Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

Expoziţia de grafică „Pod peste timp”- Bardócz Lajos (Ungaria)

Vernisaj: marţi 8 noiembrie 2011, orele 18.

 

Bardócz Lajos s-a născut în anul 1936 la Sebeş jud. Alba. A absolvit Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti în anul 1960 iar în perioada 1970-1988 a fost profesor la Liceul de Arte Plastice din Cluj-Napoca, fiind mentorul multor generaţii de artişti contemporani. Din anul 1988 trăieşte în Ungaria.

A avut expoziţii personale în România, în Ungaria, Austria şi Germania. A participat la expoziţii colective în România şi Ungaria, precum şi la Ljubliana (Slovenia), Bradford (Marea Britanie), Tokyo etc. Lucrările sale au fost recompensate cu premii la Expoziţiile de iarnă de la Kecskemét (1988, 1989, 2002), Expoziţiile de vară de la Debrecen (2002, 2006).

Bogatul palmares expozițional al artistului îl recomandă ca pe o personalitate creativă, inventivă și stăpână pe mijloacele sale artistice ajunsă la maturitatea creației și la consacrare. Revenirea – simbolică – îl locurile care i-au marcat formația și prima parte a existenței trebuie socotită nu doar o întoarcere nostalgică, recuperatoare în ordine biografică, ci și o programatică întoarcere la izvoarele unei inspirații care a alimentat și continuă să alimenteze, prin nevăzute țesături subterane, resursele unui talent autentic.  

Expoziţia prezintă o selecţie de 40 de lucrări de grafică realizate în pastel şi cărbune din creaţie recentă a artistului. Acestea au o subiecte variate: de la peisaje la lucrări cu caracter evocator-istoric, de la lucrări cu o dimensiune spirituală pregnantă la lucrări ce evocă personalităţi ale culturii abordate prin tema portretului.

Varietatea tematică și tratamentul cromatic, linia și tușa survin, împreună, la Bardocz Lajos, pentru a conferi ansamblului o amprentă specifică. Ea face marca unui plastician contemporan cu o reflecție și o dexteritate ce se complinesc una pe alta, propunând un stil personal al privirii, o perspectivă asupra ipostazierilor lumii care, rămânând în limitele recognoscibilului, nu ezită, totuși, să abstractizeze și chiar să treacă de forma identificabilă, îndrăznind când simbolul, când metafora, când aventura în direcția plasticității tranpunerii emoționalității pure ori a demersului cerebral.

Proză: Marian HORVAT: Căderea în robie a Ungariei

Marian Horvat are un talent de prozator care era să îl aducă în situația de premiant pentru debut în proză al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pe anul în curs. Romanul lui cu un aer de Umbero Eco, plin cu cruciați va apărea, în cele din urmă, după toate aparențele, în această toamnă la Ed. Eikon. Ca prozator de vocație însă, tânărul coleg nu așteaptă cu mâinile în sân. Următorul lui roman avansează cu fiecare zi. Cititorii acestui blog au privilegiul de a citi un fragment din el. Marian Horvat, bun venit printre colegii prozatori și pasionații de proză! (O.P.)

Ultimii săi tovarăşi îl urmară în lupta sa disperată şi lipsită de orice raţiune pe regele Ludovic Jagiellon al Ungariei. Îşi încleştară săbiile cu gărzile sultanului, membrii Kapikulului care vroiau să-şi arate vitejia sub privirile stăpânului lor.

            Ludovic îl izbi în cap pe un ienicer mai nărăvaş şi-şi înălţă paloşul spre cer. La picioarele calului zări trupurile neînsufleţite ale nobililor Ambrozie Sarkany si Anton Paloci, aproape îmbrăţişaţi în clipa morţii. Mai mulţi turci cu capetele zdrobite li se alăturaseră, mărturie că cei doi nobili nu se lăsaseră prinşi nici în ultima clipă.

            Regele surăse uşor şi razele amurgului îi mângâie pletele năclăite de sânge. Noaptea se apropia cu repeziciune. Umbrele întunecate le vor ascunde privirilor leşurile împietrite de Moarte şi simţurile adormite pe veci. Aşa vor putea să străbată Styxul în tihnă.

            Tocmai când trupele de casă ale padişahului începuseră să-i copleşească, un corn se auzi dinspre miazănoapte şi Gheorghe Zapolya sosi în ajutorul regelui, urmat de douăzeci de cavaleri.

            -O întreagă armată, în condiţiile de acum, zise Bogdanievici.

            Gărzile sultanului se clătinară o clipă înspăimântaţi. Tovarăsii suveranului se simţiră însufleţiţi şi prinseră puteri noi.

            -Gheorghe e mult mai credincios decât fratele său, şopti regele, cu ochii arzând de focul luptei.

            Cerul se înnegură şi bătălia părea să nu se mai sfârşească. Malurile Dunării şi ale afluenţilor lor, mărginind câmpia de laMohacs, fură cuprinse de zbucium şi ieşiră vijelioase din matcă. Părea că şi natura se revoltă împotriva jertfelor aduse cu atâta dărnicie pământului hulpav.

            -Fraţii mei, dacă tot vom pieri azi, haideţi să-l luăm şi pe cumplitul Soliman împreună cu noi, pe tărâmul lui Hades! strigă regele.

            Şi se îndreptară spre cortul sultanului. Rândurile de ieniceri se îndesiră, ca valurile unei mări furioase. Erau mai puţin de treizeci de cavaleri rămaşi, dar deznădejdea şi o sminteală de moment îi împingea mereu înainte.

            Soliman îi aştepta, încins cu o armură strălucitoare cum ochii lor nu mai văzuseră niciodată şi călare pe un superb armăsar arab din cea mai nobilă rasă. Ofiţerii săi îl înconjurau ca un lanţ de netrecut, cu privirile înfierbântate şi căutând doar să ucidă. Nimeni nu putea să treacă viu de ei.

            -Ce războinici de ispravă, le admiră curajul sultanul, văzându-i cum se apropie ca o vijelie de neoprit. Meritaţi să purtaţi cununa de martiri ai patriei voastre!

            Primul care încercă să ajungă la preamăritul padişah fu Gheorghe Zapolya, fratele voievodului. Acesta se aruncă asupra gărzii şi primul rând de ieniceri se retrase din faţa lui. Armura lui de fier, cu blazonul casei sale reprezentând un lup urlând la lună, făcea zadarnice toate loviturile primite. Coiful îi apăra capul de toate izbiturile, dar turcii se folosiră de un şiretlic ingenios, trăgâdu-l jos de pe cal pe temerarul Zapolya şi ridicându-i viziera. Degeaba se zbătu fratele voievodului, sabia îi pătrunse în faţă şi-l orbi. Trupul îi fu aruncat deasupra celorlaltor martiri.

            -Ce moarte de erou! murmură Soliman.

            Marele stolnic se aruncă şi el în iureşul luptei, lovind în stânga şi în dreapta lui cu tăişul uriaşei sale săbii. Când arma i se frânse de scutul rotund al unui războinic asiatic, Bathory luă o halebardă de pe jos şi doborî orice ienicer care i se ivi în cale. Pentru o clipă. regele crezu că stolnicul va reuşi să ajungă la sultan.

            Dar tocmai atunci când acesta se afla la un pas de Soliman, hanul Saadet Girai apăru parcă de nicăieri şi-şi ridică buzduganul deasupra capului.

            -Ai grijă! urlă Ludovic.

            Cel mai îngrozitor lucru pe care-l văzu suveranul în viaţa lui fu chipul însângerat al stolnicului, întorcându-se spre el parcă câutându-l din priviri şi cerşind alinare sau o cât de mică mângâiere din partea lui.

            Ludovic simţi cum spaima îi pătrunde în suflet, lăsând în urmă o groază şi o teamă mai neagră decât abisul cel mai adânc. Nu se mai simţise niciodată atât de singur, de neajutorat.

            Stolnicul îşi pierduse o parte din păr şi din scalp, sfârtecat de buzduganul cu ţinte ascuţite. Picioarele îi rămaseră inerte şi ochii îi priveau în gol, aţintiţi parcă asupra unui ţel nedesluşit şi niciodată ajuns. Privirea lui reprezenta soarta Ungariei, suprimată de un tragic sfârşit şi rămasă ca un gând neterminat.

            -Eşti un diavol! strigă Ludovic.

            Îl doborî pe hanul tătarilor, rânindu-l uşor, şi se apropie de sultan. Mişcările pe care le făcea erau conduse parcă de altă persoană, izvorâte dintr-o voinţă mult mai puternică decât a lui. Mâinile sale se întinseră singure după lance, azvârlind-o înspre padişah.

            Soliman privi cu groază vărful ascuţit al lăncii şi încercă să se ferească, dar regele ţintise prea bine. Lancea îl nimeri pe sultan în piept…şi zgârie uşor cuirasa de fier.

            -Ah! exclamă Ludovic.

Ienicerii îl înconjurară pe regele rămas neprotejat, încercând să-l doboare de pe cal. Bogdanievici îi sări în ajutor, învârtind ameninţător buzduganul luat de la han şi zdrobind orice vrăjmaş care se apropia prea mult. Cu toată dârzenia lui, cei câţiva supravieţuitori nu mai puteau rezista multă vreme.

– Maiestate, totul e pierdut, trebuie să plecăm! urlă polonezul.

Ludovic continua să lupte ca un mistreţ prins de hăitaşi.

– N-am să fug niciodată!        

Bogdanievici îl trase departe de locul luptei şi-i zise:

– Maiestatea Voastră trebuie să supravieţuiască acestei cumplite bătălii şi să vadă răsăritul de mâine. Trebuie ca cineva să conducă apărarea Budei şi să adune în jurul său forţele împrăştiate ale regatului!

– De ce nu înţelegi? strigă regele. Am fost sortit să pier aici!

– Zapolya şi Frangepan au destule trupe să apere ţara de turci, lipseşte doar prezenţa Maiestăţii Voastre pentru a face să renască speranţa!

Ludovic nu vroia să accepte nici în ruptul capului.

– Atunci de dragul reginei! spuse Bogdanievici.

Ochii tânărului rege sclipiră înspăimântaţi. Scumpa lui soţie…

– Ah, Maria! Trebuie avertizată şi dusă la adăpost. Dacă i se va intâmpla ceva…

Polonezul îi mână calul spre miazănoapte, cât mai departe de garda sultanului. Ultimii creştini care mai luptau fură lăsaţi în urmă.

– Fugiţi, Maiestate, vă acopăr eu retragerea! strigă Gabriel Perényi.

Dar nici acesta nu rezistă prea mult, copleşit de marele număr al duşmanilor. Ienicerii, întărâtaţi că prada cea mai însemnată le scăpa, îl hăcuiră cu hangerele şi-i tăiară capul, umplându-l cu pământ. Apoi Soliman le porunci să pornească în căutarea regelui.

Acesta nu apucase să se îndepărteze prea mult, cu o îndoială îngrozitoare în suflet. Îşi pierduse armata, tovarăşii cei mai scumpi, iar acum fugea ca un laş.

Otomanii îi ajunseră din urmă pe malul pârâului Csele, înconjurându-i din toate părţile. De data asta nu mai aveau unde să fugă.

Rakoczi se aruncă asupra urmăritorilor cu o sclipire sălbatică în priviri. Mai mulţi dintre aceştia căzură dinaintea lui şi grupul lor se retrase pentru o clipă. Dar apoi calul aghiotantului fu rănit, şi-şi aruncă stăpânul din şa. Rakoczi se lovi cu capul de o piatră şi fu strivit de propriul armăsar.

-Până aici ne-a fost! spuse regele.

Avea lacrimi în ochi şi nici nu-şi mai simţea membrele ostenite. Părul lung îi cădea în ochi, plin de acel miros greu de sânge şi de hoituri putrezite. Bogdanievici gâfâia lângă el.

Turcii se apropiară ameninţători. Erau în jur de treizeci. Mult prea mulţi pentru a încerca un atac asupra lor. Regele şi ultimul său tovarăş se retraseră până caii atinseră apa rece cu picioarele dinapoi.

– Trebuie să treceţi pârâul! spuse polonezul.

– Nu te părăsesc, strigă Ludovic. În plus, apa e umflată şi agitată!

-Cu atât mai bine, turcii nu vor îndrăzni să vă urmărească. Vă rog, Maiestate, faceţi-o pentru regină!

Ludovic se aruncă în apa învolburată, cu armura pe el. Nu mai avu când să scape de ea. Valurile îl înconjurară şi-l învăluiră ca îmbrăţişarea unei soţii iubitoare.

– Ştiu că poţi, Nevski! îi şopti regele calului său, mângâindu-l uşor pe coamă.

Dincolo de pârâu se zărea un grup de cavaleri fugind din calea turcilor. Regele recunoscu blazonul palatinului, strălucind sumbru în ultimele raze ale amurgului. Ştefan Bathory călărea în fruntea oamenilor săi, căutând o cale de scăpare în câmpia nesfârşită, cât mai departe de kilij-urile otomanilor. Ludovic se bucură că măcar palatinul scăpase cu viaţă şi că regina va fi avertizată la timp.

– Treceţi pârâul, Maiestate! îl auzi pe polonez urlând.

Ploua torenţial şi apa se revărsase peste malurile joase. Regele, călare pe cal, se avântă în mijlocul apei şi înfruntă valurile cuprinse de freamăt.

Între timp, Bogdanievici îi ţinea la distanţă pe adversarii săi, împungându-i mai mult cu privirea sa decât cu buzduganul. Un morman de cadavre se ridică în jurul său.

În cele din urmă, buzduganul său se frânse şi polonezul fu nevoit să ia un kilij în mână. Vlăguit de lupta prea lungă, nu apucă să bareze o lovitură şi tăişul halebardei îl izbi drept în piept. Armura îl protejă, dar fu aruncat la pământ, în noroiul gros şi cleios. Încercă să se ridice, dar spatele i se împotmolise în glod şi nu mai putea scăpa decât ajutat de cineva. Ienicerii se aruncară asupra lui, strivindu-l sub greutatea lor.

– Trăiască regele Ludovic! mai reuşi să strige Bogdanievici.

Săbiile duşmanilor îi pătrunseră în gât, în coaste şi între omoplaţi, smulgându-i viaţa din trup. Se mai zvârcoli o vreme în îmbrăţişarea morţii, până ce strânsoarea slabi. Bogdanievici îşi spuse, înainte de a muri: „Măcar regele a scăpat!”

Ludovic se lupta cu forţa nemiloasă a apei, deşi i se părea că turcii erau mai uşor de înfruntat. Pârâul ieşise din matcă şi părea să se învârtoşeze tot mai mult împotriva lui. Cerul se înnoptase de-acum de-a binelea, ferindu-l cel puţin de privirile iscoditoare ale urmăritorilor. La adăpostul întunericului, şansele sale de scăpare creşteau considerabil.

Tocmai pe când se apropia de malul opus, Ludovic fu lovit de un val mai mare decât toate celelalte şi se clătină în şa. Reuşi să rămână pe cal, însă Nevski se sperie şi îşi ieşi din minţi.

Regele încercă să-şi strunească armăsarul, dar acesta nu mai ascultă de comenzi. Un ultim val îl izbi din plin pe Ludovic, aruncându-l de pe cal.

În cădere, tânărul suveran se zgârie pe faţă în scara calului şi ochii i se umplură de sânge. Aproape că-şi pierdu cunoştinţa şi alunecă în apa tumultoasă.

Ultimele gânduri ale regelui nu erau de teamă sau de regret, ci erau îndreptate spre regină, amintindu-şi cu drag de chipul ei fermecător şi scump. Nu avea s-o mai revadă niciodată pe frumoasa lui Maria…

Armura grea îl trase în jos, în adâncurile abisului. Se zbătu în zadar, încercând să rămână la suprafaţă. Curenţii îl trăgeau cu o forţă de necrezut, cerându-şi jertfa care li se cuvenea. Apa îi pătrunse prin cămaşa de zale, îi udă tunica şi-i ajunse la piele, îngheţându-i membrele amorţite.

O ultimă zvâcnire şi valurile îl înghiţiră. Întunericul îl învalui cu o mantie de nepătruns, ducându-l departe de nimicnicia vieţii şi de toate lucrurile trecătoare. Sufletul vieţii îl părăsii chiar atunci, în floarea tinereţii şi în deplinătatea puterilor, scurtat prematur de o soartă atât de tragică…

Ludovic al II-lea Jagiellon dispăru pentru vecie printre valurile înspumate…

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XX: STÂLPII BRUCANIENI AI NOII ROMÂNII

6. Apelul către clasele de mijloc frustrate are loc, în cazul fascismului, destul de sonor. Când însă asumarea unei asemenea poziționări nu este distinctă, fiind formulată cu voce tare, acest apel se produce într-o manieră mai degrabă insidioasă. „Frustrarea individuală sau socială” care subîntinde se exprimă, astfel, uneori țintit, direct, alte ori „oblic”. Se pot profera deci multe împotriva dictaturii proletariatului, a comunismului și a extremismului de stânga, dar se cuvine distins între tirurile sosite din banca orientărilor de tip social-democrat, democrat-creștin sau liberal, și între mitraliile cu alonjă fascistoidă, exprimând opțiuni de factura celor de dreaptă radicală. Cum suntem, astăzi, în România, la puține decenii după o succesiune de dictaturi de stânga – cele mai recente, fiindcă, altminteri, lor le-au precedat altele, opune, venind dinspre extrema dreaptă -, discursul dominant este anticomunist. Numai că, repet, nu toți anticomuniștii vorbesc în numele democrației.

Același fenomen se poate petrece și în direcția inversă. Nu lipsesc discursurile în care comuniștii, foști sau prezenți, își exprimă radicala dezaprobare față de fascism, socotind ca atâta îi absolvă automat de propriile opțiuni totalitare. Formula a ajuns aproape un clișeu, dar este departe de a avea efectele scontate. Ea nu poate șterge deosebirea între poziționările antifasciste venite dinspre adepții democrației și cele proferate de extremiști.

În contextul prezentei treceri în revistă, însă, interesant este dacă în România actuală avem vreun recurs la clasele de mijloc de natură să mobilizeze în jurul unei posibile reconstrucții de extremă dreaptă. Ar fi, deci, de văzut ce anume a însemnat, după 1989, la noi „clasă de mijloc”, dacă au existat manifeste care să se refere la aceasta și în ce sens s-a făcut apelul, de pe ce poziții.

Voi trece pe lângă fornăielile patriotard-intolerante ale extremei drepte politice (PRM, anterior și PUNR), nu fără a aminti că în preziua înregistrării lor ca partide, purtătorii acestor tendințe au fost oameni de cultură (Radu Ciontea, C. Vadim Tudor ș.a.) și societăți cu pretenții culturale („Vatra Românească”) sau publicații așa-zicând de cultură (România Mare, Europa etc.). Ele au caracterizat mai ales primul deceniu postcomunist, iar posteritatea elanurilor de până în anul 2000 s-a dovedit drastică pentru cele mai multe dintre ele. După 2000, purtătorii de voce ai acestor direcții s-au recrutat mai ales dintre jurnaliști (frații Roncea, grupul din jurul revistei Rost condus de Claudiu Târziu și Răzvan Codrescu) și discursurile au luat mai ales o turnură culturală.

În acest nou trend se încadrează și tentativa unei drepte culturale socotite mult timp ca militantă pentru democrație și liberalism în viața publică, alcătuită și impulsionată de oameni cu un aparent prestigiu democrat.

În 1996, Silviu Brucan, stalinist dejist convertit – din aversiune față de soții Ceaușescu și din, probabil, inteligență pragmatică – la reformism în ultimii ani comuniști, devenit sfetnic de prima mână în primul regim Iliescu, a publicat analiza Stâlpii noii puteri in România (1996). În 4 martie 2005, însă, cu un an înaintea aniversării unui deceniu de la apariția cărții, Brucan publica o analiză a schimbărilor sociale menite să susțină evoluțiile românești către formarea unei clase de mijloc. El a constatat cu acest prilej că „România întâmpina evenimentele din decembrie 1989 cu o structură socială destinată a menține status-quo. Și, din acest punct de vedere, așa-numita revoluție din decembrie nu a schimbat deloc structura socială a țării. 1990 și 1991 au fost ani de încremenire a structurii sociale” („Evoluția bazei sociale a partidelor și polarizarea socială”, în revista 22, 4 martie 2005). Problema reprezenta o rămânere în urmă și un handicap serios în raport cu Europa Centrală căci, „În timp ce în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, în urma Primăverii de la Praga și, respectiv, a reformei lui Kadar și a valului reformist încurajat de Rakowski, se formase chiar în perioada finală a comunismului un puternic strat social intermediar cu un nivel material și cultural de viață tipic clasei mijlocii (casă în proprietate, automobil, cheltuieli culturale semnificative, vacanțe în străinătate)”, România nu putea etala evoluții sociale cât de cât apropiate. Așa se face că la noi „ponderea unei categorii sociale mai înstărite, exceptând nomenclatura de partid, reprezenta doar 4-5% din populația activă”. Revoluția română a fost, credea Brucan, din acest punct de vedere, „o revoluție fără dislocări sociale”. În interpretarea de istorie socială recentă propusă de Brucan, primele mineriade erau „o reacție violentă a unui detașament privilegiat al clasei muncitoare în comunism, care a simțit instinctiv amenințarea de a-și pierde privilegiile, ca urmare a măsurilor reformiste inițiate de guvernul Petre Roman”, iar „alegerile din toamna lui 1992 marcau faza în care vechile structuri sociale rămâneau dominante și deci dispuneau de capacitatea de a se opune reformei”. După alegerile din 1996, când a învins în alegeri Convenția Democrată, capitalismul a rămas impopular în rândurile populației, dar presiunea spre dreapta a mediului politico-economic occidental a condus, spune Brucan, către o schimbare a situației. „În campania electorală din 1996 se face simțită pentru prima dată prezența în societatea noastră a noilor clase sociale. Clasa mijlocie (de ordinul sutelor de mii) și capitaliștii (zeci de mii) colorau o parte a spectrului politic, determinând afirmări mai cutezătoare în programele partidelor politice, oscilații semnificative în sânul puterii, deplasând spre centru-dreapta punctul de atracție al mediului politic. Dispunând de ziare, posturi de radio și TV, marii capitaliști deveneau un factor important de influențare a opiniei publice și electoratului. Cum a luat naștere la noi clasa mijlocie? Cu forcepsul. Economia de piață nu prinde viață și nu poate funcționa numai cu muncitori și țărani. Ea are nevoie de negustori și intermediari, antreprenori și patroni, vânzători și afaceriști, chiaburi și agronomi. De aceea, formarea acestei clase este vitală și urgentă. Ea nu poate urma ritmul lent de decenii din Occident. Am fost martorii unei apariții sociale abrupte, forțate, accelerate, în care scopul scuză mijloacele. Dat fiind că în societatea comunistă acumularea de capital privat era prost văzută și condamnată de lege, dupa ’89, clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului administrator al tuturor bogățiilor, prin rapt din valorile imobilare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al intreprinderilor de stat. Bineînțeles, în primele rânduri ale acestui rapt pe scară largă s-au aflat nomenclatura de partid și birocrații de stat, inclusiv, și aș spune cei mai eficienți, securiștii aflați în poziții strategice care le permiteau să opereze în grabă și cu cea mai mare eficacitate”.

Silviu Brucan are temeiuri sigure de sondare a realităților sociale, atât de natură științifică, cât și ca participant la noul tip de redistribuire a valorilor naționale și capacităților de producție românești, ca unul dintre sfetnicii efectivi ai regimului dominant până în 1996 și ca observator bine situat al schimbării după această dată. Analiza lui, urnită dintr-o perspectivă de stânga, cu conceptele ușor recognoscibile ale marxismului, stă în picioare, în pofida premiselor ei teoretice care pot părea contestabile. Exista, în 1990, o minimală pătură de mijloc românească, ea a dobândit consistență abia după 1995 – datorită întârzierii deliberate a efectuării reformelor -, iar îmbogățirea ei a fost abruptă, abuzivă și întreprinsă de profitorii vechiului regim comunist care au izbutit să se dovedească acomodanți cu noul regim iliescan.

Datorită acestui complex de împrejurări, noii capitaliști erau, în același timp, vechii susținători ai și profitori ceaușismului, fiind, pe de o parte, învingători în noua situație economico-socială și politică, dar și expuși criticilor moraliștilor calificați sau improvizați din noua Românie. Rămâne de observat doar că primul care li s-a adresat direct acestora, încă din vremea când erau legați de regimul proaspăt căzut și viitoarea prosperitate li se înfîțișa ca o simplă potențialitate, a fost Gabriel Liiceanu, în Apel către lichele.

Vladimir Tismăneanu susține că „«Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignări etice. (…) … Este un document al regăsirii onoarei în timpuri atât de tulburi, o invitație plină de bun simț la claritate morală. În aceeași perioadă, Octavian Paler a scris în România Liberă un articol intitulat «Nevoia de franchețe», ripostând imposturii feseniste întruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi Proclamația de la Timișoara (martie 1990), tot atunci (și deloc accidental, a fost înființat SRI), în iunie au fost aduși să distrugă societatea civilă și partidele democratice purtătorii de lanțuri minerești ghidați de lichelele securiste. «Apelul», apărut pe 30 decembrie 1989, în ajun de An Nou, era o tentativă de exorcizare, propunea o metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii, liantul capitalului social într-o democrație. Au urmat calomniile imunde din Azi, Dimineața, Adevărul lui Novăceanu, România Mare și nu mai puțin oribila foaie antifrastic numită Europa (și-o mai amintește cineva pe «publicista» Angela Băcescu, specializată în reabilitarea lacheilor dictaturii?) Cei care își permit să minimalizeze astăzi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine să recitească abjecțiile publicate atunci, în 1990, în oficioasele puterii, împotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-și spunea «liberă» se intonau aceleași coruri ale urii, se dădea glas acelorași exhortații ale resentimentului” (Vladimir Tismăneanu, „Actualitatea «Apelului catre lichele»: Recurs la memorie”, joi 24 februarie 2011, hotnews).

Vladimir Tismăneanu contextualizează în chip binevenit, reamintind atmosfera în care se năștea nu doar textul despre care vorbește, ci și dezbaterea liberă din noua Românie, cea eliberată – formal – de comunism și situată, fără a o ști încă, sub zodia perestroikăi iliescane fără prea mult glastnost. El poate cu îndreptățire vedea în textul apelului liicenian o tentativă de exorcizare – simbolică, firește, ca orice exorcism dinafara bisericii -, însă nu neapărat și când îl interpretează ca „metodă de regenerare a țesutului moral prin redobândirea încrederii”. Nimeni nu se putea gândi cu seriozitate, în 30 decembrie 1989, când încă haosul era în toi, la redobândirea încrederii în vechii dirigenți (ierarhia PCR, Securitatea, Miliția și Armata care abia trăsese în manifestanți), când încă nimeni nu fusese acuzat pentru distrugerea țării și a organismului social românesc, măcar pentru a putea fi absolvit în bună regulă de asemenea acuze. Dimpotrivă, ca majoritatea liderilor de opinie, în acel moment toată suflarea românească plebiscita conducerea nouă, Frontul Salvării Naționale, unde alături de Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu și alți veterani ai comunismului se regăseau anumiți disidenți precum Dinescu, Blandiana, Doina Cornea și Caramitru. Gabriel Liiceanu însuși scria, în 30 decembrie 1989, un text care, datorită acestei împrejurări, nu îi viza pe artizanii de mai apoi ai preluării puterii pe durata anilor 1990 – 1996, foștii comuniști ex-staliniști din bătrâna gardă sau rândul doi al comunismului ceaușist (Iliescu, Adrian Năstase etc.), cei ce urmau să își înalțe imperii de hârtie în economia anilor de după alegerile din 1996. „Lichelele” pe care le viza erau, mai probabil, funcționarii și birocrații de partid și de stat, de la Mihai Dulea, șeful cenzurii, până la secretarii de județ și de municipii ai PCR de până la căderea ceaușismului (cu abia o săptămână în urmă!).

Asistând la asasinarea unor anonimi din mulțime, la incendierea Bibliotecii Centrale de Stat din București, la alte omoruri săvârșite între 21 și 25 decembrie 1989 în destule orașe ale țării, G. Liiceanu nu putea ignora forța redutabilă fidelă regimului, gata de mobilizare, și nu putea să ignore nici sensul chemării la împăcare și al promisiunii de absolvire lansate de Ion Iliescu către cei ce se împotriviseră până atunci schimbării. Iată o nouă explicație, parțială și ea, a tonului marcat de destule precauții și ambiguități, pătruns de un vizibil duh al blândeții, al auorului. Era prea devreme pentru a se ști cu precizie spre ce se înainta, și până la sfârșitul lui ianuaire 1990, nici nu a putut fi vorba despre un pluralism politic real (asedierea și distrugerea sediilor partidelor așa-zis istorice a avut loc, întâia oară, prin 8 ianuarie, apoi prin 15 ianuarie, apoi prin 28, dacă îmi amintesc cu suficientă acuratețe). Tot ce putea spera Liiceanu era, cum rezultă și din text, o retragere rușinată din prim-plan a celor care, fără a fi desemnați cu precizie, se recunoșteau în descrierea lui ca „lichele” și mai aveau suficient bun simț pentru a face un pas îndărăt. (Iluzie vană!)

Privirea evaluativă a lui Vladimir Tismăneanu îmbrățișează însă și anii care au urmat. „Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a încetat să existe în 1989. Ea a continuat în noul regim autoritar, o combinație barocă de comunism rezidual și tribalism fascistoid. Apelul către lichele este, din punctul meu de vedere, un document esențial al disidenţei românești din perioada neo-comunistă. Privind în jur, luând măsura acestui timp al bulversării valorilor despre care scrie Dan Tapalagă, nu putem să nu fim uimiți de actualitatea acestui Apel. Nu vorbesc neapărat despre o actualitate imediată, ci despre una în planul mai adânc a ceea ce se cheamă calitatea, credibilitatea și șansele unei culturi politice democratice” (ibidem).

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8333189-actualitatea-apelului-catre-lichele-recurs-memorie.htm

Un document grăitor al disidenței românești este Apelul către lichele. Dar el rămâne destul de strict legat de epoca și contextul mediat, cu aspirațiile și cu limitele acestor aspirații, pe care le-a presupus clipa istorică a schimbării lente, ezitante, incomplete, exasperante din 1989 – 1990. Teza că disidența ar fi continuat și după 1989 trebuie verificate pe alte persoane, cred. Ele sunt cele care nu au devenit, aproape îndată, beneficiarele regimului nou instalat la cârma României. De disidență nu poate fi, cred, suspectat, în noile condiții, Stelian Tănase, care a obținut de la Silviu Brucan, încă la începutul lui ianuarie 1990, opulentul sediu de pe Calea Victoriei 122 pentru Grupul pentru Dialog Social și revista 22, mai cu seamă că scriitorul și istoricul care era, fiu rebel al unei mame din nomenklatură, s-a integrat rapid și în viața politică, intrând în alcătuirea Partidului Alianței Civice (1991). Nici Andrei Pleșu nu se poate presupune că ar fi rămas disident, prezența lui în guvernul Roman (1990 – 1991), ca ministru al Culturii, transformându-l în personaj exponențial pentru ideea de oficialitate. Nici Gabriel Liiceanu nu a fost plasat înafara jocurilor, domnia sa intrând, cum se știe, în posesia Ed. Politicii transformate cu mare promptitudine în Ed. Humanitas. Retrasă din CPUN, Ana Blandiana a devenit lidera Alianței Civice, organism al societății civile de mare vizibilitate a PEN Clubului România și inițiatoarea Memorialului de la Sighet. Doina Cornea a revenit, și domnia sa, înapoi la Cluj, în fundalul scenei publice. Mircea Dinescu, în schimb, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România, de unde s-a retras ulterior în postura de moșier, jurnalist și comentator media. Ion Caramitru s-a regăsit în conducerea PNȚCD și, ulterior, a devenit ministru al Culturii (după 1996). Unii dintre disidenți și-au continuat, deci, pe cont propriu, evoluțiile publice, dar nu toți au rămas în disidență față cu puterea sau rezistând noilor tentații. Desigur, se cuvine distins între cei angajați în slujba puterii, oricare ar fi fost ea de atunci încoace, și cei care s-au manifestat liber, neoficializat, pe mai departe. Aceștia din urmă sunt singurii ce pot fi luați în considerare ca păstrători ai condiției active a disidenței după 1989, dar nu este menirea mea să îi numesc, misiunea aceasta revenindu-i lui Vladimir Tismăneanu, cel care le-a menționat existența. Ceilalți, personaje din sfera instituțiilor statului sau neocapitaliști prosperi, au putut câștiga relief și avere, importanță și vizibilitate, dar… și-au pierdut calitatea de disidenți.

EXPOZIŢIA INTERNAŢIONALĂ TRIBUNA GRAPHIC

Revista de cultură Tribuna şi Muzeul de Artă Cluj-Napoca, instituţii aflate în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, vă invită să luaţi parte

 joi, 18 noiembrie 2010, de la ora 18,

 la vernisajul expoziţiei internaţionale de grafică contemporană Tribuna Graphic.

Expoziţia va fi deschisă publicului în perioada 18 noiembrie – 12 decembrie 2010.

Manifestarea a fost iniţiată de revista Tribuna, cu scopul de a promova arta grafică prin invitarea unor creatori de marcă, 30 la număr, care s-au remarcat cu ocazia celor cinci ediţii ale Bienalei Internaţionale de Grafică Mică şi care au beneficiat de atenţia revistei Tribuna.

Participă următorii graficieni:

Sasho Anastassov (Bulgaria), Martin R. Baeyens (Belgia), Berko (Slovenia), Stanislav Bojankov-Stanko (Bulgaria), D. Capobianco (SUA), Lukasz Milosz Cywicki (Polonia), Elena Davicino (Argentina), Asun Del Pozo (Spania), Neta Dor Lemelshtrich (Israel), Manfred Egger (Austria), Suzana Fântânariu (România), Rais Gaitov (Rusia), Carola Göllner (Germania), Slawomir Grabowy (Polonia), Ágnes Haász (Ungaria), Elena Karacenţev (Moldova), Kohsei (Japonia), Aria Komianou (Grecia), Kriangkrai Kongkhanun (Thailanda), Ohya Masaaki (Japonia), Thamrongsak Nim-Anussornkul (Thailanda), Toni Pecoraro (Italia), Adrian Sandu (România), Elfi Schuselka (Austria), Mauricio Schvarzman (Argentina), Ji-Xin Song (China), Géza Székely (România), Carolina Viñamata (Mexic), Toshio Yoshizumi (Japonia), Simion Zamşa (Moldova)

            Revista Tribuna îşi propune ca această manifestare să devină una anuală, intrând astfel în constiinţa publicului clujean iubitor de artă. Totodată, datorită generozităţii artiştilor, de a dona operele Muzeului de Artă, Tribuna doreşte să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al municipiului Cluj-Napoca. Această expoziţie este organizată în colaborare cu Fundaţia Culturală Bienala Internaţională de Grafică Cluj.

           Cu acesta ocazie va fi lansat catalogul expoziţiei editat de revista Tribuna.

           Şi-a anunţat prezenţa la vernisaj graficianul japonez Ohya Masaaki, câştigătorul Marelui Premiu la prima ediţie a Bienalei Internaţionale de Grafica Mică Cluj-1997.

CĂRŢILE MELE (26): Letopiseţul unguresc

Ovidiu Pecican

Letopiseţul unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină

monografie istorică

Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2010, 190 p.

coperta: Alexandru Pecican

NOU! Cea mai recent apărută carte de istorie scrisă de autor. Elucidări în cultura maghiară medievală şi în raporturile dintre cultura dominantă, maghiară şi catolică, de expresie latină, pe de  o parte, şi cea română şi ortodoxă, de expresie slavonă, pe de alta. O nouă etapă în cunoaşterea culturilor Europei Centrale şi a raporturilor dintre ele.

Se poate comanda aici şi pe adresa revistei clujene de cultură Tribuna (vezi situl acesteia pentru adresa email).

CUPRINS

Capitolul I

O SCRIERE MAGHIARĂ DIN SEC. AL XIV-LEA

1. Consideraţii introductive

2. Contextul cultural medieval: cine şi de ce scria în slujba nobilimii din Transilvania, Banat şi Parţiu, în sec. al XIV-lea?

3.1. Lecturile nobililor români din Transilvania şi Maramureş

3.2. Biblioteci nobiliare româneşti în Maramureşul medieval?

4. Contextul cultural medieval: argumentări istorice cu scop politic

5. Istoriografie oficială şi discursuri istorice alternative în Ungaria medievală

Capitolul II

ÎNTRE ISTORIE, HAGIOGRAFIE ŞI IDEOLOGIE POLITICĂ

6. O cronică maghiară dispărută

7. Letopiseţul unguresc şi Gesta lui Roman şi Vlahata

8. Un izvor narativ românesc al Letopiseţului unguresc: Legenda Originii Maramureşenilor (LOM)

9.1. Contextul istoric în care a fost conceput Letopiseţul Unguresc

9.2. Carol Robert şi Banatul

9.3. Ludovic de Anjou şi reconfirmarea Bulei de Aur (1351)

9.4. Frământări maramureşene: 1352 – 1364

9.5. Un răspuns maghiar la frământările româneşti: Letopiseţul unguresc

Capitolul III

RECURSUL LA DOCUMENT

10. Cauzele imediate ale disputei cu privire la statutul nobililor români din Maramureş

11. Mai multe feluri de „slugi crăieşti”

12. Regele Ladislau, Ludovic de Anjou şi înnobilările de români

13. Provocarea noii legi referitoare la moştenire (1351)

14. Context istoric: cruciada antischismatică în 1356 – 1357 şi tulburările din Moldova anului 1360

15. LOM şi unele înnobilări maramureşene în primele luni ale anului 1360

16. LU şi alte înnobilări maramureşene din 1365

17. Pregătiri de campanie contra Ţării Româneşti

18. Pericolul destrămării statului la răsărit şi sensul unor măsuri politice angevine

Capitolul IV

POSIBILI INSPIRATORI AI LU

19. Magnaţi de la curtea lui Ludovic de Anjou

20.1. Letopiseţul unguresc, biserica romano-catolică din Oradea şi slujitorii ei

20.2. Episcopul Dumitru al Oradiei (1345 – 1372)

20.3. Alţi prelaţi orădeni

Capitolul V

LU ŞI ISTORIOGRAFIA MAGHIARĂ MEDIEVALĂ

20. Contextul istoriografic maghiar medieval: altă tradiţie despre trecut?

21. Opere diverse, dar elemente comune şi atmosferă culturală unitară la capitlul orădean (1282 – 1376)

22. Simon de Keza, “latinii”, “romanii” şi “iobagii castrelor”

23. Statutele capitlului orădean şi lupta cu tătarii în vremea regelui Ladislau

24. Capitlul orădean şi producţia sa istoriografică (secolele al XIII-lea şi al XIV-lea)

Capitolul VI

MEDIUL COMITATENS MARAMUREŞEAN

25.1. Comitele de Maramureş, Benedict Himfy (ante aprilie 1361 – post mai 1362)

25.2. Magistrul Simion, fiul lui Mauriţiu (post 11 septembrie 1363 – ante 20 iunie 1366; după 20 iunie 1366 – post 5 august 1368)

25.3. Nicolae, fiul lui Ştefan (iunie 1366 – ante 5 august 1368)

26. Ocazii: adunările nobiliare

Capitolul VII

TEME ŞI MOTIVE COMUNE CU ALTE SCRIERI

27. Un scenariu similar: originea saşilor

28. Similitudini cu naraţiunile defăimătoare despre români

29. La originea GRV: maghiarii şi bulgarii

30. O legendă bulgărească despre originea vlahilor

31. Pe urmele prototipului Letopiseţului unguresc

32. Marco Bandini şi Letopiseţul unguresc

33.1. Vânătoarea celor trei fraţi şi întemeierea unui stat la răsărit de Carpaţi

33.2. Moartea căţelei Molda, numirea râului cu numele ei şi preluarea de către stat a acestui nume

33.3. Colonizarea Moldovei de către Flaccus, comandantul roman

33.4. Numele poporului care are la origine numele întemeietorului legendar al statului, Vol[o]cha

33.5. Originea românilor din răufăcătorii romani şi tunsoarea lor specifică

33.6. Dragoş vodă şi vânătoarea lui

33.7. Raportul dintre relatarea lui Marco Bandini şi LU

34. Când a fost scris Letopiseţul unguresc?

35. Mai târziu?

ANEXE

DOSARUL LETOPISEŢULUI UNGURESC

I. Letopiseţul unguresc

II. Cronicari polonezi (Martin Bielski, Joachim Bielski, Maciej Stryikowski);

III. Gesta lui Roman şi Vlahata

IV. Anton Verancsics (Verantio)

V. Marco Bandini

Cronologie

 

http://www.ifilosofie.ro/2010/05/letopisetul-unguresc-ovidiu-pecican-lansare-de-carte/

http://www.ziuadecj.ro/cultura/puscariasii-romei-stramosii-nostri–4707.html

Cronica lui Ioan Pop-Curșeu publicată în revista Steaua, an. LXI, nr. 6 (740), iunie 2010, pp. 45, 49:

http://www.revisteaua.ro/core/numere/2010/Steaua%206%202010.pdf

12. Nicolae, voievod şi comite de Ugocea şi Maramureş (1303)

„Nicolaus Vayuoda… comes de Ugotsa et Maramorusio” din 1303, devenit la 1319 doar comite de Maramureş trimite la o realitate a politicii maghiare de înaintare teritorială în termenii unei organizări a puterii. În primul rând, în această formulare este de reţinut dubla desemnare a lui Nicolae: el este comite, dar şi voievod. Nu este limpede dacă jurisdicţia lui voievodată este reprodusă de cea pe care o are la dispoziţie ca dublu comite. Nimic nu spune că atunci când a împărţit în comitatele respective teritoriul pe care ele îl presupun, regalitatea maghiară a urmat rânduielile preexistente. Dacă a făcut-o, atunci Nicolae putea fi foarte bine voievod de Ugocea, atribuţiile lui de comite şi în Maramureş fiind un rezultat direct al politicii de extindere a regatului peste o mai veche autonomie subordonată anterior, dar nu şi inclusă în sistemul statal al Ungariei medievale printr-o structură administrativă funcţională de tip arpadian.

Nicolae aminteşte şi de cazul acelui „Laurencius comes de Longo-Campo” a cărui piatră de mormânt de la 1300 s-a păstrat la Câmpulung, la sud de Carpaţi, dând, implicit, indicii cu privire la rolul aceluia în organizarea puterii la sud de Carpaţi într-un moment când, revenindu-şi treptat din loviturile încasate de pe urma raidurilor tătăreşti pornite de la răsărit şi de la miazăzi de lanţul muntos, Regatul Maghiar îşi relua politica expansionită către Marea Neagră. Ceea ce descrie şi cronica românească târzie – din Valahia sec. al XVII-lea – atunci când vorbeşte, în termeni legendari, despre Negru Vodă, este, de altfel, tocmai imaginea unui lider aşezat în fruntea unui val de colonişti (oaspeţi regali): „rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni…”. „Mulţimea de noroade” menţionată cuprinde români, dar nu numai. Printre ei, la loc de cinste, se numără şi saşii, hospites tradiţionali ai Ungariei feudale, dintre care primii descinseseră în Carpaţi şi peste aceştia, la sud sau/ şi la răsărit, aduşi de cavalerii teutoni, încă la începutul sec. al XIII-lea.

9. Arcanele unei pagini de istoriografie medievală

Întrebarea căreia se cuvine să i se răspundă este ce căpetenie germană a luptat cu maghiarii, în componenţa oştirii cărora să fi fost şi români, şi când anume? Răspunsul se află în confruntarea dintre Ungaria şi Imperiul Roman de neam Germanic pentru stăpânirea asupra Stiriei.

Este de crezut că autorul Gestei lui Roman şi Vlahata menţionează atât de ceţos faptele pentru că le preia din cronici mai vechi prin intermediul unui izvor – astăzi pierdut sau neidentificat – care el însuşi le interpretase, distorsionându-le, într-o primă instanţă. Din câte se cunosc astăzi, relatările despre evenimentele menţionate provin dintr-o scrisoare a lui Ottokar al II-lea Přemysl din 1260 adresată papei Alexandru al IV-lea privitoare la lupta de la Kroissenbrunn. Această scrisoare putea fi cunoscută la sfârşitul sec. al XIV-lea, în mediile literate latine, prin intermediul Chronicon Joannis Marignol, al cărei autor era un italian ce îndeplinea misiunea de cronicar de curte al lui Carol al IV-lea. Ea a fost reprodusă şi în Chronicon Przibiconis de Tradenina (Chronicon Pulkavae), scrisă în sec. al XIV-lea de Pulkava, istoric de curte al lui Carol al IV-lea de Luxenburg, inspirându-se, ca şi Marignol, din cel de-al doilea continuator al cronicarului Cosma din sec. al XII-lea. Pulkava îi pomeneşte, totuşi, după cum precizează Mihail P. Dan – urmând informaţiile din P. Gel. Dobner – numai pe maghiari şi cumani. Revenind însă ceva mai încolo, el scrie pe larg: Ottokar “adversus regem Passe [Russiae – după Dobner] et filios ejus et ceteros Ruthenos ac Thartaros, qui eidem in auxilium venerant Boleslaum Cracoviensem et Loczkonem [Laczkonem – după Dobner] juvenes Lansacie [= Lautsaciae, Dobner] duces et innumeram multitudinem inhumanorum hominum, Cumanorum, Ungarorum et diversorum Sclavorum, Siculorum, quoque et Valachorum [subl. O. P.], Bezzeninorum (= Bezzerminorum, M. P. Dan) et Izmahelitarum scismaticorum, etiam utpote Grecorum, Bulgarorum, Rassiensium et Bosniensium [= Bosnensium, Dobner] hereticorum auctore Deo gessimus [belum]” .

Este clar însă că informaţia vagă, fantastă şi expeditivă din Gesta lui Roman şi Vlahata nu are la bază folosirea directă a vreunuia dintre cele două izvoare citate aici şi care, ambele, menţionau prezenţa românească în armata regelui Ungariei. Ea pare mai degrabă receptarea distorsionată şi reinterpretată a informaţiei că românii au luat parte la confruntarea dintre maghiari şi “craiul nemţilor”. La autorul Gestei lui Roman şi Vlahata, s-a văzut, acesta din urmă devine craiul Neimat şi este confundat cu hanul tătarilor invadatori, printr-o contragere ilicită şi o totală confuzie istorică. Chiar şi astfel însă retrasarea drumului făcut de informaţia istorică intrată în Gesta lui Roman şi Vlahata poate fi utilă, întrucât dezvăluie nu doar un fundal evenimenţial cât se poate de real, ci şi căile pe care le-a urmat cunoaşterea istorică a faptelor şi reinterpretarea lor partizană ce are, totuşi, la bază, efortul unei lărgiri a orizontului cunoaşterii istorice propriu autorului anonim din sec. al XIV-lea.

Recapitulând succint, anonimul Gestei lui Roman şi Vlahata a avut la dispoziţie un izvor ce păstra amintirea vagă a evenimentelor consemnate în izvoarele latine aduse mai sus în discuţie ori în altele asemenea acestora, rămase însă necunoscute.

8. „Cneazul Neimet” din Gesta lui Roman şi Vlahata… adică regele german

Aşa-numita Cronică moldo-rusă, scriere istorică a cărei compilare a avut loc la curtea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 – 1517), fiul lui Ştefan cel Mare, probabil prin implicarea decisivă a mitropolitului Theoctist al II-lea, între 1508 – 1510, a folosit izvoare istoriografice mai vechi. Încercând să istorisească o istorie a Moldovei, poporului şi dinastiei acesteia, de la începuturile mitice până la zi, autorul scrierii a folosit un text narativ compilat la curtea lui Ştefan cel Mare, aşa-numita Gestă legendară unificată, pusă în pagină cândva între 1473 şi 1489. Lui i-a adăugat o selecţie din notiţele analistice care consemnau domniile moldoveneşti de la Dragoş Vodă la Ştefan cel Mare şi Bogdan al III-lea. Dar Gesta legendară unificată îşi datorează numele eufemistic – căci titlul original nu s-a păstrat – faptului că, ea însăşi, punea împreună două texte diferite, de aspect legendar, însă cu pretenţia de a elucida trecutul mai îndepărtat. Una dintre ele era aşa-numita Gesta lui Roman şi Vlahata, în timp ce a doua consemna, în cea mai veche versiune a sa ajunsă până la noi, legenda vânătorii lui Dragoş Vodă care a dus la întemeierea statului de la răsărit de Carpaţi. Reconstituirea textuală nu se opreşte aici. Gesta lui Roman şi Vlahata a fost concepută, după toate aparenţele, în Maramureş, poate chiar la mănăstirea Peri, prin 1390 – 1399, eventual sub îndrumarea ieromonahului Pahomie, egumenul locaşului patronat de „Sf. Mihail”, sub oblăduirea laică a marilor seniori ai locului, fraţii Drag şi Balc. În ea se povesteşte cum strămoşii mitici ai românilor, Roman şi Vlahata au părăsit Veneţia şi s-au stabilit din Romania (probabil Imperiul Bizantin), întemeindu-şi cetatea Roman (adică propria stăpânire). În slavona în care a fost scris textul gestei, care era limba de cult şi oficială a ortodocşilor vremii din sud-estul Europei, dacă nu erau chiar vorbitori de greacă, românii au fost desemnaţi drept „Romanovici”, adică urmaşi din stirpea lui Roman. De aici ei au fost chemaţi în ajutor de către regele maghiar Ladislau în vremea atacului tătarilor şi, pentru vitejia lor, au fost răsplătiţi cu moşii între râurile Mureş şi Tisa, şi pe Criş. Multe dintre susţinerii gestei sunt contradictorii şi derutante, dar studiile istorice din ultimele două secole le-au desluşit, rând pe rând, anulându-le caracterul paradoxal şi evidenţiind ce informaţii doreau să transmită şi cum de s-a ajuns la distorsiunile actuale. Există însă în Gesta lui Roman şi Vlahata un detaliu care a rămas până astăzi neexplicat în mod satisfăcător. Narând istoria prealabilă aşezării „Romanovicilor” în Ungaria, textul aminteşte că “… în anii domniei lui Vladislav s a ridicat război de către tătari împotriva ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova…”. Nimeni nu a reuşit, deocamdată, să elucideze de ce conducătorul tătarilor este consemnat cu apelativul “cneaz” şi pentru care raţiuni numele lui apare ca “Neimet”. În mod evident, fiind vorba despre un text scris în slavonă, calitatea de “cneaz” nu poate fi decât echivalarea în terminologia consacrată de această limbă pentru funcţia de conducător. Adică, de han, dacă despre tătari sau de nomazi ar fi vorba. Numai că hanul în cauză, Neimet, nu este atestat de nici un document sau izvor narativ şi, în plus, un asemenea nume atribuit unui tătar nu rămâne neverosimil. Chiar de la prima vedere, neimet duce cu gândul la maghiarul német, care înseamnă “german”, “neamţ”. În loc să poarte, aşadar, înspre marea putere militară orientală a Europei de Sud-Est secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, cu totul neaşteptat numele conducătorului tătarilor sugerează, tocmai dimpotrivă, o căpetenie războinică de la vest de Ungaria. Cum s-a putut ajunge într-o astfel de situaţie „oximoronică”? Fără îndoială, din acelaşi motiv pentru care figura lui Ladislau I (1077 – 1095) s-a contopit cu cea a lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272- 1290), urmaşul lui şi pentru care cumanii, invadatorii din vremea primului au devenit tătarii din timpul celuilalt rege. În lipsa unei cunoaşteri sistematice a trecutului relatat într-o formă succintă, pe baza unor izvoare narative lacunare, autorul necunoscut al Gestei lui Roman şi Vlahata a confundat epoci, figuri şi evenimente între ele, dând o versiune fantezistă. Prin “cneazul Neimet” ar trebui, care va să zică, să se înţeleagă, nici mai mult, nici mai puţin decât “craiul nemţilor”, adică „împăratul sau regele germanilor”, tot aşa cum prin tătari aici, în contextul dat, trebuie înţeleşi duşmanii, pur şi simplu.

Cărţile mele (12): Troia, Veneţia, Roma (ed. II, vol. 1; 2007)

Troia, Veneţia, Roma. Studii de istoria culturii şi civilizaţiei medievale

de Ovidiu Pecican

Bucureşti, EuroPress Group, 2007

coperta: Alexandru Pecican

 

 

 CUPRINS

1. Introducere …

 

I. LITERATURĂ ŞI ÎNCEPUTURI

2. Există o literatură română medievală? …

3. P. P. Panaitescu şi începuturile istoriografiei în Ţara Românească

4. Pavel Chihaia şi primele scrieri istorice româneşti …

5. Scrieri istorice medievale din mediile româneşti ardelene …

6. Literatura română din secolele al XIII-lea – al XIV-lea …

7. Recursul la mitologia păgână în istoriografia slavonă de la nordul Dunării (secolele al XIII-lea – al XIV-lea)

 

II. ÎNAINTE DE ÎNTEMEIERE

8. Începuturile organizării vieţii româneşti în Oltenia în lumina unei vechi teze a istoriografiei române (sec. al XII-lea – al XIII-lea)

9. Vlahia şi vlahii la Robert de Clari

10. Conflictul dintre Ioniţă Caloian şi Emeric al Ungariei (1202 – 1204)

11. Episodul soliei cruciate la Ioniţă Caloianul în opera lui Gh. I. Brătianu …

12. Cunoaşterea trecutului la curtea din Trnovo (1205 – 1207)

13. Roman – un erou eponim al românilor …

14. Epopeea românească medievală: Cântecul de gesta al lui Roman şi Vlahata …

15. Argumente pentru existenţa Cântecului de gesta despre Roman şi Vlahata …

16.  “Cneazul Neimat” în Gesta lui Roman şi Vlahata. O ipoteză

17. Scrisoarea latinilor în Gesta lui Roman şi Vlahata. Evenimentele balcanice dintre 1235 – 1239

 

III. MOŞTENITORII BIZANŢULUI

18. Pe urmele confruntării dintre Basarab I şi Carol Robert: Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini (1320 – 1330) …

19. Legenda descălecatului pravoslavnicilor creştini şi atmosfera ideologică ce a generat-o …

20. Lumea sud-carpatină a ioaniţilor

21. Originile cărturăreşti ale naraţiunii despre Negru Vodă

22. Negru Vodă şi realitatea lui istorică

23. Comiţii lui Vlaicu Vodă

 

IV. ÎN BANATUL ŞI BIHORUL ROMÂNESC

24. Nobilimea de origine română din Ungaria medievală (sec. al X-lea – al XIII-lea)

25. Cnezii bănăţeni la originea nobilimii medievale

26. Frământările social-politice din Ungaria secolelor al XII-lea – al XIII-lea şi ecourile lor în texte româno-slave

27. Lupta lui Ladislau cu tătarii – o legendă eroică maghiară printre români (ante 1343 – 1365)

28. Împrejurările circulaţiei legendei despre Lupta lui Ladislau cu tătarii (1343 – 1365)

 

V. COMPROMISURI RELIGIOASE

29. Despre triumful ortodoxiei asupra catolicismului: Legenda lui Ladislau şi Sava ….

30. O neînţelegere istoriografică? Măsurile anticriză ale lui Ludovic de Anjou în Transilvania şi Banat (1366) …

31. Legenda despre lupta dintre Vladislav/ Ladislau şi Ştefan în Banat. Context istoric şi straturi culturale (1243 – 1370)

32. Identităţi şi porecle în Banat la 1370. Baterea primelor monede pentru Ţara Românească

33. Nicodim de la Tismana, Sigismund de Luxemburg şi Legenda bănăţeană despre Ladislau şi Sava …

 

VI. LA ÎNTÂLNIREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA

34. Istorici la Oradea în secolele al XIII-lea – al XIV-lea: ambianţă ideatică şi raporturi româno-maghiare

35. Istoriografie, context documentar şi istorie în Transilvania la mijlocul secolului al XIV-lea

36. O pledoarie pentru unitate creştină în faţa avansului otoman: Hronicul bulgăresc

 

VII. UN MARAMUREŞ CAVALERESC  

 37. Literatura “cavalerească” în Maramureşul românesc (secolul al XIV-lea) …

38. Lecturile nobililor maramureşeni (sec. al XIV-lea – al XV-lea)  

39. Legenda originii maramureşenilor – un program al luptei românilor din Maramureş pentru păstrarea autonomiilor (circa 1343 – 1362),

40. Ianuarie – februarie 1360: tulburări în Moldova

41. Regina Elisabeta a Ungariei şi românii din Bereg (1361 – 1364)

 

VIII. UN IZVOR ISTORIC MAGHIAR PIERDUT

42. La izvoarele unui mit istoriografic: Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării

43. Legende medievale defavorabile despre originea românilor

44. Letopiseţul Unguresc: catolicismul magnaţilor maghiari în alertă antiromânească

45. Dragoş de Giuleşti şi Balc, fiul lui Sas. Între Maramureş şi Moldova …

46. Cine a scris Letopiseţul unguresc? Ideologi ai îngrădirii autonomiilor româneşti în vremea lui Ludovic de Anjou

Anexe