Proză: Codrina BRAN: Dodi (5)

(urmare)

X X  X

            Era la malul mării de fiecare dată când petrolierul acosta acolo departe printre pădurea de vase. Dodi venea pe chei printre ceţuri. Avea miros de sare şi pielea mai tăbăcită. Parcă şi privirea mai străină. Veneau din direcţii opuse, omul apelor şi femeia uscatului, legătura lor nu avea cum să se rupă. Îi mângâia părul des tuns periuţă. Avea şi o fotografie de când era copil şi astfel amintirile curgeau înapoi până la acea vârstă a lui. Copilul Dodi era copilul ei, capul acela de copil cu părul des şi negru era al ei. Se transformaseră, ea în femeia mamă, el în copilul bărbat. Apa avea să i-l ia de fiecare dată. Cu mareele. I-l aducea pe uscat ca mai apoi să-l soarbă, să-l înghită dincolo de orizont. Privirea neclară îl căuta acolo unde orizontul se bombează în legănarea de ape. În visul ei pruncul al cărui chip nu-l văzuse decât Augustin, era chiar el, Dodi, plecat pentru o vreme. Ţesăturile visului se încurcau, se topeau unele  în altele, aşa cum se încurcă totul spre final când nu mai poţi despărţi realitatea de vis, pentru că de fapt sunt acelaşi lucru.

            Altădată o privea din miezul nopţii cu ochii aceia adânci şi frumoşi, cu ochii lui cei adevăraţi, nepământeni. Prin ochi comunicau totul. Şi nu se năştea nici un reproş ca de pildă: unde ai stat până acum sau de ce doar acum. Pentru că timpul nu mai exista, cum, de altfel, nu existase nicicând. Şi prin ochi se topeau unul în altul într-un spasm suprem.

                                                x x x

            Seara era luminoasă şi deosebit de limpede. O lună nouă cu coarnele de metal aurit înfipte în mătasea translucidă a bolţii făcea parte din decorul imens care întârzia suficient de mult până ce devenea evident că decorul însuşi era spectacolul, iar spectatorii ca şi ea priveau din spatele unui geam acordurile grave ale sfârşitului de zi. Fusese o zi solemnă de noiembrie însorit cu mantia de toamnă târzie răsfăţată până în buza sărbătorilor. O seară clară, transparentă care avea ciudata însuşire de a topi în ea tot prezentul, o seară în care avea straniul sentiment că toţi sunt prezenţi şi stau în linişte şi umbră ca nişte marionete care aveau să se mişte abia când le-ar fi luat ea de mână, câte una, şi numai cât ar fi vrut ea să le anime. Se simţea un păpuşar – dumnezeu singur în mijlocul lumii deja create, încă dorminde, aşa cum i-ar fi stat bine lumii să fi rămas mereu. Acum iubirea îi părea o cuvertură făcută din petice ieftine divers colorate şi o analiza cu atenţie vrând să găsească un petic de material mai nobil. Nu era nici suficient de largă, nici călduroasă, un mozaic de petice care se decolora lent şi voia să le mai treacă odată în revistă vrând să găsească ceva preţios, aşa cum ai cotrobăi într-o cutie plină de pietricele căutând cu febrilitate o piatră preţioasă, o piatră valoroasă, acum când putea să vadă totul altfel. Trebuie să găsească ceva de soi într-o viaţă întreagă. Depăna, depăna firul anemic al unui mosor pălit, subţiat de vreme până la nefiinţă pe alocuri. Au trecut prin viaţa ei nelăsând nici un regret. Îi ocupaseră viaţa ca nişte chiriaşi rău platnici nelăsând în urmă nici măcar regrete, nici o amintire de dai – doamne. Domnilor, v-am oferit inima mea, v-am oferit trupul meu. Ce aţi făcut cu darurile ?

                                          x x  x

            Sala de aşteptare era cam slinoasă cu mirosuri imprimate de mulţimile de oameni care trecuseră prin ea. Unii adăstau privind din când în când pe perete ceasul oficial şi rece care măsura parcă altfel timpul, într-un ritm străin şi precipitat dând o senzaţie de sec şi neînduplecat. Timpul într-o gară ghilotinează orele în secunde severe. Lipsa oricărui obiect destinat şederii dădea locului aerul de provizorat în care nimeni nu stă, toţi fiind într-o permanentă mişcare, mai lentă la intrare, mai precipitată la ieşire, un loc dezgustător, părăsit în grabă, murdărindu-l şi fiind murdăriţi. Erau anii şaizeci. Cu locomotive cu aburi, cu ponoseală în compartimente, cu banchete mutilate şi perdele slinoase. Aşa erau  trenurile pe atunci.

            Drumul lui Dodi era scurt, până la staţia următoare, drum arhicunoscut, staţie în care îl găsea  pe Constantin îmbrăcat în cunoscuta uniformă cu chipiul cu bandă roşie în poziţie de drepţi pe peron dând semnalul de plecare sau în biroul lui, atent la ţăcănitul telegrafului. Micuţa gară pitită printre câmpuri cu porumb abia băgată în seamă de călătorii trenurilor de lung parcurs, era marcată de câteva luminiţe modeste, fără identitate. Pentru Dodi era atât de familiară. Ştia totul pe de rost: strada mare care pornea din dreptul gării şi se pierdea la poalele unui deal minuscul, casa bunicilor cu o grădină imensă gard în gard cu gara. Se simţise întotdeauna bine ancorat în viaţa lui de copil pe de o parte de casa părinţilor, pe de alta de casa bunicilor unde îşi petrecuseră copilăria el si sora lui. Făcuseră ochi într-o lume familiară şi sigură. Da, lumea lui era o lume aşezată, timpul trecea nebăgat în seamă, ceasornicele din casă le percepea ca pe nişte vietăţi discrete, ca pe nişte cari familiari. Timpul căpăta accente serioase la gară şi mai târziu la şcoală. Îşi amintea vremea în care învăţase să citească ceasul. Nu înţelegea de ce trebuia învăţat aşa ceva. Ieşea dintr-o lume lină, cursivă şi intra în alta, ruptă, sincopată de un cadran pe care se roteau nişte arătătoare al căror limbaj nu voia să-l înveţe. Nu-i vedea rostul. Câteodată îl furau gânduri fără noimă cum că totul a început de când a învăţat să citească ceasul. De atunci a început tirania timpului. Tirania în două sensuri: ori că nu ajunge, ori că e prea lung. Atunci era prea lung, acum devenise prea scurt. Evident, astea sunt gânduri secrete, gânduri de femeie. El a rămas acelaşi macho care nu-şi trădează sentimentele, nu vorbeşte despre ele.

            – De ce plângi,bunicule?

            Bunicul tocmai a adormit cu lacrimile aninate în ridurile obrazului. Deschide ochii.

            – Hm, cred că m-a tras curentul. Asta ar fi culmea, să se trădeze faţă de iezii aceştia nevârstnici. Acum se întâmplă ceva ciudat cu tiranul timp. S-a transformat într-un jongler. Deapănă şi deşiră după bunul lui plac şi iată toată viaţa făcută ghem, iar el trezindu-se că începe depănarea de la început, de la ceasurile risipite prin casa bunicilor ca nişte prezenţe misterioase, de pe vremea când timpul nu se inventase încă.

Published in: on 28 Aprilie 2012 at 8:52 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/04/28/proza-codrina-bran-dodi-5-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: