Alfred IRTA: TILT (28)

Asemenea considerente treceau însă pe lângă Mob precum mulțimea de trecători pe bulevardul Eroilor la ora aceea. Deși, probabil, este vorba despre cel mai scurt bulevard al țării, locul era împânzit de o serie de inși care, întâmplător sau premeditat, se găseau prin împrejurimi la ora respectivă. Mulțimea browniană despre care vine vorba nu era însă, în nici un fel altceva decât planctonul în care se afla pe moment Mob, cu mișcarea lui relativ circulară de plimbăreț bizar.

Un pic mai încolo de el se afla chioșcul cu reviste colorate și accesoriile acestora – vârâte în pungi de plastic -, numai bun să oprească vântul în zilele, nu puține, în care acesta traversa în forță orașul crescut în văile succesive ale râului, până la dealurile dimprejur.

La prima masă de după chioșc, sub șirul de umbrele ce etalau reclama colorată puternic a unei băuturi răcoritoare nealcoolice, băiețelul așezat cuminte în fața unei limonade din care nu e sigur că lipsea ceva privea în susul bulevardului. Când ieșea de după colțul chioșcului, Mob intra în sfera vederii lui, dar nu este sigur că el îl vedea mai mult decât pe ceilalți, fiindcă nimic din expresia lui – parcă puțin îmbufnată, datorită curburii rozalii a obrajilor – nu se schimba.

Soarele, în schimb, mătura în rafale diafane, orașul, trimițând asupra lui, amestecat, cuante de lumină, unde și particule, particule și unde. Pentru Mob asta nu era decât încă o problemă fiindcă – lucrul este cunoscut de toată lumea – dacă privești cum despică razele aerul în apropierea unei clădiri, să zicem, constați că ele continuă curbura acoperișului, în contrast relativ cu umbra care le permite să se evidențieze. Iar dacă ai ambiția să privești în interiorul pâlniilor luminoase, atunci materialitatea acestei invazii cotidiene asupra pământului dobândește o consistență și o dinamică tocmai datorită firicelelor minuscule de praf ridicate de aer într-o plutire pe care obișnuința nu o mai vede iar banalitatea clipelor anonime o anulează. De fapt însă, tocmai de aici se trage faimosul mod de a fi jucăuș al luminii, în partea care se lasă percepută cu văzul, dobândind o anume consistență care, de secole și poate de milenii, face oamenii să viseze că pot urca în înalt pe o scară de raze.

(va urma)

Published in: on 19 iunie 2012 at 10:27 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (27)

Sigur, i-ar fi venit la îndemână să zică adevărul: „- Cu mine totul e ca întotdeauna. Lumea însă apare și dispare, năvălește și fuge de mine… Dă buzna și mă invadează, iar eu mă apăr… De s-ar opri o secundă, până îmi recapăt și eu respirația…” Nu era o metaforă. Sau era, dar numai în măsura în care viața lui, clipă de clipă, era o metaforă pentru apăsare, greutate, spaima de alunecarea prin necunoscuturi cotidiene și hipertrofiate. Sub el și în jurul lui se căsca mereu, știut în principiu, dar imprevizibil în concretețea evenimentelor, o rețea de gropi, grohotișuri, tuneluri, râpe abrupte și întunecate. Făcea o echilibristică obositoare, incredibilă, pentru a scăpa de glisări și a păși cu atenție pe marginile surpabile, fragile și înguste, dar asta nu era niciodată o garanție suficientă.

Dacă ar fi avut detașare suficientă, Mob ar fi putut vedea o lumină și un licăr de speranță i-ar fi clipit, pentru o secundă, în priviri. La urma urmei era un om în toată firea, mai aproape de bătrânețe decât de tinerețe… Faptul că ajunsese pânmă aici fără să se scufunde definitiv într-o altă obscuritate decât cea, pâlpâitoare, pe care o traversa, ar fi trebuit să îi îngăduie jubilația pasageră a triumfului măcar în treacăt, așa cum săgeată cerul o rândunică. Dar Mob era prea supersițios pentru așa ceva. Își spunea că nu poate ști dacă o cât de mică relaxare a propriilor hățuri nu ar fi echivalat cu pierderea definitivă de sine. Căci rațiunea, măsurătorile mentale, aplicarea de scheme învățate sau inventate în modul tău de a fi nu sunt decât obstacole în calea băltirii și risipirii de sine, poduri peste obscuritatea extremă cu tentațiile ei, salturi peste laxitate, permeabilitate, dizolvare…

Eroismul nu este curajul, bravura, ofensiva. Eroismul e rămânerea pe loc, precauția cu care, totuși, continui, prăbușirea pe care o traversezi încercând să îți reglezi respirația. Eroismul e imolarea de viu, ticăitul ordonat al inimii cu pământul deasupra ei. Sau orice altceva decât se crede.

(va urma)

Published in: on 16 iunie 2012 at 9:43 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (26)

Ba, în plus, se găsise chiar și o tânără care să vrea să îl accepte așa cum era. (Lasă că nici el nu își arătase din prima clipă – după cum nici integral vreodată – demonii care îl bântuiau, energiile care se învălmășeau împrejurul lui.) Era o fată cu diverse complexe, unele motivate, altele nu, dar tocmai ele fuseseră puntea la mijlocul căreia se întâlniseră și unde își negociaseră fiecare compensațiile afective căpătate din partea celuilalt. Folosind un limbaj curent, numiseră asta – erau prea tineri încă – iubire. Și o vreme ținuse, fusese bine, nu se înregistraseră pierderi fundamentale.

Mai apoi însă, peste ani, ea descoperise că destule dintre complexele dobândite din relația din copilărie și din adolescență cu mama ei dominatoare până la a friza paranoia și cu un tată subjugat de soție ca de o ființă malefică dintr-un roman de doi lei erau… întreținute degeaba. Fusese ca o eliberare, iar evenimentul îi adusese pe chip și în gesturi un aer sigur de sine, puțin sever și acru, care însă nu înlăturase cu totul o anume condescendență față de ceilalți. Numai față de Mob afișa, la răstimpuri, însă tot mai des, o anume nerăbdare, ba chiar mai și formula, când și când, replici de genul: „- Haide, dragule, încă n-ai scăpat de fleacurile astea?” „- Ei, acum și tu!…” „- Termină cu copilăriile de acest fel…” „- N-ai de gând să te maturizezi și tu, în cele din urmă? Ce au să spună copiii?!…”

Ce să spună copiii? La început erau destul de mici, credea Mob, ca să se apuce să spună ceva. Aveau nevoi mai urgente care se cereau satisfăcute. Și, nu e vorbă, se străduiau amândoi să le satisfacă. Nu mergea de fiecare dată. Odată nu se putea, altă dată nu putea el. Erau solicitări cărora le făcea față cu greu. Nu era un tătic ca și toți ceilalți. Recădea ușor în abisurile lui, fluturat printr-un vânt fără formă ca o pană desprinsă din aripa unei zburătoare…

Ce să îi fi spus ei, copiilor? Ea știa, copiii nu aveau cum să înțeleagă. De vreme ce nici chiar el însuși nu putea pricepe ce se întâmplă cu adevărat…

Din când în când apărea din zgură și din întuneric câte un coleg care îi spunea: ”- Ce nu-i în regulă, doctore?!” Îi venea imposibil să răspundă. Chiar, ce nu era în regulă?

(va urma)

Published in: on 13 iunie 2012 at 9:13 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (25)

Nici în prezent nu avea un răspuns la aceste dileme. Și, deși studiase pe rând un pic de sociologie, apoi, intens, vreme de ani și ani, cu tot cu specializarea aferentă, medicina, și încă, pe cont propriu, psihologie și psihiatrie cu toptanul, Mob nu găsise suficiente argumente nici de o parte, nici de alta, nici ici, nici colo.

Oamenii învață, în general, din motive diverse, se știe: unii vor recunoaștere și diplome, alții dintr-o sete dezinteresată de cunoaștere, din dorința de autoperfecționare, datorită stimulării lor cu bani și cu burse, pentru că li s-au promis poziții importante în societate… Dar Mob studiase mereu pentru că făcea parte din acea mică categorie de inși care vor să afle neapărat ce li se întâmplă, ce e cu ei, încotro se îndreaptă și de ce sunt așa cum sunt. Pentru el era vital să recupereze cu mintea ceea ce simțurile și sufletul îi transmiteau că ar fi o dereglare majoră – alcătuită dintr-o serie de dereglări minore, poate, dar sâcâitoare -, după hachițele căreia trebuia să își organizeze viața clipă de clipă.

Până să ajungă să aibă, ca atâta lume, preocupări așa-zicând neutre, de cunoaștere pură și dezinteresată, de exprimare de sine artistică sau sportivă din pura plăcere de a face ceva, el trebuia să rostogolească din greu un bolovan pe care îl purta pretutindeni cu sine, asupra lui; un pietroi strivitor, incomensurabil, când mai mic, când mai mare, însă mereu peste puterile lui, dându-l cu capul de toate suprafețele grunjoase și aspre întâlnite în cale, parcă.

Viața lui însemna, datorită acestor poveri uriașe, mai mult decât pentru alții un spital, un lagăr, o mizerie perpetuă și incredibil de inventivă, o alterare veșnică a condiției lui de aspirant la propria demnitate, egală cu a celorlalți. Și asta cu atât ami mult cu cât în exterior, lucrurile „mergeau bine”; făcuse, adică o școală cu regim normal de învățătură, și nu una „specială”, urmase o facultate, fără a avea dificultăți majore de trecut în studiul materiilor, obținuse o diplomă universitară (pe vremea aceea asemenea document mai însemna încă o valoare recompensabilă social prin poziție și respectabilitate, dar în primul rând printr-o slujbă).

Published in: on 12 iunie 2012 at 10:58 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (24)

Uneori Mob își spunea că problema lui era că nu izbutea să lase în urmă vârstele dinainte, dedicându-se cu toată luciditatea și participând din toate puterile la ceea ce tocmai i se întâmplă sau la împrejurările la care asistă.

Pentru a combate această tendință instinctivă, cu multă vreme înainte diagnosticată, se afla acum în plin bulevard al Eroilor, vizavi de edificiul Cartelului Alfa – numit în continuare astfel, deși nu se mai afla demult acolo – și tot de aceea făcuse în viața lui nenumărate lucruri neconvenabile, de-a dreptul imposibile, din punctul lui de vedere.

Erau însă altele pe care le întreprinsese din proprie inițiativă. Erau mii de lucruri neobservabile dinafară care, însă, jalonaseră un drum, marcaseră etapele tremurătoare și imprecise ale unei împăcări, fuseseră treptele unui parcurs anevoios, nesfârșit, către o altă formă de instabilitate și de neîncredere în lume. Căci cu Mob se întâmpla așa cum, poate, se petrecuse cu vreun filosof presocratic a cărui operă nu mai poate fi reconstituită decât din două-trei aluzii și din alte câteva notații superficiale ale unor curioși din antichitate, plasați la generații după acela… Întruchipa o formă de eleatism, în interiorul căruia el era Ființa, iar Ființa rămânea imutabilă, doar lumea dimprejur făcând giumbușlucuri, dându-se peste cap, forțând limitele acceptabilului și sfârșind prin a fi intermitent agresivă, destabilizatoare… La drept vorbind, nu era nimic excepțional pentru un european crescut în lecturi din francezi – care îl includeau și pe Descartes – să pornească, precum maestrul raționalismului modern, în orice ar fi gândit și ar fi sperat, de la „mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc deci exist”. Reazemul îi era, astfel, în jurul axului pe care îl constituia fuiorul de fum al propriilor ezitări și îndoieli, așa încât Mob nici nu mai știa dacă suferința lui este o nevroză mai specială, efectul unei culturi livrești asupra sinelui sau strarea unei normalități umane așa cum se configurează ea în Lumea Veche, în Europa…

(va urma)

Published in: on 10 iunie 2012 at 10:53 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: Tilt (23)

De fiecare dată când venea la el fericirea, Mob o vizualiza cu maximă concretețe ca pe o umbrelă circulară din crengi și din frunze, cu neprețuitele cireșe ca niște rubine cărnoase și delicioase printre ele, promisiunea unui transfer de frumusețe, energie și prospețime dinspre copac înspre sine. În clipele grele – cele mai grele: cele ce păreau fără ieșire, un soi de tunel tot mai îngust în care, după o vreme, totul se îngusta în așa măsură, încât îți prindeai capul ca într-un clește în tubul pe care ajungeai să îl locuiești, împietrind, ca o larvă uitată – privirea interioară isca dintr-o dată, oriunde s-ar fi aflat, un copac ce se împlinea văzând cu ochii, într-o secundă. Era ca vrejul de fasole al lui Jack, era ca în desenele animate Pixar, unde creionul nu mai lăsa contururi împrejurul personajelor, ci totul părea real, numai culorile erau mai frumoase, mai vii și mai strălucitoare. Cireșul creștea pe loc, cu vigoare, înălțându-se până în cerul intelectului lui, acolo unde imaginația nu îi mai vedea spontan vârful, ci numai de la a doua sau a treia încercare, când ochiul care îl locuia urca într-o nacelă nevăzută până deasupra ultimelor frunze tremurânde în soare… Era falnic și rotund. Era mult mai mare decât se pot vedea, în general, cireșii pe care îi poți atinge cu mâna. Cireșul lui creștea pe un sol minunat și abstract, însă provenea din semințe cu adevărat fermecate, căci ele erau cel mai adeseori disponibile și nu dădeau greș; câte un copac pentru fiecare evadare în fericire și pentru orice producere de hormoni în care intensitatea poftei de viață putea exploda.

Era o bucurie nevinovată? Un paliativ? Refugiul în ficțiune sau realitatea necondiționată, singura care conta? Complicitatea lui Mob cu cireșele se traducea, în viața cotidiană, în perindări pe la tarabele din piețe în perioada de maximă recoltare a acestor fructe. Îi plăceau revărsările pe ziare ale fructelor aglomerate piramidal și frânate din cădere de codițele verzi, adevărate ancore… Nu îl deranja că pomii din care proveneau rămăseseră în livadă, așteptând rodul următor… Văzând cireșele, realitatea pomului din interiorul lui i se impunea, devenea aproape tangibilă.

(va urma)

Published in: on 10 iunie 2012 at 12:18 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (22)

Pe măsură ce se apropia, oarecum intimidat de prezența tot mai acută a pomilor fructiferi ce se înălțau mai sus decât ar fi bănuit, văzându-i de la o anume distanță, se simțea tot mai straniu. Mai ales odată împins de mâna și de îndemnurile amicului care îl adusese acolo în umbra foșnitoare a coroanelor lor simțise o furnicătură din creștet până în tălpi. Era musafir într-o companie selectă, acele trunchiuri și acele legănări îi dădeau subit și fără ezitare certitudinea că stătea în fața unor ființe vii, a unor mândri înțelepți care îl întâmpinau cu fală, dar și binevoitori, strecurându-și printre mișcătoarele frunzișuri clătinate de o boare cordială câte o rază de soare care îl orbea, evidențiindu-le, în acest fel, puterea.

Celălalt omuleț era acasă și se purta ca atare. Pentru el pomii spuneau cu totul altceva. Se și apucase, de altfel, să rupă cleiul chihlimbariu de pe una dintre tulpini, vârându-l în gură și îmbiindu-l și pe el să îl guste, dând cu vârful pantofului, de mai multe ori, într-o mică scorbură de la baza altuia dintre copaci, făcând gesturi dezinvolte, tolerate de siluetele vegetale cu eleganță, de parcă nici n-ar fi fost.

Abia pe urmă se agățase cu ambele mâine de o creangă, săltându-și fundul deasupra ei, înălțându-se și căutând sprijin pentru a urca mai sus, și chemându-l de acolo, îmbiindu-l să facă același lucru cu oricare dintre pomii grădinii lor…

Micul Mob se apropiase cu precauție, la început pretextase că nici nu vrea cireșe, se gândea că va scăpa cu atât, poate, dar băiatul-gazdă amenința că va veni jos după el. Avea o înțelegere milităroasă a ospitalității… Mângâiase coaja cireșului înalt, apoi se sprijinise preventiv de el, până simțise cu antenele lui nelocalizabile că acolo era un ecou, și nu o respingere… Nici nu mai știa cum își făcuse vânt printre crengile de la baza coroanei, unde pomul e viguros și își ia avântul de a crește mai departe, de a-și desfășura coama și coarnele de cerb Alfa, stăpân al turmei…

Era dintr-o dată în bila de boare, de frunză și de bobițe roșii, podoabe râvnite și ciudate prin contrastul făcut cu cenușiul relativ al cojii lemnului, ca și cu verdele dezlănțuit în soare, răcoros și cald, totodată, al frunzișului. Era într-o sferă care se învârtea cu el stând pe loc, care nu îi provoca nici un vertij, decât sentimentul unei îmbrățișări protective și generoase… Era păzit bine acolo și, cumva, acolo rămăsese pentru totdeauna chiar dacă, urcând în fiecare an în coama câte unui cireș, primăvara, era mereu ceva proaspăt și înălțător, senzația copleșitoare a binelui momentan.

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:56 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (21)

Dar fericirea? Fericirea exista? Oricât ar părea de neașteptat, fericirea, pentru Mob, însemna ceva foarte precis și concret; ceva palpabil. Fericirea era la sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, curând după exploziile vegetale. Era o epocă a anului când florile și trena lor odorifică se îndepărtau, lăsând verdele să pleznească în copaci, pe pământ, pretutindeni unde zeița Flora – de prezența căreia era plină poezia latină clasică – se lăsa întrezărită și adulmecată. Atunci era vremea primelor roade din copaci ale primăverii și, mai cu seamă, epoca cireșelor. Mob nu avea, în principiu, de ce să dezvolte o sensibilitate specială pentru livezi, erau unul dintre cetățenii pământeni care nu crescuse într-o ambianță rustică, nu regreta talăngile vacilor, senzația otăvii sau tânguirea unei mici turle de biserică dintre două coame de deal. Dar poate că tocmai din acest motiv pentru el fericirea deplină se concentrase într-o imagine din copilărie pe care, atunci când era posibil, o retrăia la modul cel mai propriu, nu doar cu ochii – mereu vigilenți – ai minții.

Era într-o vizită, două case mai în amonte de cea în care locuia, avea vreo zece ani pe atunci, și copilul pe care îl vizita, un zvăpăiat autentic, îl chemase, mai mult îl împinsese dincolo de prima curte, străjuită de un frăgar și de un oțetar. Trasersaseră o poartă improvizată rudimentar din lemne încrucișate peste o rețea de sârmă împletită, bătută grosolan, cu cuie mari, poate cu partea opusă tăișului a unei securi, pe cadrul de lemn ce aproxima fără îndemânare un patrulater, iar acolo găsise un pământ cu răsaduri de tot felul. Se strecuraseră pe o potecă îngustă către fundul acestei curți secunde, unde mai mulți pomi înveseleau atmosfera cu frunzișul lor crud și însorit. Observase încă de departe, înainte de orice, un cireș. Era și mai mare decât ceilalți, iar punctele roșii și lucioase ce se ițeau dintre ramuri, crengi și, mai ales, frunze, îl fascinaseră de parcă o baghetă fermecată lipise acolo, din loc în loc, pretutindeni în întinderea coroanei, nasturi de pe o livrea de lacheu pudrat de la curtea unui nobil cu tricorn de odinioară…

(va urma)

Published in: on 7 iunie 2012 at 11:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (19)

S-a deschis o poartă, un culoar de aer, un flux greu identificabil, dar prezent, între Mob și copilul de la masa terasei-bar unde se servesc tot felul de lucruri menite să astâmpere setea. Așa stau lucrurile și așa sunt înfățișate aici.

Mob nu a aflat încă. Mintea lui este absorbită în chiar acest moment într-un soi de Maelström în care bătăliile s-au întețit cu imaginile care vin să îl locuiască. Unele se mulțumesc să îl traverseze, altele pleacă și vin, într-o bizară transhumanță căreia nimeni nu îi poate preciza ritualurile, iar altele trecu cu atâta viteză, încât un seismograf ar înregistra asta ca o zguduire scurtă, dar fermă.

Mob și-a prins încheietura stângă la spate cu palma dreaptă, dar nu e conștient de gestul acesta mecanic de oprire a oricărui elan impulsiv tocmai pentru că, în mintea lui realitatea a devenit, din nou, uriașă și zvâcnitoare. Pentru el rămâne inexplicabil, în ciuda atâtor discuții cu psihologii și preoții, de-a lungul anilor, de unde urcă forța aceasta uriașă în el. E o forță cabrată mereu, gata să învârtă în marele cazan unde fierb sau fermentează marile și micile scenarii prin care se descifrează lumea și care, până la urmă, nu se rezumă să modeleze interiorul, ci, prin gesturi și atitudini diverse, ajunge să configureze și fragmentele fără continuitate ale vieții oricui.

Există, își spunea Mob, două continuități: cea pe care o instituie rațiunea, proiectând în avans acțiuni și ordonând altele, păstrate în memorie; și cele pe care le asigură animalicul și instinctualul din noi, aducându-ne la reacții similare – un repertoriu destul de simplist – în cele mai felurite situații. Rămânem, își mai spunea, precum sugarii care am fost, la orice vârstă: și dacă ne doare ceva, și dacă ne e foame, și dacă vrem la pieptul mamei, și dacă avem colici, reacționăm la fel: izbucnim în plâns…

Între aceste două certitudini însă se scurgea, clipă de clipă, ca între două maluri amenințate cu inundarea de neoprit, aluviunile, fluxurile, imaginile și desagii de sentimente purtați de acestea în spate, fiind la dispoziția lor fără putință, aproape, de scăpare.

(va urma)

Published in: on 4 iunie 2012 at 9:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

Alfred IRTA: TILT (18)

Ce se spune aici se verifică în chiar aceste pagini. Privirea celui care scrie decupează, capricioasă ori vigilentă, cum o fi, două singurătăți de facturi diferite. Una e a lui Mob, plimbărețul care dă ture câțiva pași mai încolo, alta, este clar, a băiatului de la masa apropiată, așteptând în fața unui pahar cu răcoritoare sosit pe neașteptate.

Nimic nu s-a petrecut, în fapt, pe bulevardul Eroilor, în intervalul de câteva secunde pe care narațiunea îl dilată, alergând în toate părțile. A trecut pe deasupra Clujului o cursă aeriană, împrăștiind sub formă de pulbere fină o ploaie de kerosen, e adevărat. Ea se va depune în oasele locuitorilor pe nesimțite, unii vor trece peste asta, alții nu, căci sunt și alte toxine care îi cutreieră și se adună undeva, dar deocamdată locuitorii lucizi ai orașului constată cu satisfacție doar că aeroportul internațional de aici nu stă degeaba, ci este o poartă spre lume.

Există însă și alte porți, mai puțin poluante și poate mult mai puțin frecventate. Dar asta nu poate fi o problemă pentru nimeni. Este ca și cum s-ar reproșa capitalelor lumii occidentale că au câte unul sau chiar mai multe arcuri de triumf pe sub care, se secole, nu mai trece nimeni. Faptul că pașii ostașilor, sandalele sau bocancii acestora, au încetat să traverseze pe sub boltirea aceea simbolică nu este, în nici un caz, dovada că porțile pe care le reprezintă și-au pierdut orice rol și că nu mai folosesc la nimic. Să fie așa, în epoca cinică și pragmatică în care mulți dintre noi trăiesc, construcțiile respective ar cădea, fără drept de apel, una câte una, pradă edililor întreprinzători, gata să procure noi spații intra-urbane cetățenilor veșnic nemulțumiți de aglomerația pe care o adoră. Cu toate că zilnic sunt suprimate diverse clădiri și chiar spații verzi, nimeni nu se atinge de nodulii sacri pe care îi reprezintă arcurile de triumf. Destul de ciudat, nu?

Chiar dacă ar fi așa, un lucru este evident: există porți și porți, după cum există funcționalități și funcționalități.

(va urma)

Published in: on 3 iunie 2012 at 11:49 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,