Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

6. Vămile de la Visk şi Rokaz la 1300

Un amănunt important reţinut de scribul chartei de la 1300 a lui Andrei al III-lea este că la vremea respectivă se percepea vamă atât în zona cedată („vama care se cerea de obicei în satul Visk”), cât şi dincoace, în satele oferite drept compensaţie („ se percepe în satul Rokaz”). Aceasta înseamnă, pe de o parte, că regele a avut grijă ca feudalii locali strămutaţi în altă parte a comitatului să nu piardă privilegiul de a vămui, dobândind astfel beneficii. Pe de altă parte, existenţa vămii de la Rokaz, încredinţată celor doi feudali veniţi de la Visk, arată că experienţa lor în paza graniţelor a contat, şi că, de fapt, li se încredinţa un nou punct vamal de pe aceeaşi frontieră. Rămâne, totuşi, de înţeles mai bine un fapt de o aparenţă paradoxală: care mai era importanţa vămii percepute într-un sat ca Rokaz, cu populaţia drastic diminuată? Fiindcă documentul nu lasă dubii asupra acestui aspect: „… Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.)”, nu par nişte sate care să asigure prosperitatea, iar în aceste condiţii Rokaz nu avea cum furniza forţa militară masculină care să permită coerciţia în caz de nereguli la vamă. Nu pare deloc credibil că la 1300 Rokaz mai era încă situat în proximitatea unei frontiere ameninţate de insecuritate. Mai curând Viskul era astfel, de vreme ce necesita un aflux de populaţie utilă atât dezvoltării sale economice, cât şi păzirii graniţei. Impresia este că Rokaz ajunsese, la data efectuării schimbului de posesiuni, într-un declin accentuat. Se prea poate ca rărirea îngrijorătoare a populaţiei sale să se fi datorat tocmai căderii în desuetudine a vămii localizate acolo, iar acest lucru era posibil numai în cazul în care frontiera aceea îşi pierduse calitatea de graniţă a regatului, în avansul acestuia către est şi nord. Situaţia indică un proces în plin progres: acela de atragere a Maramureşului în zona administrării regale. Că el nu era încă finalizat nu încape însă nicio îndoială, fiindcă altminteri vama din Rokaz ar fi fost abolită cu totul, mutându-se în altă parte. Este de observat însă că atât Ardăul Negru, cât şi Rogoz şi-au continuat dezvoltarea. Aflu de pe situl http://www.jewishgen.org/hungary/crossreferencesubmittalwebsitea.pdf că prima dintre aceste două aşezări se numeşte astăzi Chornotysiv, fiind situată în regiunea Zakarpats’ka din Ucraina. Numele ei mai vechi au fost Chernotisov, Cornotysiv, Chornotisiv Feketeardó, Fekerteardo,. Cât despre Rogoz, ea s-a numit în vremea Imperiului Cezaro-Crăiesc Rákospatak.

Published in: on 19 februarie 2010 at 3:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

5. Reorganizarea frontierei de nord-est a Ungariei la aşezarea coloniştilor (hospites) străini

Actul lui Andrei al III-lea din 1300, referitor la schimbul de moşii între comitele Mărcheluş şi cei doi fii ai săi, pe de o parte, şi suveranul interesat de domeniul cetăţii Visk – unde voia să îi aşeze pe oaspeţii regali colonizaţi de el – mai aruncă şi o altfel de lumină asupra statutului regiunii în epocă. El comunică ceea ce se ştia în acel moment despre vechimea aşezărilor pe care le menţionează, despre raporturile dintre ele şi despre anumite funcţii ale lor, referindu-se şi la (deja pomenita) lor situaţie demografică. Regele precizează ce anume doreşte de la vitejii împroprietăriţi de antecesorul lui, Ştefan al V-lea, cu aproape trei decenii în urmă: el le cere moşia Visk, „împreună cu castrul său şi cu satul aflător sub acesta”, situate „în comitatul de Ugotsa (Ugocea) şi aparţinătoare de prediul său [= al regelui n. O.P.] din Ugotsa (Ugocea)”. În schimb, ca o compensaţie, suveranul oferă „… câteva moşii ale noastre [= ale regelui n. O.P.] sau sate, care ţin acum de prediul nostru din Ugotsa (Ugocea), situate în acelaşi comitat [ca şi cele solicitate pentru schimb – n. O.P.], în speţă Rokaz [Rogoz?] şi Fekete Ardou [Ardăul/ Ardudul Negru?], care sunt foarte puţin populate (subl. O.P.), şi Nyirtelek [= Lazuri, Teren Defrişat], care este pustie şi lipsită de locuitori (subl. O.P.), numite astfel încă din vechime…”. Rezultă, din cele reţinute de document, că în schimbul a două locaţii – fortificaţia Visk şi satul din proximitate, care poartă acelaşi nume – se oferă trei aşezări, căutându-se compensarea pierderii cetăţii şi a unui sat rezonabil de populat prin trei sate precare (dintre care două foarte slab reprezentate demografic, iar ultimul pustiit cu totul). Se poate crede că Andrei al III-lea, convins deplin de spiritul întreprinzător al urmaşilor comitelui Mărcheluş, care au gestionat bine cetatea şi au ştiut păstra locuirea satului Visk la o cotă funcţională pentru nevoile de apărare şi încasarea dărilor, i-a mutat pe aceştia într-o zonă depopulată a aceluiaşi comitat Ugocea cu gândul că vor izbuti şi acolo performanţe similare. În schimb, Viskul urma să fie populat de colonişti veniţi din vest, ceea ce poate însemna că plecarea foştilor proprietari în noile localităţi trebuie că a fost urmată şi de supuşii lor din satul Visk, strămutaţi acum în cele trei sate depopulate parţial sau total.

Published in: on 18 februarie 2010 at 9:11 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,