Alfred IRTA: TILT (35)

Să fi fost vorba de un fenomen meteorologic?! În anii vieții lui trecuseră, de atâtea ori, ploi pe cer, se iscaseră ca din senin vânturi iuți și tăioase ori zefiruri ușoare, încât ipoteza care se isca, dând valoare de evidență freamătului reluat al copacilor și legănării cablurilor electrice dintre stâlpi, îi apărea cu totul neverosimilă. Ce valoare putea avea presimțirea ploii, complicitatea cu vântul, în cazul lui? Absolut nici una. Nu era un „meteosensibil”, nu îl apuca migrena atunci când presiunea atmosferică se modifica. Nimic de acest fel nu îl afecta, circuitele lui invizibile, prea bine cunoscute, ca unele care nu îi lăsau deloc vreme pentru altceva, absorbindu-l până la epuizare, nu îngăduiau asemenea grosolane confuzii.

Și totuși, ceva dimprejurul lui, poate din cerul deschis spre pământ și aflat în alertă, îl „modifica”, îi dicta să o apuce în direcția către care îl purtau pașii, chit că nu avea într-acolo nicio treabă și n-ar fi putut spune de ce așa și nu altfel, la ce bun încolo și nu aiurea…

Se apropia, într-adevăr, furtuna. Se răcea ușor, aproape insesizabil, aerul, petalele florilor și mai ales frunzele și iarba dobândeau o întunecare și o intensificare cromatică ce le făcea mai dense și mai greu de străbătut cu privirea, în timp ce norii alunecau în formație, spărgându-se silențios unii în alții, mâncându-se, devorându-se cu viteza unor fregate dezmorțite de o violență intrinsecă.

Mergea înainte, lăsând în urmă o serie de blocuri urâte și destul de vechi, cu vopseaua fațadelor ștearsă de soare și de neglijența timpurilor mai noi, dar vedea în ele numai alinierile geometrice ale unor imense figuri pătrățoase și simetrice, cu stridențe și fluturări cromatice imprecise – unii locatari obișnuiau să așeze afișe pe ușile blocurilor, în alte locuri un balcon își lua zborul sub fluturarea cămășilor și rochiilor răsfirate -, înainta în direcția secretă a mersului lui, ca și cum atunci s-ar fi inventat pe sine, direct în mișcare…

În fața lui, ghereta de sticlă cu structură de metal a unei stații de autobuz apăru pe neașteptate. O ascunseseră două trunchiuri destul de apropiate, paznici vegetali prinși într-o ceartă care îi făcea să își pleznească ramurile. Era goală, autobuzul abia plecase de acolo, iar el se apropie de ea vrând-nevrând, urmărind mersul norilor tot mai strâns. Avea ceva neașteptat forma ei estompată de transparență, care făcea cu peisajul ceea ce, de obicei, întreprindeau numai ochii lui iscodind cețos și vidând instantaneu de sens preajma, pentru a-i reda conținuturile abstracte atât de enigmatice, scoase de sub presiunea utilității lor imediate.

(va urma)

Published in: on 7 Iulie 2012 at 10:58 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/07/07/alfred-irta-tilt-35/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: