvs. grupului pe care mi-am permis anterior – din motive detaliate deja – să îl numesc un grup „esoteric”. Aș vrea să se înțeleagă cât se poate de clar că, prin această calificare a lui nu am în vedere ideea că ar exista o afiliere formală a membrilor săi la forme deja organizate de esoterism. Nu, nu cred că tinerii filosofi din jurul dlui Liiceanu ar fi francmasoni, rozincrucieni sau guénoniști de afiliere islamică ( așa cum, în România, i-am avut pe Vasile Lovinescu ori pe Mihai Vâlsan). Ei sunt doar ei înșiși, socotindu-se, instinctiv sau programatic, o elită restrânsă, situată la mare altitudine în raport cu restul filosofilor români, moștenitori în linie directă ai tradiției noiciene, studioși atenți ai lui Heidegger și, în tradiția lui, a presocraticilor. O asemenea identitate, ca și faptul – benefic, pesemne, pentru munca lor – de a fi tipăriți de una dintre cele mai puternice și mai răzbătătoare edituri din țara noastră în ultimele două decenii, care este și foarte prestigioasă, incluși fiind în colecția „Academica”, mă determină să propun desemnarea acestui grup sub sigla HAH (adică: Heidegger – Academica – Humanitas).

Vorbind despre aceiași inși, dvs. spuneți cu totul altceva, probabil de pe pozițiile unui cunoscător din chiar interiorul grupului (îmi confirmă asta nu doar poziționarea dvs. în raport cu aserțiunile mele, ci și destăinuirea dintr-unul din recentele dvs. comentarii că ați avea în șantier o exegeză heideggeriană proprie): „Există, într-adevăr, un grup din care fac parte unii din cei pomeniți mai sus și alții care s-au «agregat» în jurul unei idei și al unui interes comun, ideea că în România se poate face filozofie de cea mai bună calitate, chiar și atunci când acest lucru pare a se rezuma la un «simplu comentariu» și interesul în jurul fenomenologiei ca tendință în filozofia contemporană”. Dacă înțeleg bine, confirmați existența grupului, dar propuneți redefinirea lui ceva mai amplă și mai vagă, totodată, circumscriind-o următoarelor atitudini și convingeri: 1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană; 2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu); 3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei.

Cum mai departe tonul dvs. devine encomiastic – nu și exact – cu referire la maestrul grupului, dl. Gabriel Liiceanu, nu voi insista prea mult asupra acestor fraze. Este vorba de o mărturie cinstită de prțuire, adeziune și recunoștință, iar dvs. știți mai bine ca oricine dacă aceste sentimente nobile au acoperire sau nu. Cu toate acestea, îmi permit să observ că a spune că formarea grupului în jurul profesorului Liiceanu „… ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu…” este doar în parte exact, câtă vreme încă din perioada interbelică au existat filosofi români atașați fenomenologiei ca direcție. Îl pomenesc, cu titlu de exemplu, pe Iosif Brucăr, dar lui i se pot adăuga și nume mai sonore. Dacă îl prefer pe Brucăr este tocmai pentru că, deși situat în interiorul aceleiași orientări și fiind un precursor, numele lui pare să rămână fără ecou printre membrii grupului HAH. Într-o lucrare dedicată fenomenologiei românești interbelice, Viorel Cernica include însă alte nume (C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, Ioan D. Gherea, Ion Petrovici). Înțeleg, desigur, importanța unui maestru din proximitate și din actualitatea imediată, a cărui prezență e fizică, și nu doar mediată intelectual de ideile din cărțile lui, mai cu seamă când el deține mijloace importante de susținere a strădaniilor mai tinerilor săi confrați (editură unde să îi publice, influență în mediile culturale și în media românești, un cuvânt de spus în distribuirea premiilor culturale, catedră universitară). Ar fi însă nedrept ca precursorii, mai mari sau mai mici, să fie uitați.

Când spuneți despre dl. Liiceanu că „a contribuit prin propriile resurse la acest ideal” cred că vă referiți tocmai la sprijinul logistic („propriile resurse” fiind, poate, Humanitas, o editură privată aflată în posesia dlui Liiceanu) dat de domnia sa membrilor grupului. Că „… a făcut-o la cel mai înalt nivel, așa cum sunt și alții, de altfel, în domeniile lor…”, nu mă îndoiesc că va fi adevărat. Remarc însă în treacăt că generozitatea și idealismul nu se verifică în sprijinul pe care îl dai emulilor și familiarilor tăi, față de care, la urma urmei, ai anumite obligații, precum în relația de vasalitate, ci mai degrabă în raport cu necunoscuți, nevoiași sau, pur și simplu, oameni indiferenți în raport cu nevoile și interesele proprii, unde actul dăruirii nu mai poate fi confundat cu partizanatul. Dar, la urma urmei, asta nu e treaba noastră, nu-i așa? Nici a mea, nici a dvs. Dl. Liiceanu a făcut, face și va face, probabil, numai tipul de gesturi de care este în stare.

Cineva îmi scrie, amintind că într-un articol din dec. 2010 prozatorul Radu Aldulescu remarca faptul că „Humanitasul (…) anul acesta și-a aniversat douăzeci de ani de victorii împotriva literaturii române. O instituție culturală (…) care a pornit la drum propunându-și să nu publice literatură română originală, și-n bună măsură s-a ținut de acest principiu, înscriindu-se astfel într-o normalitate perfect integrată în contextul anormalității generale”. Iată, deci, un domeniu către care generozitatea dlui Liiceanu se îndreaptă mai mult decât selectiv, și nu neapărat cu cel mai mare bun gust. E mai ușor să îl preiei pe Patapievici de la Nemira decât să îl descoperi singur, s-ar zice.

Asemenea nuanțe și completări semnalează că entuziasmul dvs. nețărmurit poate găsi niște limite rezonabile în exprimarea sa, fie recunoscând și antecesorilor dlui Liiceanu merite în aclimatizarea fenomenologiei pe teren românesc, fie interogând natura și marginile generozității persoanei despre care vorbim. Încă nu am auzit ca dl. Liiceanu să fi făcut gesturi de genul sponsorizărilor de burse încercate de Adrian Sârbu și cei de la MediaPro sau de Dinu Patriciu. Nu numărul lor contează – trebuie ținut seama și de diferențele de avere -, cât atitudinea, gestul ca atare.

Dar i-am acordat prea mult timp și spațiu dlui Liiceanu care, în ansamblul producției sale livrești, a acordat destul de puțin timp și spațiu filosofiei originale (teza de doctorat, câteva prefețe – la Schelling etc. – , după care, exerciții de admirație necontenite, irelevante pentru filosofare), iar în activitatea sa didactică are performanțe pe care mi le atestați dvs., dar care nu se cunosc decât de către studenții domniei sale. M-aș întoarce la cele trei puncte care articulează programul grupului din care faceți parte.

1. România poate fi un topos major pentru filosofia contemporană. Perfect de acord, asta cred și eu atunci când mă înfurii văzând o mână de tineri îngenunchiați la poala maestrului, scrijelind palimpseste cu prețul ruinării energiilor și anilor pentru a obține mici succese alexandrine într-o tradiție mai bogată și mai spectaculară prin alte părți.

2. Calea comentariilor filosofice în marginea unor maeștri recunoscuți (filosofi greci, Heidegger, poate și alții) poate fi o cale regală în filozofie, și nu doar una ancilară, modestă, subsidiară (cum spusesem eu). Nu sunt chiar atât de sigur. Va fi rămas dl. Alexandre Kojève în istoria filosofiei contemporane, dar lumea îl pomenește mai ales ca pe un comentator interesant, nu ca pe un gânditor ce a marcat o epocă. Mai curând votez cu rebelul Nietzsche, care a aruncat peste bord tot ce iubea și a renunțat la rindeaua și șmirghelul filologului clasicist pentru a scrie… poeme despre profeți iranieni. Fără note de subsol și alte ticuri intelectuale recente în cultura lumii.

3. Afilierea la tendința/ curentul fenomenologic contemporan, sub raportul perspectivei și al metodologiei. De ce nu, la urma urmei? Sunt alți oameni care pariază pe tantra yoga, pe filosofia analitică, pe logică, pe înot sau alpinism. De ce nu fenomenologia? Numai că aici circumscrierea e prea largă. Nu toți membrii societății fenomenologice sunt membri HAH, după cum nu toți sunt adoptați părintește de dl. Liiceanu. HAH este HAH, și nu HAF (ultima literă indicând flamura fenomenologiei). Așa încât…

Mă opresc momentan aici, dar e un simplu popas.