Astăzi, drumul național care vine dinspre Oradea se lățește peste intersecția din fotografia de față. Nu mai există nici fântâna publică în al cărei jgheab făceam pe la 7-8 ani baie cu vărul meu Sandu, obligând caii veniți la adăpat să se oprească nedumeriți până ieșeam șiroind…
Așa cum și-a plasat camera, fotograful surprinde strada în direcția Aradului. În edificiul din prim-plan, pe fațada dinspre stradă, îmi amintesc că se afla un magazin universal, de unde puteai cumpăra de la sape până la recipiente de transportat apa de la fântână (li se spunea „cante” la plural, cu forma lor îngustată la vârf, având un capac ce putea fi folosit, la rigoare, și pentru a bea din el). Doi pași mai încolo – dar nu se vede, din cauza pomilor tineri care, între timp, au avut vreme să crească și să și dispară – era un birt mic, proletar, lipsit de pretenții. Mătușa ne mai trimitea, din când în când, acolo, după Mumu, bunicul nostru dinspre tată. Peste încă două case urma colțul, intersecția cu o stradă ce se mai numea pe atunci Ana Ipătescu (azi tot așa s-o fi numind?). Acolo pe colț era casa familiei noastre, unde mergeam nerăbdător, în unele week-end-uri și vacanțe, la vărul cel mai apropiat de vârsta mea. Intrarea pe sub poarta umbroasă era dinspre Ana Ipătescu, pe fațada principală aflându-se poarta de acces la o altă rudă, mai îndepărtată, enorma Florița Buștii, mereu holbându-și ochii deschiși la culoare a mirare, pleoscăindu-și mâinile și țuguind buzele străjuite de o mustăcioară diafană.
Imaginea din amintirea mea e color. Are și miresme. Cea de față este însă mult mai veche, probabil de la începutul secolului al XX-lea, când încă Pădureniul (Erdeiș, Hărdăiș sau Erdeo-Hegy) făcea parte din Imperiu și avea propriul primar.