Alfred IRTA: TILT (33)

După o clipă de ezitare, care era și a lui, dar și a lucrurilor care se reordonaseră în jurul lui, porni, aproape instinctiv, în direcția vântului care începea ușor-ușor să se anime. Spre capătul străzii, dinamica aerului lua aproape o expresie perceptibilă, învârtejind vag câteva nimicuri, exact așa cum mâna desenatorului experimentat sugerează o siluetă, un peisaj din câteva linii discontinue și lipsite de ordine, printr-un dar enigmatic și stupefiant a cărui explicație stătea în greșeala ochiului de a continua traseele abrupt întrerupte.

Mob nu făcea altceva decât de obicei: își urma pașii, fără un proiect general. Se plimba pe o străduță anonimă, ușor în pantă? Sau urma unul dintre elementele naturii, aerul, de data aceasta? Ori poate că se resorbea în spațiul elementar pe care ăl ascundea de prea evidenta prezență tocmai bogăția detaliilor și culorilor, a miresmelor și senzațiilor? Oricare dintre interpretările de mai sus puteau evoca la fel de bine ceea ce tocmai i se întâmpla; un exercițiu de poezie pură, o căutare dincolo de căutări, magnetizarea înfiorată la apropierea unui mysterium tremendum… Să fie viața omului bună pentru altceva? Mulți socotesc ca supremă misiune procrearea, transmiterea pe mai departe a speciei. Transmitere de ce? Înspre ce? Nu s-ar putea, la urma urmei, ca tocmai resorbția în tendința imponderabilă, dar esențială, a curgerii întreului univers, cu „realitățile” lui, într-o direcție anume, să fie ceea ce are omul mai bun de făcut? Iar dacă ar fi așa, faptul că Mob, într-o bună zi, a urmat această cale, mai mult din întâmplare decât fiindcă ar fi chiar dorit-o, oferă un sens condiției umane, e destul un caz particular pentru a salva de la inutilitate restul umanității?

Poate că asemenea întrebări și-ar fi pus – desigur, cu cuvintele lui –, Empedocle din Agrigent ori vreun alt ins rudimentar și profund, apropiat de suflul lumii cum astăzi nu mai este posibil, naiv destul pentru a vedea dincolo de ceea ce îi aducea nemijlocit văzul… Poate cu asemenea neliniști urca Empedocle muntele, nesigur dacă la capătul drumeției lui va întâlni apa, focul, pământul ori aerul…

În clipele de relativ armistițiu, când stressul și urgența unor datorii către lumea exterioară îl constrângeau să răspundă în barem de timp unor sarcini și misiuni încredințate lui printr-un fel de subtil șantaj de către reprezentanți autorizați ai societății – șefi și șefuleți, entități abstracte și nenumite din susul ierarhiei profesionale, ba chiar și soția sau copiii, câteodată –, Mob își punea astfel de întrebări, intersându-se, printre altele, cât trebuie să mergi înapoi pentru a înainta cu adevărat.

(va urma)

Published in: on 30 Iunie 2012 at 11:58 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/06/30/alfred-irta-tilt-33/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: