Sub plasticul transparent al stației putea fi improvizată o pauză necesară. De acolo, dintr-un soi de semi-izolare, lucrurile puteau arăta diferit. Cel puțin se putea compara și afla dacă trepidația avea legătură cu ce se petrecea sub cer sau numai cu ce urca din sine… Lucrurile nu îi erau deloc limpezi și simțea o nevoie imperioasă să le înțeleagă, pentru a le putea metaboliza, în felul lui. Nu neapărat să le explice, înțelegerea putea surveni și altfel, pe calea unor culori, a unor imagini interne fulgurante. Putea înțelege cu inima, cu viscerele, cu o vibrație scurtă pe care stomacul să o transmită degrabă antegrațelor, ridicându-le insesizabil, pe sub cămașă, perii.
Era totul altfel decât în felul știut. Cerul se înălța, continua să devină mai vast și mai îndepărat. Casele și copacii se repoziționau, întorcându-se cumva în jurul propriei axe fără a se clinti, totuși. Apărea însă o răsucire interioară, o tensiune și o crispare, tot așa cum i se întâmpla lui atunci când încerca să se relaxeze și constata că, de fapt, răsucirea din el continuă, se întinde până la a deveni dureroasă.
Între timp, norii se îmbulzeau unul într-altul și ar fi putut jura că vede cum din ei începe să curgă un firicel subțire, dar tot mai gros cu fiecare clipă, de aer dur, îndreptat ca un sfredel spre pământ, dobândind consistență, răsucindu-se și făcându-și jocurile în toate direcțiile, pentru a se aduna apoi din nou, pornind cu furie către oraș.
Închise o clipă ochii, oprindu-se, spre a vedea dacă totul încetează. Acum însă auzea bâzâitul, aproape zbârnâitul străzii încordate în ea însăși, așteptând ceva eliberator. Acel ceva lua îndărătul pleoapelor lui forma clară a unui nor de lumină albă, aprroape densă până la materialitate, care se apleca peste case, pomi, bitumul străzii și mașinile parcate, alergând peste ele și ștergându-le pe toate cu obrazul lui. Acel obraz luminos pe care el, poate, îl vedea fără să existe cu adevărat, aducea cu sine praf, mirosuri diverse, amestecând un iz de benzinpă și iarbă, de bulgări de pământ și hârtie unsuroasă, dar mai ales înviora totul cu un val scurt ca o rafală de temperatură mai scăzută, o mângâiere răcoroasă și împrospătătoare…
Deschizând ochii, Mob făcu un pas, apoi altul, așezându-se îndărătul peretelui de plexiglas, punând între el și circulația intensă a aerului din acel moment o transparență rezistentă, un obstacol aproape invizibil.
(va urma)
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns