Leul de la CALVARIA (Mănăștur, Cluj): semnul unui mormânt regal maghiar?

 În zidul exterior de sud-est al mănăstirii din cartierul Mănăștur al Clujului se află încastrat, în forma unui basorelief, un… leu. Proveniența lui este necunoscută, iar datarea sculpturii nu a fost încă stabilită cu claritate. Leul respectiv aparține, după toate aparențele, epocii stilului romanic. Cu toate acestea, proveniența și funcția inițială a leului, contextul căruia i-a fost destinat înainte de încastrarea sa în zid, rămân enigmatice.  

 Mănăstirea Sfintei Maria a fost întemeiată de călugării benedictini în sec. al XI-lea. Din păcate, edificiul inițial a fost ars de tătari cu ocazia invaziei din 1241. Refacerea mănăstirii de către regele maghiar Bela al IV-lea, în 1263, a fost prilejul unei înnoiri a locașului de cult.

După unele surse, „Singurul element care a rămas din biserica abației [distruse în 1241] este relieful care înfățișează un leu culcat…”

http://www.qbox.ro/Cluj-Napoca/stiri/Biserica-Calvaria-abatia-calugarilor-benedictini-stire-19469.html

Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658 – 1661 a fost din nou distrusă de un raid tătăresc, devenind ulterior, în secolul al XVIII-lea, depozit de armament.

Pe latura sud-estică a corului, sub cornişa rezultată în urma restaurării din 1896, întreprinsă de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, când s-a reconstruit nava bisericii și s-au refăcut bolțile și pereții corului, a fost zidit un relief de piatră reprezentând un leu. S-a emis opinia că acesta ar proveni de pe un monument funerar din epoca romană.

http://enciclopedie.transindex.ro/monument.php?id=232

http://locuri-unice.ro/biserici/biserica-calvaria/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Calvaria_de_la_Cluj-M%C4%83n%C4%83%C8%99tur

Alții socotesc însă că „Pe latura sud-estică este zidit un basorelief în formă de leu culcat, care amintește de leul reprezentat pe sceptrul regilor maghiar proveniți din dinastia Arpad, care au domnit în perioada 972 – 1301”.

http://www.citynews.ro/cluj/chestiunea-zilei-15/biserica-de-la-calvaria-are-radacini-de-aproape-un-mileniu-63197/

Această datare pare mai probabilă, dar ea trebuie, cred, restrânsă între sec. al XI-lea și 1241. Părerea se regăsește și în articolul

http://www.septemcastra.ro/index.php/2009/10/castrum-clus-cetatea-care-a-ajuns-oaza-de-pace/

După Lukacs Jozsef, „Triburile şi, în cadrul lor, ginţile maghiare aveau cîte un animal totemic. Astfel, familia lui Árpád, adică căpetenia supremă, avea vulturul (pasărea turanică). Neamul Gyula-Zsombor, sub conducerea căruia s-a cucerit Ardealul, avea ca simbol leul. Nu degeaba găsim şi astăzi, în peretele sudic al bisericii Calvaria din Cluj (care era ctitorie regală), un relief care înfăţişează un leu. Căpetenia gintei Agmand, care era subordonată neamului Gyula-Zsombor, avea ca simbol lupul. Neamul Kalota, cei care s-au stabilit între Oradea şi Cluj, a avut ca simbol cerbul. Mai tîrziu, după destrămarea triburilor şi a ginţilor, familiile de nobili care aveau descendenţa în vechile triburi sau ginţi au primit dreptul să aibă ca însemne heraldice aceste animale totemice”.

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=408

În postarea de față încerc să semnalez prezența leului în arhitectura medievală – și în monumentele funerare – din epoca avută aici în vedere (sec. al XI-lea – prima jumătate a sec. al XIII-lea), cu intenția de a crea o serie tipologică în care leul mănășturean ar putea fi integrat. Atrage atenția mai cu seamă apariția leului în decorul care însoțește gisanții de pe mormintele cavalerilor medievali apuseni. Începând cu sec. al XIII-lea, mormintele acestora devin prilejul etalării unor opere de artă reprezentându-l pe răposat în ținută caracteristică stării sale sociale nobiliare (cavaler, prelat etc.), culcat. Atunci când apare la picioarele războinicului medieval, leul semnifică o calitate importantă în idealul cavaleresc: cutezanța, bravura militară.

Am reprodus mai sus leul care străjuiește gisantul de pe mormântul regelui englez Richard Inimă de Leu (datat 1199) și unul dintre leii pe care arhitectul anonim (și pietrarii care îl ajutau) al edificiului înălțat din ordinul lui Robert Guiscard la Salerno i-au pus să păzească intrarea. Tot din sec. al XIII-lea, din Franța, provine și gisantul reprezentându-l pe Guillaume Ratier de la mănăstirea iacobină din Rodez. Datat cu precizie este mormântul – de curând restaurat – al fratelui mai mic al lui Ludovic al IX-lea al Franței, Filip zis Dagobert, născut în 1222 și mort probabil în 1234. Mormântul e primul dintre cele regale comandate abației Royaumont, consacrate în 19 octombrie 1235.

http://www.musees-midi-pyrenees.fr/musees/musee-fenaille/collections/moyen-age/anonyme/gisant-de-guillaume-ratier-couvent-des-jacobins-rodez/

http://web.cast.free.fr/webcast23/webcast23.html

Din același secol al XIII-lea provine și gisantul cruciatului ajuns la Constantinopol în 1240 și înapoi în Franța, Jean d’Alluye, așezat în abația fondată chiar de el, la Clarte-Dieu, în apropiere de Mans. Monumentul funerar a fost realizat în jurul anului 1248.

http://tetrapak.chez-alice.fr/T4.html

Un gisant care se sprijină pe un leu este cel din Courances Saint Etienne, reprezentându-l pe nobilul Jehan Montsalt, mort în timpul Războiului de O Sută de Ani. El ajută la situarea în timp a piesei care urmează.

Gisantul din imaginea de alături este în armură, cu mâinile reunite, sub un element gotic, cu capul pe o perină susținută de doi îngeri.  Sub picioarele sale păzește un leu, în poziția așezat. Se presupune că este un membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie (din Domfort, Normandia, Franța) dinainte de secolul al XVI-lea. Datorită prezenței pe mormânt a patru steme, identitatea precisă a personajului rămâne neprecizată. Față de aceste date provenind din explicația care însoțește imaginea gisantului pe situl  http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm precizez că prezența elementelor sculpturale gotice trimit către o dată mai timpurie (probabil sec. al XIV-lea – al XV-lea).

În orice caz, leul din Mănăștur pare o replică relativ timpurie a celui de la baza gisanților cavalerești medievali. Stilul lui de mare plasticitate și acuratețe, ca și prezența lui în abația Sfintei Maria din Mănăștur pare să pledeze pentru ideea că autorul este un călugăr-sculptor care posedă o bună cunoaștere a acestui tip de reprezentare occidental.

 http://www.domfront.com/domfront/patrimoine/pat22.htm

Tratarea canonică a subiectului față de ipostazele mai realiste și mai elaborate de mai târziu (a se vedea gisanții reprezentându-i pe Pierre de Navarre (1366-1412) și pe Catherine d’Alencon (1380-1462) de la Muzeul Luvru (atașez mai o jos fotografie care surprinde perechea de lei la picioarele lui Pierre și un cățel, simbolul fidelității, la picioarele Catherinei), realizat prin 1412-1415, sau cel atribuit lui Pierre I Ledin din La Chaslerie, senior de La Chaslerie atestat în 1382. 

http://www.insecula.com/oeuvre/O0000163.html

http://www.chaslerie.fr/temoignage.php 

Din întreaga galerie prezentă aici, cel mai apropiat de leul mănășturean pare să fie cel al membrului neidentificat al familiei Ledin. Același tip de coamă, aceeași postură.

Având în vedere toate datele de până aici, trebuie, probabil, conchis, că leul a aparținut unui dinast maghiar înmormântat aici – un rege sau o rudă regală (de nu cumva un voievod, vice-voievod sau un magnat ardelean) -, căci în Transilvania nu s-au înregistrat gisanți pentru membri ai nobilimii.

Necunoscutul de la Argeş, un voievod sau un înalt ierarh?

Iată şi cum îl evocă Al. Alexianu pe cel înfăţişat de gisantul spart al mormântului de la Argeş, reprodus aici în două expuneri fotografice (una alb-negru, din profil, cealaltă color, văzut de sus): „Să privim, mai întâi, haina somptuară, de piatră, a voievodului  (subl. O.P.) […]. E un veşmânt exterior, cu care probabil să fi fost chiar înmormântat sau pe care îl purta la solemnităţi.

Personajul poartă plete lungi, căzând pe umeri, şi barbă de Crist, ca un adevărat reprezentant şi uns al lui Dumnezeu pe pământ.

Sub mantia lungă, lăsată pe spate, prinsă în găitane bogate, el îmbracă o rochie pe corp, o jupană, un fel de houppelande pe care o bănuim roşie, de culoarea purpurii în care se înveşmântau suveranii, prevăzută cu mâneci strâmte şi împodobită cu un guler larg, terminat cu ciucuri şi revărsat pe umeri şi piept, atât de des întâlnit şi acesta la marii seniori din apusul continentului.

Caracteristică, fără să se poată îndeajuns preciza forma sau natura ei, este, în sfârşit, coafa, coroană sau bonetă, pe care o poartă voievodul, cu calota mai îngustă la bază şi mai lată sus.

O spadă (gladiis ori bicellis sau mai curând o dagă) e ţinută în faţă, voievodul având mâna stângă rezemată de mâner, cealaltă, îndoită de la cot, odihnindu-se pe piept” (Mode şi veşminte din trecut, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1971, pp. 43-44).

Cum se vede, Al. Alexianu este convins că gisantul reprezintă un voievod. În acelaşi timp, însă, el reţine aspectul general, cristic, al chipului acestuia, şi se declară obligat la imprecizie în ceea ce priveşte acoperitoarea capului respectivului personaj. Şi totuşi: dacă el nu este un voievod?

S-ar putea ca omul înmormântat cu gisantul respectiv să fi fost un înalt cleric, un ierarh ecleziastic. Doar datorită gulerului cu pricina este greu de argumentat că el trebuia să fie un conducător politic sau un cavaler. Ţinuta lui generală aduce mai degrabă cu cea a unui conducător al bisericii. Chipul încadrat de plete ce amintesc de Christos, forma bărbii – un „cioc” -, precum şi tipul de acoperitoare a capului, mai degrabă un soi de potcap, par să sugereze asta. Mâna lui dreaptă, singura care se distinge bine, se sprijină pe piept. Cealaltă mânecă, stânga, aproape de nedistins, datorită trecerii timpului şi măcinării pietrei, nu e clar dacă va fi ţinut o spadă.

Oricum, reprezentarea funerară sculptată la care mă refer este în mod clar inspirată după modele din lumea occidentală, romano-catolică. Or, ceea ce poate constata oricine caută de-a lungul şi de-a latul paginilor internet reprezentând gisanţi – ori prin cataloagele care îi înregistrează pe aceştia -, în general, în vremea goticului, aristocraţii laici sunt reprezentaţi cu mâinile împreunate a rugăciune, însă cu spada, scutul şi anumite elemente ale armurii alături, ori – în cazul suveranilor – purtând asupra lor atributele puterii (sceptru, coroană şi globul). Am inclus aici, spre ilustrare, gisantul lui Rudolf von Habsburg (n. 1218; suveran între 1273 – 1291), care în înfăţişează pe împărat cu cele trei însemne ale puterii monarhice, dar şi într-un strai care, asemeni celui al lui Childebert (din sculptura funderară realizată către 1163 şi amplasată la Saint Denis), atrage atenţia asupra unei mode mai timpurii decât cea dezvăluită de personajul din mormântul nr. 10 de la Argeş. Gisantul argeşean dezvăluie, foarte probabil, o identitate mai timpuriu situabilă decât conţinutul mormântului, care trimite către cea de a doua jumătate a sec. al XIV-lea.   

 Am adăugat alături, dintre cei disponibili pe internet, şi gisanţii lui Childeric al Franţei sau al regelui Angliei, Richard Inimă de Leu (n. 1157; rege între 1189 – 1199), spre a se putea face comparaţiile necesare mai bunei înţelegeri a reprezentării de la Argeş. Childebert ţine în mână însemnul puterii regale, având în dreapta reprezentarea ctitoriei lui.

În schimb, regele englez este înfăţişat cu spada în mână, ca un adevărat rege-cavaler şi cruciat ce a fost.

După cum se vede, straiele lungi, în falduri, sunt o modă occidentală constatabilă mai devreme de sec. al XIV-lea. Ele trimit mai degrabă către veacuri anterioare.

Frapant este că imaginea care îl reprezintă pe regele Bela al II-lea cel Orb (1131 – 1141) în Cronica pictată înfăţişează un suveran înveşmântat cvasi-identic cu personajul de pe lespedea mortuară de la Argeş. Acelaşi guler, aceeaşi haină lungă, cu falduri, aceeaşi mantie… Straie lungi şi mantii de acelaşi tip atribuie desenatorul Mark Kalti însă şi unor suverani mai timpurii, precum Peter Orseolo (1038 – 1041, 1044 – 1046). Aceeaşi vestimentaţie de aparat – şi nu de campanie militară – se regăseşte, în sec. al XIII-lea, la Bela al IV-lea (1206 – 1270), evocat pictural de acelaşi artist. Moda pe care o trădează miniaturile din sec. al XIV-lea ale lui Mark Kalti referitoare la cei doi suverani maghiari este aceeaşi cu cea revelată de studiul gisantului. Ea evocă un interval temporal lax, dar relativ precis, delimitat de secolele al XI-lea şi al XIII-lea.    

 Rezultă de aici ori că personajul gisant păstrat în necropola de la Argeş ţine de un alt timp, mult anterior celui avut până acum în vedere (sec. al XI-lea – al XIII-lea), ori că el are un alt statut decât cel atribuit anterior de cercetători (poate cel de prelat). Desigur, nimic nu exclude ca adevărul istoric să trimită la o combinaţie a ambelor variante şi cel înfăţişat să fie un lider religios, poate şi cu atribute politice, dintr-o epocă anterioară anului 1300.