Alfred IRTA: TILT (38)

Aproape instinctiv făcu un pas înainte. Şi chiar atunci, straturi enorme de apă se prăbuşiră asupra lui şi a grădinilor, a acoperişurilor şi a rigolelor, asupra lumii în continuă compunere şi descompunere, zburlind o clipă praful doar pentru a-l terciui şi a-l transforma iute în noroi dus la vale de pâraie ori scurs în pământ cu viteză, udându-l într-o clipă din cap până în picioare şi străbătându-i hainele până la piele, lipindu-i cămaşa şi pantalonul de piele şi dându-i oarecum o postură statuară, ridicolă.

În loc să se retragă, mai făcu un pas înainte, iar acum era dincolo de bordura trotuarului, în plină stradă, pe carosabil, rămas ca neajutorat sub rafalele transparente şi energice, dar fericit sau, în orice caz, tropăind interior de pe un picior pe altul de bucuria modificării atât de iute a propriei aluri, greutăţi şi stări.

Era, literalmente, altcineva. Părul lui, brusc lins pe ceafă, conducând ca pe electricitate, înspre şira spinării, firicelul stăruitor de apă care, pe partea dinainte, i se scurgea în ochi şi pe lângă ochi, mai jos, pe obraji, prin cutele bărbiei, către piept, în timp ce stofa pantalonului i se lipea de pulpe şi de glezne, înmuindu-l într-un giulgiu rece şi jilav, incomod, împingându-l să se lichefieze. Era o ciudăţenie, fiindcă în loc să înregistreze, aşa cum era, această umezire a hainelor şi a pielii ca pe o înmagazinare de apă care îl îngreuna şi îl împingea, într-un fel, spre pământ, simţea tocmai contrariul. Nările lui se umpleau de aburul rezultat de pe urma transformării prafului de sub picioare în noroi şi a transportului de apă în rigolele uscate ce se umpleau cu repeziciune de torente şi pâraie mici şi brune… Iar presiunea din tâmple se topea, de la o clipă la alta, dusă ca prin farmec, lăsând locul unei înălţări eliberatoare, provocând o senzaţie de degajare interioară ce punea ordine în senzaţii şi în gânduri, polarizând miriadele de frânturi care se intersectau şi nu-i dădeau pace, în jurul impresiei că imaginea în interiorul căreia locuieşte pe moment se transformă ireversibil în ceva mai curat şi mai decantat, făcând ce se cuvine făcut şi înlăturând dezordinea şi împrăştierea de nor brownian…

Ploaia se deplasa cu rapiditate, deşi era prezentă, deocamdată, peste tot în jurul lui, răpăind cu forţă, stropind nu doar de sus în jos, ci şi dinspre pământ în sus, oarecum oblic, ca efect al forţei cu care lovea caldarâmul. Iar acoperişurile prilejuiau cascade precipitate către burlane, unde uruiau cu un zgomot uitat, parcă. Oraşul vorbea altfel, de fapt cânta gros, pe mii de voci de tablă şi pietriş, şi numai frânele şi roţile vehiculelor de pe stradă se adăugau acestor sunete pe care Mob le descoperea cu pasiunea unui entomolog, de parcă le-ar fi auzit pentru întâia oară.

De fapt, nu era aşa. O mie de ploi din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, precum şi altele, de la maturitate, reveneau din spaţiul atopic unde stătuseră presate de-a valma, actualizându-se şi identificând în clipa de faţă un tipar care se repetă, refăcând o istorie subterană. Aşa că Mob nu mai era, în acel moment decât şirul acelor ploi care îl străbăteau în flux discontinuu, alăturându-se ploii aceleia, precise, din acea zi şi oră.

(va urma)

BOKIA 2: Cap. 39. Muzica e cea mai tare

În rest, musafirii sporadici şi chiulăii se puteau bucura, în spirit deplin creştinesc, doar de şoul ca atare. Fiindcă părinţii Tolbas şi Repülö organizau, într-o tradiţie sudată de obiceiurile preluate de la Fleactican pe moştenirea de baştină, concerte cu trupe rock, pop, beat şi chiar jazz exact ca pe vremea când ei înşişi se străduiau să tocească dogmatică, stând cu urechea mai mult lipită de radioul care, chit că bruiat, transmitea la marea artă posturi străine. Chiar şi atât era încurajator pentru depresivi, drogaţi şi putanele repatriate din largile pieţe occipitale sau pentru iubitorii de muzică şi ţoale autlet rămaşi acasă.

Mai târziu, când ajunsese să călătorească din Bokia în ţările învecinate, Tolbas văzuse peste tot foste biserici transformate în centre culturale. În Thule şi la mule era plin de ele, populaţiile locului ajunseseră atât de departe cu aritmeticile inferioare şi geometria fără limite încât transformaseră popimea în disc jochei, punând-o să frece ritmat platanele şi să combine ritmurile sub ogive şi chei de boltă milenare. „– La noi nu are rost să se întâmple aşa”, îşi zisese el atunci. „Ce să aşteptăm până moare entuziasmul? Şoul trebuie să meargă înainte!” Şi chiar aşa s-a întâmplat, mai cu seamă după ce l-a întâlnit pe Sepi Repülö, om cu serioase preocupări muzicale.

Încă din liceu – făcuse unul agroindustrial –Sepi devenise expert în a produce efecte acustice de toată frumuseţea. Odată urinase de la etajul internatului, după ce consumase cu încă doi colegi o ladă de bere, astfel încât metodistul de la parter crezuse că în fereastra lui bat stropi de ploaie şi întinsese mâna să se convingă.

(îi dăm bice înainte)

Proză: Elena Cesar von SACHSE: Oglinda

          După ce-i murise soţul, Marta îşi făcu obiceiul ca înainte de culcare să se pieptăne ore-n şir în oglindă, lăsându-se furată de acel sentiment ciudat care te cuprinse încetul cu încetul, ca într-o vrajă.

În toropeala ce o cuprindea, simţea cum pluteşte, uşoară ca un fulg, într-o altă perspectivă, mult mai frumoasă şi mai bună.

Dar în ziua în care privirea ei se opri direct în ochii ei oglindiţi în adâncul argintiu, a simţit ca s-a produs un fel de scurt circuit, care a legat-o pentru totdeauna de chipul celălalt.

Din acea clipă oglinda devenise pentru ea o obsesie… de fapt, o capcană în care căzuse din neatenţie…

…………………………………………………………………………………………………………………

Eva a fost impresionată de frumuseţea oglinzii ovale cu ramă aurie din vitrina anticarului, aşa că o cumpărase cu gândul de-a o atârna deasupra dulapului din sufragerie.

Deşi era o femeie care nu-şi pierdea prea mult timpul în oglindă, s-a bucurat de achiziţia făcută.

Rama avea o sculptură ce se încolăcea ca un şarpe auriu într-un oval perfect, împrăştiind în jur, un fior aristocratic.

Azi însă, obiectul investiţiei ei a făcut-o să se privescă mai insistent. Mulţumită de ea, zâmbi amuzată. Apoi, aranjându-şi o şuviţă de păr ce-i ieşise din agrafă, dădu să plece.

Dar chiar în acel moment, la fel cum la radio intri uneori pe aceeaşi frecvenţă într-o altă emisiune, din interiorul adânc al oglinzii apăru chipul unei femei necunoscute, care-i spuse supărată:

– Aici nu-i loc pentru două! – şi oglinda se sparse în mii de bucăţi.

Proză: Laurenţiu MIHĂILEANU: Nodul la cravată

Laurenţiu Mihăileanu scrie poezie, proză şi teatru de ani buni. Asta nu îl scuteşte însă de debutul pe blogul acesta abia cu acest prilej. Mulţumesc, dragă Laurenţiu, pentru prozele trimise şi bun venit pe arcă! (O.P.)

 

Gesturi, gesturi şi iar gesturi… Oare n-ar fi plictisitoare o astfel de temă? Cât despre mine, nefiind convins de semnificaţia gesturilor puse deja în discuţie, şi fiind chiar amuzat de idee, mi-am aruncat numaidecât privirea asupra ambiguităţilor secolului XX. Oho, dar ce răsplată! Se găseau aici, domnilor, gesturi berechet: unele socio-istorice, unele socio-culturale, gesturi de grup etnic, de sex. Dar, lucru straniu, nici măcar unul singur rezervat exclusiv respectivului secol. Şi n-am avut, desigur, încotro, trebuind să dibuiesc fiecăruia în parte corespondenţele potrivite. Ce puteam face, până şi folosirii cardului VISA am îndrăznit să-i găsesc câteva transpuneri de sens.

Curios, însă, unul mi-a rezistat, totuşi. „Care anume?” mă veţi întreba. Ei bine, unul cât se poate de anodin: aranjatul nodului la cravata! „Măi să fie, dar e rizibil, e ridicol…” am cugetat eu, însă zâmbetul mi s-a vestejit în doi timpi, pe măsură ce-l analizam. Ea, banala cravată, aşa binecunoscută de noi toţi, detronase cândva, fără scandal şi dintr-o lovitură, consacrata lavalieră, panglica în vogă, plastronul şi chiar papillon-ul! S-a întâmplat în primii ani de dupa 1900. Iar puţin mai încolo, ţine-te bine… molimă, nu alta! Indiferent de originea sau forma cravatei, a nodului (până acum au fost concepute 85 moduri de a-l lega!), pe când gestului în sine nu ştiu să-i fi opus rezistenţă vreun continent, vreo ţară, vreo tradiţie,  conservatoare sau nu. Şi astfel, trasul de nod spre a-l lărgi, strânsul lui, poziţionarea lui, sau, într-un cuvânt, aranjatul nodului de cravată, a devenit peste noapte  unul dintre elementele convenţiei diplomatice prin care puteau fi aduşi la aceeaşi masă un malgaş, un asiatic, un arab, un nord-american şi un european.

Iată un gest unanim acceptat, lesne de scos din articulaţie, şi deci, uşor de traficat. Da, chiar şi traficat! Cât despre „traficanţii” lui, ehe, cine nu-i cunoaşte? Începând cu un Charles Chaplin, un Fred Astaire, o Marlene Dietrich (de ce nu!), un Cary Grant, până la un Elvis Presley, un Sean Connery şi un Kevin Costner, aceşti celebri agenţi publicitari l-au impus din mers. Iar de aici, nodurile: Charlot, Christensen,  Windsor, Pratt, Shelby, Nicky, Kelvin, Onassis.  Par simple fasoane, dar oare azi, sărbătoririle, ceremoniile, festivităţile ― oficiale or nu ―, ar mai putea fi ele concepute fără aportul celor două degete nesigure, când de obicei posesorul lor eşuează în a-şi masca încordarea, tracul? Şi, în fond, nu tot de masculinitate ţine asta? Desigur, poate pentru a o pune mai bine în lumină, aşezând totodată gestul nostru în rând cu altul la fel de sugestiv: ridicatul policarului. Sau mă înşel?

Imagini reprezentând lucrări de Roy Lichtenstein