BOKIA 2: Cap. 4. Nimicul ca activitate socială

În fine, sub cocoșul de tablă se desfășura o hală de lemn în care muncitorii constructori se făleau că n-ar fi bătut nici măcar un cui metalic, fiindcă asta ar fi putut împiedica și obstacula dreptul la liberă levitație al enoriașilor. Sacerdotul oficia în sacou sobru, dar fără veșminte lungi pe deasupra, semn al modernității afișate, în pofida faptului că el și oamenii din aceeași tagmă cu el recomandau instinctiv o anume prudență enoriașilor în fața păcătoasei modernități. Oricum, omul, care se numea Jacob Poplatek, avea ambiția să îi vadă prosperi și burduhoși pe toți oamenii din arondismentul lui bisericesc, din motivul simplu că omul mulțumit nu îi poate da lui bătăi de cap și, în plus, poate scutura teșchereaua în cutia milelor fără proteste inestetice.. Las’ că nu-i rău nici astfel!

Astfel, la ora amiezei bokiene gonflată de căldură leșioasă, preoțimea era la datorie, și nu la iahnie, Domnul să îi ție (că doar nu mie)!

Acum, se poate întreba oricine ce făceau toți cei aflați la datorie în sfintele locașe de recentă construcție. Precum toți ceilalți bokieni – deși numai ei înșiși în virtutea meseriei -, acești excelenți cărturari făceau… nimic. Există nimic și nimic, nemaivorbind de faptul că unii îl fac, iar alții, tocmai că nu îl fac. A face nimic e mult mai greu decât să nu faci nimic. Aflarea în treabă este numai una dintre expresiile care descriu activitatea producerii nimicului în câmp social. Mutarea unor obiecte de ici acolo, îmbrăcarea și dezbrăcarea unor straie speciale, turele printr-un spațiu în care nu se modifică nimic fundamental sunt câteva semne ale producerii efectului de nimic în câmpul acțiunii societale. Ei bine, fără să se fi înțeles între ei, toți sacerdoții respectivi produceau la ora respectivă efecte de nimic consonante nu doar cu restul preocupărilor bokiene, ci și cu natura meseriei lor.

(va urma)

Published in: on 20 aprilie 2012 at 8:19 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Proză: Leon Iosif GRAPINI: Substituirea (2)

(urmare)

            Omul păşeşte rar, cu străduinţă, prin zăpada vârtoasă, ridicându-şi picioarele cu greutate, uneori fiind nevoit să se ajute cu braţele pentru a-şi scoate ţurloaiele din omătul gros, aşternut din abundenţă pe obrazul pământului, alteori văzându-se obligat să se oprească şi să se rezeme de trunchiul unui măr sau prun, spre a-şi trage suflul şi a-şi reface forţele necesare urcuşului. Cum se termină grădina, poala dealului începe domoală, ca mai apoi să o ia pieziş, îngreunând suişul şi solicitând eforturi susţinute călătorului. Înaintând prin beznă, sub bătaia rece a vântului ce bulversează dansul fulgilor de nea, bărbatul urmează o cărăruie imaginară, cunoscută din trecerile-i repetate de-a lungul vieţii peste dealul dezgolit, presărat pe alocuri cu pruni şi meri pădureţi, rămăşiţe ale unei livezi întinse, defrişate cu multă vreme în urmă, din mândreţea şi bogăţia ei rămânând câţiva pomi sălbăticiţi, spre a aminti lumii că versantul a fost cândva o vastă şi rodnică livadă. În jur, doar noapte neagră, mută şi rece, o ninsoare spornică, haotică şi stăruitoare, o linişte bizară, tainică şi nemiloasă, niciun lătrat de câine, niciun ţipăt înfricoşător de cucuvea, niciun urlet lugubru de lup înfometat, niciun strigăt de copil speriat de coşmaruri nu biciuieşte tăcerea atotstăpânitoare şi stranie. Mai are de făcut o ultimă sforţare şi e pe culme, îşi strânge în jurul taliei pieptarul, încercând să nu risipească bruma de căldură degajată de trupul înfrigurat, păşeşte anevoie prin neaua ce creşte neostenit sub năvala fulgilor grăbiţi să-şi găsească odihna de pe urmă, încă un pas, doi şi, gata, ajunge sus. Odată ajuns pe spinarea dealului, se produce un fapt ce-l sperie şi-l încântă, totodată, se face brusc lumină, ca şi cum cineva cu tăişul unei săbii uriaşe ar despica de jur-împrejur întunericul, înlăturând un calup rotund de beznă, în faţă se deschide un spaţiu în interiorul căruia strălucirea lunii capătă puterea soarelui, învăluind pământul acestui cerc într-o zare lăptoasă, bogată, dar rece, şi îndepărtând cea mai mică umbră. El intră în acest ţarc ca şi cum ar pătrunde din negura de afară într-o odaie puternic luminată, ca şi cum ar ieşi din întunecimea unei ape la suprafaţa ei însorită, minunându-se şi înfricoşându-se în acelaşi timp, face câţiva paşi, apoi se opreşte locului, mirat şi înspăimântat. De jur-împrejur, din zăpadă până în tăria cerului, întunericul se înalţă ca un perete de sticlă dat cu catran, delimitând un stâlp de lumină ce înghite înlăuntrul său o bună parte din pădurea de la răsărit, panta piezişă şi, ulterior, domoală a dealului dinspre lac, lacul, smârcurile din jur, o mică porţiune din drumeagul ce leagă satul de localitatea învecinată, aflată la miazănoapte, mult dincolo de peretele de smoală, toate acestea, acoperite de zăpada strălucitoare şi învăluite în acea lumină albă şi rece. Deşi e frig, trupul bărbatului se încălzeşte treptat, o căldură înăbuşitoare îl cuprinde din tălpi până în creştetul capului, încât simte nevoia de a se descotorosi de haine, îşi dă jos pieptarul şi îşi descheie nasturii de la gât ai cămeşii din pânză de cânepă. Abia acum îi vine în minte finalul visului, pe care nu a reuşit în niciun chip să şi-l amintească, şi ştie cu siguranţă că brazda din vis a fost trasă până lângă puţul adânc, fără fund, ce ţine loc de fântână cu apă de băut pentru trecători, puţ lângă care, dacă priveşte mai cu aspreală şi cu interes mărit, vede o pată neagră, singura formă neacoperită de ninsoare, şi, dacă îşi iuţeşte şi mai mult uitătura, forţând-o să înţeleagă ce anume închipuie acea mică ridicătură de pe malul lacului, descoperă, nu fără uimire, că e spatele şi ceafa unui bărbat îmbrăcat în bundă şi aşezat la odihnă pe o buturugă. Nu-i poate vedea faţa, dar simte că străinul îl aşteaptă, acest simţământ îl străbate ca o fulgerare, făcându-l să se cutremure, da, totul se sfârşeşte aici, în acest stâlp de lumină, femeia şi pruncii au rămas în urmă, în negura vieţii, iar el a ajuns aici, în lumina morţii. Cine o fi necunoscutul din marginea lacului e întrebarea ce-i aţâţă curiozitatea şi-i pune în mişcare picioarele, numai apropiindu-se şi văzându-i chipul va găsi un răspuns, aşa că, eliberat de boală, de friguri şi regrete, se îndreaptă aţă spre locul cu pricina, păşind, fără să-şi dea seama, pe deasupra zăpezii. Când mai are de făcut câţiva paşi doar şi este pe punctul de a da bineţe, persoana necunoscută se ridică în picioare, îşi aranjează bunda şi se întoarce cu faţa spre el, înlemnindu-l.

 

*

           

Intră în casă, îi spune femeii fratele său, nu mai vărsa lacrimi, du-te şi vezi de copii, eu o iau din loc, poate nu a îngheţat cu totul, o mai fi având o fărâmă de viaţă în el, alerg cât pot de iute, numai nu te vrednici a plânge, te-a prinde boala de supărare, şi asta ar mai lipsi, intră în casă, eu am fugit.

            Pe cerul marmorat al dimineţii, trei ciori îşi întind aripile într-un zbor liniar, trecând pe deasupra satului îngropat în zăpadă. Ninsoarea a încetat, vântul nu bate, împrejurul, trezit din somn, îşi dezmorţeşte încheieturile înţepenite de frigul nopţii.

            Femeia intră în odaie şi se apucă să facă focul, ia vătraiul şi împrăştie cenuşa alburie şi tăciunii stinşi, eliberând grătarul, aşază paie şi surcele şi le aprinde, flacăra palidă înghiţind pai după pai şi surcea după surcea, apoi se apropie de patul copiilor, netreziţi, îi înveleşte cu cerga şi îi sărută pe frunte, lăcrimând.

            Nimeni nu l-a oprit să-şi urmeze ursita, gândeşte ea, stând lipită cu spatele de trunchiul cald încă al cuptorului, eu, biata de mine, toropită de durere, de chin şi de somn, am adormit cu capul pe masă, fratele meu s-a dus acasă când s-o fi dus, iar el s-a ridicat din pat pe furiş şi a luat-o pe urma visului, cine ştie dacă mai trăieşte ori ba, aşa beteag şi pe gerul ăsta nu-i cum să fi rămas în viaţă. Îşi lasă basmaua să-i cadă pe umeri, îşi petrece degetele prin părul mătăsos, înlocuind cu mişcări repetate pieptănătura de dimineaţa, îşi acoperă capul cu năframa, înnodându-i colţurile sub bărbie, ia găleata de tablă de după uşă, iese în tindă şi, de-acolo, în curte, îndreptându-se spre portiţă, când simte că ceva o strânge de spate, se opreşte locului şi întoarce doar capul, înfricoşată, privind în lungul grădinii.

            Prin zăpadă, cu paşi siguri şi hotărâţi, se apropie bărbatul ei, vine direct spre ea, surâzând, chipul lui, mâncat de boală până aseară, plezneşte de sănătate, ba chiar mai mult, pare întinerit, iar privirea tăioasă şi sfredelitoare de această dată este străbătută de o lumină stranie ce-i împrumută reflexe îngheţate, nefireşti.

            Privindu-l, femeia îşi simte inima străpunsă de un sloi de gheaţă şi, adunându-şi puterile, scoate un ţipăt ascuţit ce sfarmă liniştea proaspetei dimineţi.

 sfârșit

Published in: on 20 aprilie 2012 at 6:32 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

ISTORIA (ADIȚIONALĂ) A MUZICII TIMIȘORENE TINERE. (ANII 1960-1970)

Apariția cărții lui Johnny Bota, Istoria jazzului. Breviar, Sighetu Marmației, Ed. Valea Verde, 2011 constituie o surpriză plăcută pentru cunoașterea peisajului muzical din anii comunismului, în partea de vest a țării, prin detaliile pe care le reține din succesiunea prezențelor artistice din Timișoara și împrejurimi (Băile Herculane, de pildă). Nu degeaba cartea a fost de curând premiată cu Premiul pentru publicistică pe anul 2011, în cadrul Galei Premiilor de Jazz, organizată în 6 aprilie la Bucureşti, de către fundaţia Muzza şi Uniunea Compozitorilor.

Cu toate acestea rămân destule omisiuni și, implicit, erori în reconstituirea istoriei acelor ani, care la o ediție ulterioară ar trebui îndreptate. Profitând de faptul că am privilegiul de a fi fratele unuia dintre protagoniștii acelor momente speciale, de neuitat, l-am contactat pe Cszászár Constantin pentru a-mi împrospăta memoria (mie) și pentru a-l ajuta pe Johnny Bota să își completeze informațiile în eventualitatea ediției ce va veni, îmbogățite.

Astfel, rămâne întristător că, pe lângă atmosfera începuturilor muzicii beat, rock, pop și jazz prezente în memoriile lui Nicu Covaci (Phoenix, însă eu) și ale lui Béla Kamocsa (Blues de Timișoara. O autobiografie), ceea ce aduce nou Johnny Bota rămâne parțial și capricios informat. Pentru cunoașterea mai exactă a celei de a doua jumătăți a anilor 60 este de menționat că mai multe tinere personalități ale muzicii timișorene – provenind din Arad – au animat atmosfera studențească a momentului în orașul de pe Bega. Astfel, în 1967 la medicină, la cantina studenților, într-o formulă cu Speeders, cu Laly Miltaller (voce, muzicuță, fluier, chitară armonie), Stelian Crișan (tobe) și Tibi Căpraș (bas). În același an, la Casa Studenților și la Facultatea de Medicină, cu Radu Opincaru (bas), Traian Lupu (tobe), la Festivalul Artei și Creației studențești.

Anii 70 au însemnat o profesionalizare și trecerea de la cluburile underground în showbusiness.

În decembrie 1971 formația Mini Max, compusă din Cszaszar Constantin (chitară solo), Gabi Debreczeni (șeful trupei, clape), Edi Kiss (tobe) și Mircea Cruceanu-Birlic (bas și voce), a cântat la barul de noapte al Hotelului Continental. Barul beneficia, în mod excepțional, de aprobare pentru program până la 5 dimineața – vremurile erau de control polițienesc -, existând și o colaborare cu Opera din Timișoara (Francisc Valkay etc.). Sus, în restaurant, erau Sandi Tatarici (trompetă, voce) și Tony Kühn (chitară, voce), împreună cu ceilalți componenți ai formației prezente acolo, amintiți în volum.

După petrecerea sezonului estival la mare, pe litoral, trupa s-a întors, în 1972, la același bar timișorean, de astă dată cu Ady Șerban în locul lui Gabi Debreczeni (plecat cu contract să cânte în Finlanda), ceea ce a dus și la schimbarea numelui trupei. În restaurant, acum cânta trupa Stelele, cu frații Crăciunescu.

A urmat, desigur, un nou episod la mare, în vară, iar în 1973, și vara, și iarna, aceiași muzicieni menționați mai sus și-au continuat activitatea muzicală la barul Continental.

Pe parcursul anilor care au urmat, Costy, cum îl știa și îl știe lumea muzicală pe Cszászár Constantin, a făcut parte din mai multe formații vizibile în Timișoara. A existat, prin 1974-1975, după separarea lui Ilie Stepan de Progresiv TV, și un proiect nou, Pro Musica, care îi includea pe Ilie Stepan, Cszászár Constantin și Miși Farcaș. Neavând bani, Costy a trecut la Hotel Central – cu o trupă profilată pe jazz și modern – cu Tubi Holcz la pian, fostul interpret la clape al lui Sandi Tatarici, la tobe Puiu Ursulescu și Ștefi (aruncătorul de cuțite de la circ) la saxofon. Prin 1975, după ce a terminat armata, și a venit în formație Mircea Marcovici – Ciulică. Toamna, la motelul Pădurea Verde, Cszászár Constantin a cântat cu Ady Șerban, Puiu Popa (tobe), Țucu Rădescu (suflător, clape)… Prin 1976 același Costy a cântat cu Clasic XX.

Asemenea prestații muzicale, artistice, nu pot fi trecute cu vederea într-o carte cu ambiții recapitulative, istorice, fie și succintă, concepută ca breviar. Pentru o mai bună cunoaștere a complexității peisajului muzical timișorean, a protagoniștilor lui și o mai exigentă informare a publicului, asemenea informații se cuvin aduse la cunoștință, și chiar completate cu cele venind din partea altor cunoscători ai epocii. Sper să pot veni în curând însprijinul celor spuse și cu imagini rare, păstrate în arhiva personală a fratelui meu.