Alexandru – Ioan Ciorogar despre PSIHOLOGIA ARTEI de Henri DELACROIX (1)

Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activității artistice, Ed. Meridiane, București, 1983, Trad. de Victor Ivanovici și Virgil Mazilescu, Prefață de Octavian Barbossa.

.

Recenzia de față reprezintă punerea în act a unui exercițiu filologic și, totodată, un dialog cu autorul și ideile lui. În sfărșit, recenzia trădează un anumit mod de raportare la tematică aleasă. Cu alte cuvinte, recenzia e una subiectiv-argumentativă. Cum altfel? Personal, recunosc că mi-au plăcut mereu acest tip de recenzii. De ce? Fiindcă, cu toate sinceritatea, îmi doream un anume dialog cu autorul acestei cărți și cu ideile dinăuntrul ei. De asemenea, îmi recunosc și statutul de neofit cu privire la exegeza acestor soi de cărți, ecletice, greoaie, voluminoase, dacă nu altfel. Acestea fiind spuse, nu sugerez, nu pregătesc terenul pentru o altfel de „cronică”, mai bună, dar, se înțelege, nici mai rea.

Cred cu toată convingerea că lectura prefeței nu valorează, în cele mai multe cazuri, mare lucru. Cu toate astea, de data aceasta, prefața cărții ne este de folos, ea având scopul unui instrument hermeneutic adjuvant. Se știe, de altfel, că și cei mai experimentați filologi scriu istorii literare, uneori, la două mâini. Astfel, reținem de aici faptul că volumul reprezintă o lectură psihologică și estetică a operei de artă, cu completarea regăsibilă chiar în titlul lucrării.  Mai mult, reținem legătura profundă care se creează între artă și realitatea sau „ceea-ce-e-vizibil”. Una peste alta, arta presupune, în viziunea celui care semnează prefața, un dialog, o încercare de înțelegere a lumii înconjurătoare, efort în cadrul căruia omul își pune la bătaie toate facultățile de care dispune: intelectul, sensibilitatea și conștiința. Nu voi fi de acord cu domnul Barbossa atunci când spune că scrisul autorului (Delacroix) sugerează o „stare de angajată detașare în investigațiile și expunerile sale”. Angajarea lui nu e completă, dar nici detașată. Pe de o parte, investigațiile și expunerile sale sunt reci, exacte, acribice. Pe de altă parte, infiltările subiective amintesc de un subiect auctorial pe care îl întâlnim doar în literatură. De altfel, ni se spune că volumul reprezintă „expresia literară a unui curs”. Problema e că, pe la mijlocul cărții, nu prea știi la ce curs ești. Din nou, îmi exprim dezacordul, de această dată, cu privire la sentința următoare: „… o carte de specialitate adresată marelui public”. Nu. Pentru că marele public nu este familiarizat cu un set așa de mare de cuvinte specializate, nu are nevoie de atâtea detalii și nu are bagajul teoretic sau conceptual pentru a înțelege anumite procese sau relații. Ori, chiar dacă, stilistic vorbind, vocea autorului e oarecum monotonă, simplă sau banală, cuvintele de legătură nu ajută la descifrarea cuvintelor legate și pe lângă faptul că stilul e, după cum am menționat, banal, oratorico-retoric, acesta „tente” științifico-tehnice și dă senzația că aparține unei demonstrații practice: juxtapunere, fuziune etc. – un video pe YouTube care te învăță ce și cum să faci. Perspectiva e „globală”, dar nu „integratoare”.  Ba mai mult, e pseudo-globală și se vrea a fi integratoare. Da, autorul vorbește despre artă, despre artist, despre forme ale artei, dar într-o ordine și într-o logică imprecisă, aleatorie, care lasă de dorit. Interesant e faptul că, spre sfârșitul volumului, autorul sugerează o complementaritate între știință și artă, puterea de creație fiind numitorul comun. După cum se știe, cosmogoniile erau, în același timp, știință, poezie și filozofie, încercări de explicare pozitivă a genezei și evoluției universului, pe când astăzi, marile ipoteze științifice care au fost depășite au o dimensiune poetică, literară incontenstabilă. Cert e că amândouă, atât știința, cât și arta, ne îndepărtează de natură. Neinteresantă e găsirea aceleiași idei în prefață, la fel ca și în concluzii, deși frumoasă este următoarea conștientizare: „Pentru artist, viața se exprimă în artă ca sentimentul în știință”(Delacroix 1983: 105).

Cred că pentru toate punctările negative care vor urma în acest eseu îl putem scuza pe autor, cu atât mai mult cu cât acesta și-a intitulat Cuvântul înainte sau Introducerea, „Avertisment”, secțiune în care ne spune că volumul nu constituie o filosofie sau psihologie a artei, deși acesta se intitulează ca atare. Mai afli, tot de aici, că studiul e împărțit în două părți, fapt ușor asimilabil din cuprinsul cărții, cât și din prefață: prima parte se ocupă de „condițiile cele mai generale ale activității artistice”, iar a doua de „exemple concrete” preluate din principalele arte. Dacă prima parte conține 5 capitole, ultima conține doar 4, urmate de concluzii. La o privire de ansamblu, volumul e substanțial, cu un număr de 435 de pagini, apărând în limba de origine în anul 1927 la Paris. Cu toate astea, menționăm faptul că volumul e unul remarcabil documentat, notele de la finalul fiecărui capitol ocupând un număr substanțial de pagini. Per total, volumul mustește de divagații și exemple multe și mărunte și, din păcate, discursul trădează o amnezie retorică – autorul uită mai mereu și pierde din vedere subiectul argumentației sale și parantezele se transformă, la rândul lor, în eseuri integrate în eseuri și, chiar dacă nu sunt în paranteză, riscă să rămână pe dinafară.

Prima parte poate fi un preambul teoretic sau niște prolegomene care, din păcate, vor fi uitate de îndată ce începe partea a doua, prolegomene care, din fericire, reprezintă cea mai consistentă parte a volumului, atât calitativ, cât și cantitativ. Putem spune, fără probleme, că volumul ar fi avut mult mai mult succes dacă ar fi fost împărțit, editat și publicat ca atare, adică sub forma unui volum de sine stătător pentru fiecare parte. Revenind, autorul pornește de la teoria jocului și anume „arta ca joc”. Teza lui e foarte simplă – el spune că jocul reprezintă un fapt biologic elementar și, în consecință, arta e și ea un fapt biologic elementar: o perspectivă dubios de evoluționistă. Dubios, mai ales că autorul revine imediat și spune că „reducția unei funcții complexe la una elementară” e una dintre cele mai grave și frecvente erori. Nu, absolut nimic aici din homo ludens a lui Johan Huizinga (1955). În schimb, Schiller este preluat pentru a explica diferența de calitate dintre un consum de energie „natural” și unul „estetic”, adică de a înțelege rolul pe care îl „joacă” jocul în aceste procese. Karl Groos ( psiholog,  promotor al unei teorii evoluționist-instrumentale a jocului) spune că jocul e o „sistematizare progresivă a unor funcții”. Sub această paradigmă, nu e de mirare să aflăm că jocul are, pentru Delacroix, un rol preparator în care copiii, asemenea animalelor, își exersează instinctele bazale, scopul ultim fiind plăcerea. Schiller și Pascal sunt citați, printre alții. „Teoria prospectivă și retrospectivă a jocului ignoră prezentul”, adică realitatea, chiar dacă „prin joc, copilul își creează o lume”, „fără să aibă cîtuși de puțin conștiința că el este acela care o creează”. Pe scurt, jocul e, în cuvintele autorului, „o luare în posesie a lumii”, adică o transformare, o prelucrare, și, totodată, „o fugă din lume”, un escapism cathartic, eliberator cu funcții magice. Desigur, definițiile unor autori precum Piaget, Stendhal sau Baudelaire sunt neprețuite, dar, din păcate pentru autor, acestea nu îi aparțin. Revine în forță atunci când spune că „orice se poate transforma în jucărie, iar jucăria poate fi orice”. Încetul cu încetul, ajungem, trecând peste un citat sau altul, la apropierea pe care Delacroix o sugera între joc și imaginație, încă de la începutul capitolului. Simplificând, ambele au o formă narativă, expozitivă. De aici până la poezie e cale lungă, dar jocul ca plăsmuire, ca vis lăuntric, e preluat de o conștiință mai limpede și transformat în reveri sau cel puțin așa spune Delacroix. Diferențiază apoi, cu incredibilă minuțiozitate, între formele reveriei, confuziei onirice și schizoidiei. Reveria, jocul și, în definitiv, arta creează o altă lume prin intermediul cuvintelor. E interesantă următoarea observație: „copilul se joacă în fața partenerilor săi decât împreună cu ei”, fiindcă, spune Delacriox, trecerea ontologică sau transformarea ce are loc în timpul jocului, are o direcție ce pornește, straniu, dinspre obiect și se îndreaptă către idee. Autorul sugerează un micro-sistem anti-platonic prin intermediul căruia se construiesc visele, reveriile, jocul și arta. Jucăriile iau naștere prin cuvinte, prin deictice, prin atingere, prin desen. Există, întotdeauna, două tendințe ale desenului: una e narativă, iar cealaltă descriptivă. Irelevant! După un anumit timp și după astfel de mici împărțiri și categorizări, autorul vorbește despre rolul limbajului și cum acesta ține locul acțiunii și, în final, al realității, și ai impresia că vorbește, în fapt, despre logosul divin.

Conceptul de sistem e unul foarte important în imaginarul argumentativ a lui Delacroix, acesta fiind prezent în mai toate capitolele și explicând (aproape) toate problemele. Nimic rău sau greșit în asta. Ne limităm în a menționa obsesiile și a le mărgini pentru a le privi cu o oarecare doză de scepticism, însă tot ce mai lipsea era să explice „paradoxul lui Diderot” tot prin noțiuna de sistem de funcții. Dacă sistemul e un concept central în discursul lui Delacroix, atunci armonia funcțiilor oricărui sistem e o condiție indispensabilă unui sistem delacroix-nian. Fiindcă nu se poate hotărî și pentru că face, în același timp, un fel de inventar filosofic, autorul trece prin diverse faze de definirie estetică: formalism, senzualism, idealism etc. Printre altele, aflăm un citat pe care ar trebui să-l viseze toți profesorii de literatură, și nu numai: „Nu există idee care să nu poate deveni poetică. Nu există poezie din care să nu se poată desprinde o idee pură” (Delacroix 1983: 102). Există, la Delacroix, o logică a înlănțuirii, a unei scheme de inferențe de tipul silogismelor-sofistice. Adică, la el, un element – să zicem, gândirea – este ceva ori altceva. Ceva este x și y, iar altceva este z, w. În concluzie, gândirea primește o definiție de tipul: (x+y)*(z+w). Definițiile sunt tot timpul de acest gen, metaforico-matematice. Mai multe înlănțuiri de acest tip formează, la Delacroix, un sistem de funcții, care descriu, în cazul nostru, arta și, mai exact, psihologia sau filosofia artei, principiile ei de funcționare, natura, rolul și condiția artei, dar și a artistului în relație cu imediatul înconjurător. Dacă nu a fost destul de implicit sugerată până acum ideea, Delacroix o formulează și la modul explicit, pe față: „La baza oricărei realități există spiritul de sistem” (Delacroix 1983: 128) și doar pentru amuzament notăm: „Formele sunt relații și sisteme de relații” (Delacroix 1983: 254).

Ceea ce e destul de, să spunem, dezorientant și dezamăgitor e faptul că primim, pe parcursul primei părți, o relativă concluzie la finalul fiecărui capitol. Puțin descurajant, având în vedere travaliul pe care un cititor îl depune pentru a-l urmări până în acest punct. Dacă aici această concluzie  pare a fi un minus, prin prezență,  atunci o vom reinterpreta ca un plus, prin absență sa, privind retrospectiv atunci când ajungem la cea de-a doua parte a volumului. Autorul încheie, cu privire la relația dintre joc și artă, spunând că:

„Jocul este aproape insensibil față de materia sa. El nu este preocupat să facă din aceasta un lucru, dincolo de semnificația momentană pe care i-o oferă. … În artă nu mai este vorba despre un joc de imagini și de sentimente. Este vorba despre o alegere de imagini și de sentimente expresive, frumoase, și capabile să se ordoneze în simboluri armonioase”.[1]

Totuși, aflăm în continuare, că jocul este doar un prim pas înspre calea „Însuflețirii universului”, acesta fiind numele celui de-al doilea capitol. Din acest moment, arta va avea de-a face cu sufletul și cu spiritul și, pe baza acestora, vor fi formulate varii definiții ale artei. Mergând pe această linie, simpatia are, pentru autor, un caracter tripartit. Astfel, aceasta prezintă un aspect afectiv al imitației, trădează anumite tendințe și emoții altruiste și prevestește intuiția panteistă. Din nou, concluzia o găsim la final, dar înainte de aceasta Delacroix precizează că „impresia estetică este mai degrabă cauza decît efectul imitației” (Delacroix 1983: 67) – o concluzie avant la lettre, dacă avem în vedere descoperirile ce au avut loc în această perioadă în cadrul experimentelor de la CERN cu privire la relația cauză – efect.

(va urma)


[1] Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activității artistice, Editura Meridiane, București, 1983, Traducere de Victor Ivanovici și Virgil Mazilescu, Prefață de Octavian Barbossa, pp. 52 – 53.

Reclame
Published in: on 11 septembrie 2012 at 9:40 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cărțile mele (47): SERTARUL CU CĂRȚI

 Ovidiu PECICAN

 SERTARUL CU CĂRȚI

 critică literară

 Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2007

 coperta: Cristian CHEȘUȚ

Published in: on 2 august 2012 at 9:43 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Cărțile mele (46): REUNIUNEA ANUALĂ A CRONICILOR LITERARE

 Ovidiu PECICAN

 REUNIUNEA ANUALĂ A CRONICILOR LITERARE

 critică literară

 Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2008

 coperta: Cristian CHEȘUȚ

 Prea multă morgă lasă loc şi prostiei cu monoclu, la papion, de ce ne-am erija în fantoşele preoţeşti ale unui cult care nu există? Prin sălile de lectură ale bibliotecilor publice, în edituri şi la mesele redacţionale altfel de citit se practică. Vă invit împreună cu toţi ceilalţi cititori în care nevoia de dreaptă judecare stă alături de spiritul ludic, să serviţi din platourile de faţă, să dansaţi pe ritmurile acestui jazz etnic, cu nuanţe ardeleneşti, şi să ne dăm întâlnire până la reuniunea anuală următoare.

Monica Delia Radu: http://existcitind.blogspot.ro/2012/08/reuniunea-anuala-cronicilor-literare.html

Published in: on 1 august 2012 at 3:21 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

 Volumul VOLUPTĂȚI LITERARE de Ovidiu PECICAN a fost distins, în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, miercuri 31 mai 2012, cu

Premiul pentru critică, istorie literară și eseu „Ioana Em Petrescu”.

Decernat unui autor care nu a absolvit cursurile Facultății de Litere și a cărui vocație principală în literatură este asta decât critica, acest premiu are o valoare de deschidere față de demersurile critice alternative ce se cuvine salutată și care recomandă juriul ca pe unul memorabil din acest punct de vedere.

Personal sunt emoționat de această distincție pentru că sunt, probabil, unul dintre puținii studenți ne-filologi care a avut privilegiul de a beneficia, odinioară, în anii 80 ai secolului trecut, de coordonarea eminentei profesoare și hermeneute Ioana Em. PETRESCU la elaborarea unei comunicări dedicate tradiționalului colocviu studențesc de eminescologie găzduit la Iași.

Mulțumind tuturor celor care creditează cu interesul lor scrisul meu critic, fie-mi îngăduit să dedic un gând pios doamnei profesoare Ioana Em. Petrescu, creatoare de școală critică și dincolo de limitele poziției universitare pe care o deținea.

Published in: on 2 iunie 2012 at 10:35 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , , , , ,

Grigore M. CROITORU: Gabriel CHIFU scrie un roman mozaic (I)

       În luna octombrie a anului trecut, scriitorul GABRIEL CHIFU a venit la Zalău pentru o lectură publică, prilej cu care l-am cunoscut, schimbând şi câteva vorbe, încurajat de faptul că, deşi mai tânăr ca mine cu 15 ani, am frecventat amândoi, la intervale diferite de timp, cursurile aceluiaşi liceu: pe vremea mea se numea „Colegiul Popular Nicolae Bălcescu”, actualmente se numeşte „Colegiul Naţional Carol I”, din Craiova.

         Întâlnirea cu o astfel de personalitate (poet, prozator dintre cei mai talentaţi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, director executiv la cea mai prestigioasă revistă literară din ţară, România literară) este un privilegiu pe care nu numai că nu-l poţi rata, ci evenimentul merită să-l treci lângă cele mai scumpe, cele mai dragi, cele mai frumoase amintiri, întâmplări, fiinţe, lucruri din viaţa ta. Însă, la această întâlnire memorabilă am luat o carte, o carte a lui Gabriel Chifu, o carte cu titlu lung – Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită – ,sugestiv, adică lămuritor cu privire la conţinut. S-a născut, totuşi, o întrebare: de ce în mijlocul titlului este plasat numele autorului? Vine imediat un răspuns (mărturisesc că nu deschisesem cartea decât la pagina pe care autorul îmi scrisese autograful): păi, e simplu, ce ţi se pare aşa de complicat? Autorul scrie o carte autobiografică, povestind („de el povestită”) crâmpeie („fragmente”) din viaţa sa, fără să poată face abstracţie de lumea prin care trece („istorie a lumii”). Alt gând îl trage de mânecă pe acesta:

„Nu vezi, bă, că acolo scrie năstruşnica istorie a lumii?” Sensul lui năstruşnica, dacă nu poate fi pe deplin justificat din titlu, poate fi deductibil, dar ce faci cu istoria lumii? Cât? De unde? Până unde? Şi întrebările curg. Gândurile se învălmăşesc în cap ca o mişcare browniană.

         Am băgat cartea în geantă, amânând răspunsurile până când voi citi cartea.

         Am ajuns târziu acasă şi nu m-am apucat atunci de citit, dar a doua zi, dis-de dimineaţă, eram cu cartea în mână. Am citit-o repede, fără nicio pauză. Am pus-o apoi deoparte vreo două zile, ca să mi se limpezească gândurile şi am reluat lectura, de data aceasta o lectură sistematică, în urma căreia îi voi scrie autorului câteva rânduri de mulţumire pentru ceasurile de reală fericire provocată de această carte excepţională.

         Am luat hârtie şi pix şi mă pregăteam să scriu formula de adresare. Am făcut, inconştient, o mişcare. Cu mâna stângă am ridicat cartea şi am sprijinit-o pe cotor. Am văzut pe coperta IV un scris de universitar (nu ştiu de ce mie mi se pare că scrisul tuturor profesorilor universitari seamănă!), iar sub el un nume: NICOLAE MANOLESCU.

         Apoi am văzut şi celelalte nume care îşi spun părerile despre carte: Ştefan Agopian, Dan Cristea, Raluca Dună, Gabriel Dimisianu, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghişor, Gheorghe Grigurcu. Cum să mai scrii, frate, ceva despre carte şi autorul ei, când există un blindaj asigurat de asemenea titani?! Este aproape o nebunie. Este ca şi când te-ai da cu capul de trunchiul unui stejar!

         Pe moment, am renunţat. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, mi se întărea convingerea că am ceva de spus, că această carte admirabilă eu am perceput-o şi altcumva, şi în alt mod, care, după părerea mea, merită cunoscut. De fapt, asta este soarta capodoperelor (cuvântul nu este exagerat!), se pretează la o mulţime de interpretări. Depinde din ce unghi le priveşti.

         Şi m-am hotărât. Iată câteva dintre părerile mele:

         Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită este roman, un roman autobiografic, descifrând cu uşurinţă caracteristicile speciei: creaţie epică, de întindere mare (155 p.), cu conţinut complex (vezi problematica cuprinsă de cele 58 de fragmente), care se desfăşoară de-a lungul unei anumite perioade (martie 1954, data naşterii autorului – vezi Locuinţe cu chirie, p.5 – şi momentul scrierii cărţii), angajează un număr mare de personaje (un singur personaj principal în toată cartea şi o mulţime de alt fel de personaje) şi presupune şi observaţie socială, şi analiză psihologică.

         Tehnica de construcţie a romanului este cea a mozaicului, după părerea mea, şi cred că nu greşesc dacă-l numesc roman-mozaic Nu vreau să născocesc o subspecie, dar sunt convins şi mă voi explica. Folosind cuvântul mozaic, nu m-am gândit nicidecum la ceea ce face, astăzi, fiecare ţăran care îşi construieşte o casă. Pe coridor, pe terasă, pe trepte, peste beton pune un strat de mozaic, un amestec de ciment cu praf de marmură, pe care îl freacă cu „ursul”, o maşinărie acţionată de un motor electric, prevăzută cu o piatră de polizor, şi rămâne o suprafaţa netedă, cu puncte albe, mai mari sau mai mici. Nu la aceste mozaicuri m-am gândit. M-a obligat cartea lui Gabriele Chifu, care este deosebită din toate punctele de vedere: tehnică a construcţie, realizare artistică, mod de a comunica cu cititorul, lumini şi umbre, care pot fi redate artistic prin culori. În acest moment, mi-a zburat gândul la mozaicurile artistice din antichitate.

         Reamintesc cunoscătorilor şi consemnez pentru cei mai puţin iniţiaţi că mozaicul este o tehnică care constă în asamblarea artistică a unor bucăţi mici (de obicei cuburi) de marmură, ceramică, sticlă, smalţ etc. care se lipesc între ele şi se fixează pe faţa materialului de construcţie (suport), printr-un liant de ciment sau mastic. Mozaicul este folosit pentru decorare în arhitectură (pereţi, pardoseli, bolţi, coloane etc.) în mobilier şi în giuvaergerie. Arta mozaicului este de origine orientală (Egipt, Persia). Ea a fost preluată de antichitatea greacă şi romană şi a înflorit în sec. al V-lea pe aria Imperiului bizantin, când pictura a fost înlocuită cu mozaicul („pictură pentru eternitate”). Cele mai cunoscute mozaicuri sunt cele din biserica San Vitale (circa anul 547), mausoleul Galla Placidia, bazilica San Apollinare din Ravenna (sec. al V-lea), biserica Sfânta Constanţa din Roma, Casa Faunului din Pompei, biserica Sfânta Sofia din Constantinopol (532-537). În epoca Renaşterii, arta mozaicului cunoaşte o mare înflorire prin înfiinţarea şcolilor de la Veneţia şi de la Roma (Apud: Dicţionar enciclopedic român, vol. 3, K – P, p. 434).

         Să revenim la romanul lui Gabriel Chifu. Este alcătuit din 58 de fragmente din năstruşnica istorie a lumii, fiecare purtând un titlu sugestiv şi constituind o mică bucată alcătuitoare a ansamblului artistic de o frumuseţe deosebită, pe care l-am numit roman-mozaic. El nu asamblează aceste fragmente în ordine cronologică, ci cum îi dictează locul unde se află, memoria, starea sufletească, inspiraţia. Interesează doar obiectul finit. Experienţa lui de viaţă, cultura, talentul, imaginaţia sa fecundă l-au ajutat să brodeze canavaua unui adevărat romanmozaic.

         Pe această ţesătură artistică, în centru, este plasat romancierul în patru ipostaze principale: copil mic, preadolescent, tânăr şi matur, sugestiv prezentat pe coperta IV prin fotografii:

         Autorul copil mic: „faţa mea semăna cu petala de english rose, aveam o buclă aurie, iar braţele, picioarele, delicate, erau numai rotunjimi catifelate” (p. 22); autorul copil preadolescent şi adolescent: este la vârsta jocului a primilor ani de şcoală, dar şi a retragerii  în singurătate (locuri preferate: la gară şi la tunuri). În toate anotimpurile, se juca cu toţi copiii orăşelului de la Dunăre. Iată o exclamaţie care exprimă cât se poate de bine ceea ce simţea autorul în aceste momente: „Ce vârtej strălucitor, ce fericire, parcă eram în caruselul din Paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din Dubai, parcă eram în sânul lui Avram, unde, de fapt, n-am fost niciodată” (p. 28); autorul pe la 17 ani şi în tinereţe: era mândru de corpul său (nu zic că s-a îndrăgostit de sine, deşi se admira în oglindă, asemeni unui personaj din mitologia greacă, Narcis, în oglinda apei, că s-ar putea ca Maestrul Alex Ştefănescu să-l acuze de narcisism! Glumesc, Maeştrilor!): „Corpul meu este atât de preţios! El mă ţine legat de pământ, de mare, de cer, de vânt, de lumină, iar în clipele când fac dragoste se produce minunata alchimie şi toate legăturile invizibile  ajung deodată la vedere, devin deodată vizibile toate cablurile acestea nevăzute prin care mă încarc cu suprema, cosmica electricitate de natură subtilă” (pp.24-25); şi autorul la vârsta când scrie romanul şi realizează acest mozaic: „Am albit pe la tâmple, am riduri, dantura mi-e proastă, am făcut burtă, pielea mi-e ostenită, lăsată şi încheieturile mă dor. Corpul meu a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată-n ierburi, ruinându-se tăcută, încet” (p.25).

         Năstruşnica lume a lui Gabriel Chifu, întreaga paletă de trăiri sufleteşti ale autorului, naratorului, personajului principal pot fi redate coloristic folosind întregul cerc cromatic al lui Johannes Itten: culori primare (roşu, galben şi albastru), numite şi fundamentale sau de bază; culori binare de gradul I (oranj, verde, violet), culori binare de gradul II; culori calde (galben, oranj, roşu) şi culori reci (albastru, verde, violet).

         Luând în seamă simbolistica culorilor, vom vedea că este în deplin acord cu ceea ce exprimă textul:

         Galbenul simbolizează soare, lumină, măreţie, exprimă inteligenţă, stimulează gândirea creatoare, dar şi gelozia, invidia, primejdia, neîncrederea;

         Oranjul simbolizează văpaia soarelui, energia, bucuria, căldura, fructe şi cereale coapte. Oranjul roşcat exprimă încordarea şi febrilitatea;

         Roşul simbolizează focul, pasiunea, iubirea, lupta, dinamica, revoluţia, puterea, înalta preţuire. Roşul înflăcărat exaltă, încurajează; roşul-oranj exprimă pasiune, agitaţie, perseverenţă. Pe de altă parte, simbolizează furia, lupta permanentă;

         Albastrul semnifică infinitul, atmosfera, apa, cerul. Albastrul pur predispune la reflecţie, la o mare forţă de gândire, iar albastrul tulburat provoacă frică de necunoscut. Pe de altă parte, semnifică nostalgia, răceala, credinţa;

         Verdele semnifică linişte, natură, tinereţe, vegetaţie, siguranţa, refugiul şi speranţa. Verde-galben exprimă bucurie, tinereţe; verde-albastru predispune la activitate intensă;

         Violetul întristează. Violetul, spre deosebire de roşu, exprimă iubire platonică, sfiiciune; violetul-albăstrui exprimă sinceritate, consecvenţă;   

         Indigo simbolizează răceala, gheaţa, apa, rigiditatea.

         Toate aceste simboluri, toate aceste semnificaţii oricine le poate desprinde fără eforturi din cuprinsul cărţii.

(va urma)

Published in: on 6 mai 2012 at 10:01 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Comentarii: Grigore M. CROITORU: BOJU – 800 DE ANI, cartea de suflet a satului

         Era o după-amiază de sfârşit de iulie. Eram şi toropit de căldură, şi obosit, şi nemulţumit, căci înaintam ca melcul cu Glosarul de oltenisme. Ieşisem din casă şi mă îndreptam spre grădină, ca să stau puţin la umbră, în preajma prietenelor mele, albinele, ca să-mi revin. N-am făcut decât câţiva paşi şi aud că mă strigă poştaşul să-mi dea un pacheţel. Era o carte – Boju – 800 de ani. Mă uit la ea şi gândesc, cu păcat, recunosc: „Mă, îmi zic, prietenul Augustin Mocanu apropie de 80 de ani şi o fi uitat că mi-a mai trimis cartea cu vreo şase ani în urmă. Am şi citit-o din doască în doască. Uite, acelaşi monument funerar pe coperta I, aceeaşi cruce de piatră pe coperta IV, aceeaşi dedicaţie: „Închin această carte bunilor mei părinţi, Ana şi Teodor, precum şi consătenilor mei din toate timpurile”.

         Nedumerirea mi-a fost risipită de un bileţel, în care preciza că prima ediţie, 2005, nu l-a mulţumit şi   s-a hotărât să înlăture neajunsurile de care se simţea, parţial, vinovat. „Acum sper că e o monografie cu personalitate, care poate să iasă în lume”, mai zice autorul, mărturisindu-şi, însă temerea că „s-ar putea să treacă nevăzută ca o umbră de nor care nu face absolut nimic”. Ar fi păcat, căci este „cartea de suflet a satului meu”.

         Încă unul care şi-a purtat satul în suflet peste tot pe unde luminile ochilor i-au călăuzit paşii prin lumea asta. Lacrimile mi-au umezit ochii, fiind şi eu unul dintre cei care şi-au părăsit satul în care a văzut lumina zilei şi pe cei în mijlocul cărora a crescut până la 20 de ani.

         Am uitat de căldură, de oboseală, de nemulţumire şi m-am aşezat cu cartea la masă, apucându-mă de citit. N-am mai făcut nimic până n-am terminat-o. La sfârşit, m-am hotărât să scriu câteva rânduri despre cartea, pe care o ţineam deschisă la dedicaţie, deşi e greu să scrii despre o astfel de carte şi despre autorul ei. Etnologul Augustin Mocanu este o personalitate complexă şi există teama de a nu o putea surprinde în toată măreţia ei, iar cartea este  „eseu geografic, social-istoric şi etnofolcloric” dintre cele mai frumoase care s-au scris despre un sat românesc din Transilvania.

         Îmi asum, totuşi, riscul şi aştern pe hârtie gânduri sincere despre autor şi carte.

         Îl cunosc pe autorul cărţii de peste 50 de ani, ca profesor de liceu, ca director de liceu, ca şef de secţie de învăţământ, ca om îmbrăcat în haina de toate zilele. În toate ipostazele a fost ireproşabil, preţuit şi iubit de toată lumea. Foştii elevi, auzindu-i numele, exclamă: „Ce profesor a fost Domnul Mocanu!!”; foştii subordonaţi: „Ce director a fost Mocanu! Nu va mai avea liceul din Cehu Silvaniei un director ca el!!”, iar simplii oameni se interesează de el şi se roagă să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă.

         În paralele cu activitatea profesională, a cules folclor din Zona Codru – Valea Sălajului, material pe care l-a valorificat în eseuri şi culegeri de folclor. Însă, adevărata valorificare a folclorului cules se produce începând cu anul 2001, când Augustin Mocanu începe să dea la iveală carte după carte, care îl impun ca pe unul dintre cercetătorii de înaltă specializare ai zonelor Codru şi Sălaj, alături de Vasile Avram, Pamfil Bilţiu, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Dumitru Pop, Ion Taloş, Traian Vedinaş etc. Numim câteva dintre titlurile cărţilor de mare valoare ale lui Augustin Mocanu, aşa cum ne vin în minte, fără o ierarhizare după criteriul valoric sau cel cronologic: Pe cel deal cu dorurile – folclor poetic din judeţele Maramureş şi Sălaj, Folclor din Ţara Silvaniei, Floare de rai. Antologie de poezie populară de dragoste, Colinda „Fata de maior”, ediţia I şi ediţia a II-a, Folclor poetic – Antologie din aria Codru – Valea Sălajului, Colinde mioritice din zonele Codrului şi Sălajului. Corpus de texte poetice, Cultură populară tradiţională. Articole şi studii, Ceas pe ceas se alungă. Folclor poetic, Epică populară în versuri. Balade şi colide-balade din zona Codrului şi Sălajului etc.

***

         Cartea Boju – 800 de ani, Editura „Tradiţii clujene”, Cluj-Napoca, 2011, a etnologului Augustin Mocanu este o lucrare de „memorie a satului”, „transmisă de un membru al comunităţii printr-o monografie ştiinţifică şi sentimentală deopotrivă” (Prefaţă, p. 7). Formula compoziţională folosită este una hibridă „oscilând între creaţia ştiinţifică, bazată strict pe cercetarea unei întinse bibliografii, documente de arhivă şi pe o serioasă investigaţie în teren, şi cea memorialistică, fundamentată pe retrăirea şi evocarea celor trecute, fără însă a da frâu liber închipuirii şi fabulaţiei literaturiste…” (Cuvânt lămuritor, pp. 9-10). Lucrarea este, deopotrivă, şi eseu, „adică mic studiu despre viaţa unui sat ardelenesc în vârstă de 800 de ani” (Cuvânt lămuritor, p. 10).

         Înainte de a intra în prezentarea propriu-zisă a cărţii, mai facem precizarea că autorul ei este un sentimental, din paginile ei răzbătând dragostea pentru locuitorii satului, preţuirea pentru tot ce au făurit   de-a lungul existenţei lor şi ne-o spune fără înconjur: „Aducem omagiul nostru de suflet tuturor generaţiilor de locuitori ai satului Boju, care au trudit, au luptat şi s-au jertfit pe calea cea grea a ascensiunii istorice, au crescut copii, au creat valori ale culturii materiale şi spirituale, le-au apărat şi păstrat cu sfinţenie prin vremuri potrivnice şi ni le-au transmis nouă frumoase şi curate” (Cuvânt lămuritor, p. 13). La fel de grăitoare este şi chemarea din final: „Fii ai satului Boju, voi care sunteţi împrăştiaţi astăzi în toată ţara şi în lumea întreagă! Pe voi vă chem! Să nu uităm izvorul de unde am izvorât şi curgem şi nici vatra la care mai întâi ne-am găsit alinare sufletului şi căldura trupului!” (Cuvânt lămuritor, p. 13).

         Că este eseu, că este monografie ştiinţifică şi sentimentală, cartea este o lucrare temeinică, scrisă de un profesionist veritabil cu o exemplară minuţie şi pilduitoare răbdare. Nimic nu-i scapă din ce este esenţial, specific vieţii colectivităţii săteşti din satul Boju, un sat românesc din Câmpia Transilvaniei, aflat între Cluj şi Turda, „un model de sat românesc” ai cărui locuitori au dus o viaţă statornică: „au lucrat pământul, au crescut animale, au întemeiat vetre puternice cu case şi gospodării, au săpat fântâni şi au slobozit şipote, au bătucit cărări, au tăiat drumuri şi au construit poduri, au înălţat biserici şi cruci (răstigniri şi troiţe) au făcut şcoli şi tot ce se poate vedea sau găsi în jur” (Cuvânt lămuritor, p. 9). Şi autorul se întreabă retoric: „Cine mai are înainte o atât de valoroasă zestre morală?” (p. 9).

         Cartea trebuie citită din scoarţă în scoarţă, ca să poţi beneficia, din plin, de informaţiile ştiinţifice cuprinse, să trăieşti emoţii alături de autor atunci când evocă viaţa oamenilor din acest sat românesc.

         Cărţii nu-i lipsesc niciunul din capitolele cerute de o cercetare monografică. Astfel, lucrarea începe, cum era şi firesc, cu prezentarea mediului geografic, din care aflăm: aşezarea, vecinii, relieful, apele, clima, bogăţiile subsolului, solul, vegetaţia, comerţul.

         Urmează mediul social-istoric, prezentat cu acribie de istoric. De la atestarea documentară a localităţii, anul 1214, când numele satului apare într-un document (autorul nu exclude posibilitatea să aibă o vechime mult mai mare, ci chiar o susţine) şi până la încheierea colectivizării  din 1962, orice informaţie referitoare la evoluţia social-istorică a comunităţii săteşti din Boju se bazează pe documente, pe care autorul le consemnează în textul cărţii. Situaţia ţăranilor de aici este identică cu cea a românilor din Transilvania în timpul stăpânirii maghiare. Aservirea ţăranilor faţă de stăpânii de pământ era totală. Obligaţiile ţăranilor erau atât de multe, de variate şi de schimbătoare, încât, pentru cititorul de astăzi, par insuportabile: am numărat 24 de munci diferite, şapte dări în bani şi în argint, unele ajungând la 500.000 – 600.000 de forinţi. În opoziţie cu ţăranii, nobilii se bucurau numai de drepturi, scutiri şi privilegii.

         Memoria evenimentelor istorice mai este păstrată în gruieţele sau tumulii existenţi în hotarul satului. De asemenea, sunt date trei liste: cu bojenii mobilizaţi în primul război mondial (146 de mobilizaţi), cu bojenii morţi sau dispăruţi în primul război mondial (73 de insi, jumătate dintre ei!), lista cu bojenii morţi sau dispăruţi în al doilea război mondial (26 de inşi). „Satul Boju a plătit cu multe vieţi orgoliile şi interesele de atunci ale străinilor şi asupritorilor din veac ai românilor din Ardeal – puterea Austro-Ungariei”, notează cu durere Augustin Mocanu.

         Capitolul Aspecte ale vieţii tradiţionale prezintă: satul (vatra satului, toponimele vetrei satului, hotarul satului, comunitatea satului, populaţia, practici terapeutice, denominaţia personală), gospodăria şi locuinţa (locuinţa, cum construim o casă, interiorul locuinţei, construcţii gospodăreşti), ocupaţiile (agricultura, pomicultura, creşterea animalelor, zoonimia, culesul din natură, meşteşugurile şi slujbele comunitare, ocupaţiile casnice, industria casnică, „cercul anului”).

         Capitolul Aspecte ale vieţii spirituale începe cu prezentarea particularităţile graiului local (fonetică, morfologie, formarea cuvintelor, lexicul) şi continuă cu descrierea ocaziilor folclorice speciale (şezătoarea, claca, jocul tineretului în duminici şi sărbători), a obiceiurilor calendaristice (colindatul, umblatul cu turca, umblatul cu steaua, Anul Nou, vergelul, pluguşorul, alte obiceiuri şi credinţe de Anul Nou, de Bobotează, în Postul Mare, Sângeorzul, Rusalele, Sânzienele, Paparuda, Cununa de grâu).

         Atenţie deosebită acordă autorul obiceiurilor ocazionate de marile evenimente ale vieţii omului, deoarece erau respectate cu sfinţenie de către săteni „pentru că ele simbolizau mersul omului prin lume, trecerea de la un statut biologic şi social la altul, marcând ducerea unei existenţe normale, urmate de un final firesc” (p. 160): sarcina, naşterea şi botezul, căsătoria, despre nănăşit, înmormântarea sau comândarea.         

         Într-o lucrare cu caracter monografic, este de părere autorul, prezentarea evolutivă a unui neam pe parcursul unui secol, este şi oportună, şi necesară deopotrivă. Neamului MOCAN, căruia îi aparţine şi Augustin Mocanu, îi acordă un spaţiu destul de întins (pp. 182 – 192).

         Petrecându-şi copilăria, adolescenţa şi începutul tinereţii în satul natal, ne prezintă cu emoţie, retrăind parcă, jocurile copiilor şi tineretului, jocuri care aveau ca funcţii principale „de a alunga urâtul (plictiseala), de a aduce veselie prin odihnă activă, de a contribui la refacerea puterii fizice şi intelectuale, la dezvoltarea unor deprinderi şi abilităţi necesare în toată viaţa, a spiritului de observaţie şi a gândirii, la cunoaşterea unor aspecte ale limbii, la apropierea tinerilor din comunitatea satului” (p.191).

         Instituţiile publice cu funcţii cultural-spirituale, dată fiind importanţa acestora în viaţa colectivităţii săteşti, îl determină pe Augustin Mocanu să le acorde spaţiul cuvenit. Nu lipsesc nici numele personalităţilor care au slujit în aceste instituţii, cărora autorul le poartă respect. Şi în legătură cu acestea, toate informaţiile sunt susţinute cu documente ori de cunoaşterea realităţii de către autor şi consătenii săi.

         Creaţia orală este prezentată pe un spaţiu de 60 de pagini. În faţa corpusului de texte, autorul face câteva observaţii pe marginea textelor folclorice, pe care noi nu le prezentăm, lăsând cititorului plăcerea să admirea gândirea estetică a autorului, să descifreze, alături de el, funcţiile sociale, morale, estetice ale folclorului literar.

         Corpusul de texte cuprinde: colinde, cântece de stea, mulţămite, cântec şi descântec la turcă, din poezia muncii, strigături la cunună, din poezia nunţii, cântec epic, lirica (cântece de amărăciune şi necaz, cântece de cătănie şi război, cântece de dragoste, cântece satirice, strigături la joc), aforisme şi enigmatice (ghicitori, ziceri), din folclorul copiilor, credinţe şi superstiţii. Ne asociem părerii autorului care notează cu părerede rău: „Zestrea folclorică a unei comunităţi tradiţionale ca aceea din Boju, a cărei vârstă depăşeşte marginile unui mileniu, n-a putut fi decât impresionantă (sublinierea mea – Gr. M. Croitoru) sub toate aspectele. Păcat că nimeni nu s-a ocupat de ea atunci când era în floare şi-şi îndeplinea funcţiile: sociale, morale, estetice care i-au dat naştere şi i-au asigurat o viaţă lunga” (p.230).

         Referitor la proza folclorică ce urmează creaţiei orale, profesorul Augustin Mocanu consemnează: „Textele pe care le dăm aici (11 la număr, nota mea, Gr. M. C.) au fost auzite de la tatăl meu, Teodor Mocanu (1908 – 1974), şi de la alţi băieţi de seama mea. Povestind, încercăm să redăm firul epic al fiecăruia şi limba povestitorilor” (p. 294). Suntem de părere că oricine va citi textele va remarca talentul de povetitor al autorului.

         Cu proza folclorică se încheia ediţia I a monografiei. Ediţiei a II-a autorul i-a adăugat un supliment, care constă din însemnări pe diferite teme: „Crăciunul într-un sat cin Câmpia Transilvaniei”, „Căsătoria în satul Boju, judeţul Cluj, pe la 1950”, „Înmormântarea sau comândarea în satul Boju din Câmpia Transilvaniei”, „Creşterea oilor într-un sat din Câmpia Transilvaniei”, „Povestea porcului într-un sat din câmpia Transilvaniei”, „Cultivarea şi prelucrarea cânepii”.

         Glosarul de termeni regionali, cuvântul tehnoredactorilor şi albumul foto încheie o carte de excepţie, pentru care autorul ei, etnologul Augustin Mocanu, merită toată lauda.

         În încheiere, mai spunem câteva lucruri:

         1. Lucrarea Boju – 800 de ani trebuie citită. Lectura ei te binedispune, fiind scrisă de un profesionist mereu atent la cel căruia i se adresează, dar te şi întristează, văzând câte valori materiale şi spirituale s-au pierdut, dispărând odată cu făuritorii lor;

         2. Cartea este un model de scriere cu caracter monografic şi etnofolcloric;

         3. Lucrarea restituie generaţiei de astăzi şi generaţiilor viitoare satul românesc tradiţional din Câmpia Transilvaniei;

         4. Cartea salvează de la pieire, prin tezaurizare, cultura materială şi spirituală a colectivităţii ţărăneşti tradiţionale din satul Boju, satul natal al autorului;

         5. Pe lângă particularităţile fonetice şi gramaticale ale graiului local salvează de la pieire şi un număr însemnat de cuvinte regionale, cu circulaţie locală, cuprinse în glosar, ameninţate şi ele cu pieirea. Suntem siguri că unele dintre ele nu sunt cuprinse în dicţionarele existente;

         6. Augustin Mocanu dovedeşte o bună cunoaştere a realităţii din sat, sub toate aspectele, inclusiv a graiului local, fiind vorbitor al limbii române în varianta existentă în această localitate;

         7. Cartea este o dovadă a patriotismului autorului, reuşind să dea la iveală o admirabilă carte despre valorile ţărăneşti tradiţionale dintr-un sat românesc din Câmpia Transilvaniei;

         8. Şi un sfat, POETULE: să modifici ultimul vers din poezia DESTIN de pe coperta IV – „Şi-azi mă-ntorc la Voi prin Carte” -, căci în 2014 vei fi prezent la MAREA SĂRBĂTOARE A BOJENILOR, în carne şi oase, ducând consătenilor tăi această minunată creaţie. Îţi doresc din toată inima!

Published in: on 17 aprilie 2012 at 10:03 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (II)

Mediaş, septembrie, 2011

Codrinei,

După cum ţi-am promis în epistola anterioară, mă ţin de cuvînt şi ţi-o trimit pe aceea cu aprecierile mele critice referitoare la micul  tău roman, Concertul de viole, apărut în 2009 la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. Numai întîmplarea a făcut să-ţi citesc romanul după volumul Povestiri dintr-un Cartier din Vest  (2010). Menţionez acest fapt pentru a mă corecta … cronologic: unele din aspectele scrisului tău pe care le-am identificat în volumul de povestiri sunt deja prezente în roman. Dovadă a unităţii şi continuităţii universului tău literar.

Îţi brodezi subiectul romanului pe motivul vechi şi universal al lumii ca teatru, în care încastrezi problema, tot veche şi universală, a relaţiei dintre femeie şi bărbat, dar fără să te laşi, în mod facil, captivă ideologiei feministe, evitînd astfel şi tezismul pe care îl incumbă tema. Drame şi fericiri ale vieţii sunt peste tot. Subiectul romanulu,i prin ţesătura de întîmplări, este de telenuvelă. Chiar dacă sunt prezente cîteva ingrediente, nu te laşi coruptă, ştii să eviţi „baia de lacrimi telegenice”. Problema iubirii, a cuplului, problema raportului de cauzalitate şi consecuţie dintre trecut şi prezent sunt tratate cu simplitate şi sobrietate, fără derapaje sentimentale, dar şi fără dezvoltări arborescente inutile. Micul tău roman confirmă că simplitatea este un lucru dificil, dar şi profund.

Viaţa, printre altele, îţi oferă şi crime, crime fizice, dar mai ales crime morale, pe care justiţia umană, neavînd în codurile ei articole şi paragrafe la temă, nu le poate condamna, cel mult le întocmeşte dosar.Crima morală o judecă justiţia divină şi e condamnată de conştiinţa umană, acolo unde există. Mergînd pe firul ideii, pot spune că supratema romanului tău este crima morală.

Începutul romanului este de tip poliţist: o pereche de îndrăgostiţi, plimbîndu-se prin parc, descoperă cadavrul unei femei tinere. Evident, va urma o anchetă prin care, pînă la urmă, se va descoperi criminalul Dar numai la suprafaţă romanul tău este un policier. Folosind structura de policier ai construit subiectul dintr-o succesiune de secvenţe cu altă ţintă, fiecare avînd în centu  cîte un personaj a cărui biografie se intersectează cu biografia altui personaj, toate cunoscînd, într-un fel sau altul, pe tînăra balerină moartă. Rezultatul – un  „concert de viole”.

Chiar dacă numai schiţezi portretele, realizezi o tipologie umană capabilă să susţină dezbaterea etică. În primul rînd sunt de remarcat portretele personajelor feminine, fie ele prezente (Daniela, Elena, Maşa), fie absente, numai evocate (mama Maşei, cea a lui Bogdan). Personajele feminine diferite tipologic sunt, totuşi, într-un fel, complementare. Nu numai nativ, dar şi din cauze exterioare lor, personajele feminine sunt fiinţe fragile, uneori abulice, dezorientate, aflate sub puterea brbatului. Acesta le domină pînă la anularea personalităţii, a voinţei. Mu atît prin statutul social sau sufletul nobil, cît prin puterea lui de mascul brutal şi cinic. Pentru el femeia este doar femela care trebuie să i se supună. În luptă cu viaţa şi cu masculul, Daniela nu mai găseşte resursele necesare împotrivirii răului şi sfîrseşte în moarte. Elena, dimpotrivă, va reuşi să se salveze din plasa întinsă de Maestru. E drept că ea beneficiază de un salvator (Bogdan), Făt-Frumos din basm. Şi Daniela a avut în preajma ei un salvator (medicinistul Sorin), dar i-a refuzat vindecarea oferită. Şi tipologia personajelor masculine o ilustrezi printr-o pereche  cu valenţe simbolice în registrul etic: Max – Bogdan. Chiar dacă este zmeul din poveste, Max este un personaj, nu complex, ci interesant. E masculul brutal şi cinic, fiinţă fără conştiinţă. Este un Don Juan mult mai malefic decît cel din legendă. Am impresia că prin el ai urmărit să ilustrezi şi altceva, nu numai relaţia dintre sexe. Artist şi Demon, Max e un regizor de geniu care suferă de hybrisul puterii. Vrea să fie stăpînul absolut, REGIZORUL: „Voia să-i simtă pe toţi legaţi de el, de voinţa lui, biciuiţi, struniţi , îmblînziţi.” Max este „marele regizor care trece din scenă în viaţă şi invers …”, metamorfozîndu-şi creativitatea în manipulare. Acestui personaj i-ai aplicat și masca lui Mefisto. Relaţia Max-regizorul – Max-omul de pe stradă subsumează relaţia dintre artă şi realitate, dar nu din perspectiva unei anumite teorii estetice, ci din pespectiva acelui sîmbure etic pe care trebuie să-l conţină orice operă literară.

Cred că ai procedat bine introducînd elementul de opoziţie, pentru a nu induce o viziune pesimistă asupra vieţii, sugerînd şi faţa luminoasă a existenţei.

Oare în mod premeditat ai ales numele personajelor? În orice caz, pentru mine Daniela e fiinţa care a căzut în groapa cu lei, dar care, spre deosebire de personajul biblic, nu reuşeşte să-i îmblînzească; Sorin mă duce cu gîndul spre eroul solar din basm; Bogdan, cel care fructifică o istorie (secvenţa biografică a bunicilor) este întemeietorul; Elena e cît pe aici să provoace un „război troian”.

Analiza psihologică o faci nu despicînd firul în patru în laborator, ci direct, simplu pe viu. Notarea unui gest, a unei vorbe folosirea stilului indirect liber, notarea directă a gîndului, inserţiile mnemotehice, descripţia interioarelor sugerează starea psihică, sufletească a personajului. În cazul unor psihologii (Bogdan, Maşa) faci un mic pas, doar cît este necesar, spre psihanaliză.

Mi-a rămas în memorie prin poezia evocării şi prin sensurile ei existenţiale o secvenţă epică în care bătrînul dascăl, profesorul universitar Simionescu, îi evocă lui Bogdan, fostul lui student care îi duce mai departe învăţătura, crîmpeie din viaţa lui profesională şi de familie. Un comentariu aplicat asupra textului i-ar destrăma frumuseţea. Menţionez paragraful în care prelucrezi parabola biblică a sămînţei. Şi încă o remarcă. În microtextul respectiv am decelat opoziţia dintre Timpul ordinii (sufleteşti şi spirituale) şi Timpul dezordinii. O altă secvenţă de marcă este aceea de la p. 20-24 în care ai imaginat o mică geneză și o mică apocalipsă cu discrete sensuri filosofico-etice. Sîmburele etic existent în opera ta este bine ambalat literar, reuşind astfel să eviţi moralizarea supărătoare . Este elocventă în acest sens biografia bătrînului dascăl, dar şi cea a lui Bogdan (p. 54-58). Fără a îngroşa liniile ele sunt opuse biografiilor altor „viole” din roman (Max).

În esenţa lui, romanul este o pledoarie pentrum iubire. De aici şi unda de poezie din unele pagini (cuplul elena-Bogdan p. 44-53, finalul ) care refac imaginea cuplului primordial. Asemenea imagini emblematice care emană în jurul lor o lumină simbolocă ai mai presărat în cîteva momente din derularea subiectului. E suficient să menţionez imaginea camerei matrimoniale a bunicilor lui Bogdan care, prin tot ce oferă privirii, exprimă iubire, trăinicie, dăinuire.

Cu toate că îţi începi romanul cu imaginea unui cadavru, cu toate că domină biografiile dramatice, cu toate că relatezi o tristă poveste de iubire şi alta aflată în cumpănă, naratorul tău nu este pesimist, dar nici nu pot spune că est optimist. Naratorul tău e pătruns de povara responsabilităţii existenţiale. El are în memorie îndemnul poetului: o luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor.

Codrina, am observat că ai o slăbiciune pentru Spania. În finalul romanului faci din Spania un Eden în care noua Evă şi noul Adam (Elena şi Bogdan) se iubesc şi sunt fericiţi. Foarte frumos! Dar mă întreb şi te întreb: finalul acesta nu putea avea totuşi un topos autohton? Pierdea ceva romanul? Dimpotrivă, cred că avea de cîştigat!

N.Blogger-ului: coperta prezentă în acest post nu aparține volumului comentat, după cum cu ușurință se poate observa citind numele autoarei. Ea îndeplinește aici simplul rol de a ilustra prezentul articol.

Published in: on 29 martie 2012 at 2:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Cronică literară: Ionel POPA: Altfel de cronică (I)

Salut prima colaborare a domnului Ionel POPA pentru mai buna receptare a fenomenului literar actual și întâmpin cu bucurie ieșirea din canonica formă a cronicii literare prin înscrierea impresiilor, analizei și judecății de valoare în convențiile epistolare. (O.P.)

Mediaş, august,2011

Codrinei,

Ţi-am citit volumul Povestiri dintr-un Cartier de Vest (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), pe care mi l-ai dăruit acum un an, dar numai acum am ajuns să înjgheb însemnările de lectură într-un text. Întîrzierea a fost benefică deoarece a dus la depăşirea momentului euforic-subiectiv al întîlnirii cu textul. Acum mă grăbesc să-ţi împărtăşesc impresiile de lectură.

După întoarcerea şi a ultimei file a volumului m-a convins că titlul este cît se poate de sugestiv în metaforismul său: segmente de umanitate şi de viaţă surprinse într-un moment de sfîrşit.

Interesantă este povestirea Concert de seară, care deschide volumul. Am sesizat un iz de fantastic realizat prin conjugarea mai multor ingrediente: jocul hazardului, puternicul contrast dintre cele două lumi paralele –  lumea locului, beteagă de rele sociale, morale personale şi colective, şi lumea „excursioniştilor străini”, străini de realităţile locurilor vizitate, subjugaţi doar de vraja muzicii. Nici toposul „creierii munţilor” nu-i nevinovat de irizările fantastice. Descripţia peisajului-spaţiu – făcută în trepte – este funcţională tocmai în acest sens: linişte adîncă,„hăul de smoală”,  lătrat de cîine, case izolate, „luna însîngerată”, cîntecul de vioară ce se aude din „colivia de sticlă”. Trecerile de la o lume la cealaltă le faci prin ruperi epice şi contrapunct, punînd în acelaşi timp în evidenţă opoziţia dintre materialitatea  „duşmănoasă” a realităţii din creierul muntelui şi inefabilul muzicii, şi dubla valenţă a peisajului. Lumea din „creierul munţilor” (a lui Vladimir,a lui Milu, fratele idiot, a mamei bătrîne) se află parcă sub puterea unui destin vitreg. Şi străinii sunt învăluiţi de un ce misterios (muzică, gesturi, cele trei femei  care „migălesc cîte un lucru de mînă” – cele trei graţii, ursitoare? – , cei doi soţi, violonistul Kurt şi Doris, seamănă de parcă sunt fraţi. Tensiunea necesară atmosferei de mister este susţinută  şi de leitmotivul lunii însîngerate. Cele două lumi paralele au totuşi ceva comun: instinctele. În lumea „nemţilor” ele sunt refulate în abulia muzicii şi a contemplaţiei. În cea din „creierul munţilor” instinctele sunt la „vedere”, fruste (alcool, sex şi, respectiv idioţenia  şi supunerea animalică ale lui Milu. La un moment dat cele două lumi se intersectează: „Pe la ora unsprezece dimineaţa” maşina care cobora din creierul munţilor ducînd pe „nemţi” la aeroport se încrucişează cu maşina de la morgă care urcă pentru a ridica trupul neînsufleţit al lui Vladimir, mort „în procesul muncii” (Vladimir practica braconajul… de lemne). Povestirea începe cu o imagine cosmică şi se încheie cu un comentariu al „gurii satului”, între realitate şi mister, despre întîmplarea năprasnică. Acest final prin raportare la început dă tîlcul poveştii: întîmplarea năpraznică este proiectată în universul mare; cursul destinului este impenetrabil. Am insistat ceva mai mult asupra acestui text deoarece îl consider emblematic pentru universul tău literar.

„Micile” drame individuale din povestirile tale sunt clipuri din marea dramă a societăţii româneşti din perioada comunistă şi postcomunistă. Impresionează povestirile inspirate din copilărie, străbătute de un puternic fior dramatic: copilăria fiind înăbuşită, desacralizată, violată de realitatea dură impusă de puterea rea (Fetiţe, Istoria mică, Fetiţa cu ochi albaştri, Amintirile unui arhivar). Eroii sunt copii fără copilărie. Ai motive întemeiate ca aceste poveşti să le adresezi „celor care s-au născut mai tîrziu” decît naratorul care face parte din genereţia decreţeilor. Fraza de încheiere a poveştii-dramă din Amintirile unui arhivar (ce titlu tare!) este cutremurătoare prin conţinutul ei formulat telegrafic. Fraza epitaf consemnează moartea mamei survenită în urma unui avort (ficţiunea nuvelei ne plasează în epoca „decreţeilor”). Imaginea mamei cu moartea în faţă care nu mărturiseşte este memorabilă: „Pentru mama, comunismul plecase din istorie cu o lună întîrziere…” Fiecare întîmplare povestită are un început şi un sfîrşit cu încărcătură emoţională şi de sens prin care se aude mesajul moral.

Codrina, în continuare să te menţii cel puţin la cotele din aceste texte în ceea ce priveşte puterea de observaţie şi ştiinţa de a surprinde amănuntul semnificativ, evitînd aglomerarea inutilă de detalii, şi capacitatea de intuire a psihologiilor. Îndemnul meu pleacă de la materia oferită, printre altele, de Moartea peruşului în care pui să se confrunte două concepţii de viaţă din epoca de tranziţie, una in actu, cealaltă dedusă prin opoziţie. EA „Verifică dulapul lui [după ce iubitul a părăsit-o): era gol, sertarele lui asemenea […]. Bine că şi-a luat cărţile, ocupau prea mult loc! […] În sfîrşit, acum are al doilea sertar pentru farduri!” În asemenea cazuri comentariile sunt de prisos. Am reţinut imaginea „cimitirul de pe deal”, recurentă în povestirile tale. De departe, nu este o simplă imagine topografică.

Textele tale (schiţe şi nuvele) sunt radiografii ale lumii de ieri şi de azi. Dramele personale „furnizate” de această lume fac parte din drama istoriei noastre. Una din piesele de rezistenţă a le volumului este Poveste de demult. Sunt puse să se mărturisească două destine, soţ  şi soţie. Problema propusă meditaţiei cititorului pînă unde ţine vinovăţia societăţii ( a sistemului) şi de unde începe vinovăţia personală în ratarea vieţii. Visarea, aspiraţia de „parvenire” nu sunt de condamnat atîta vreme cît se menţin în limitele bunului simţ şi se fundamentează pe personalitate reală, cît se sprijină pe muncă, cinste. Partea intitulată “scrisoarea lui”  este o fină satiră. Foloseşti cu pricepere tehnica autocaracterizării. Prin toate auto prezente în discursul lui prinde viaţă portretul unei fiinţe de care ne lovim zilnic. E portretul individului fără substanţă, dar care trăieşte cu ferma convingere că el este geniul coborît prin bunavoinţa lui în ţărîna autohtonă. Este jalnică şi grotescă celui care suferă de megalomanie. Toţi, numai el nu, sunt vinovaţi pentru ratarea (moartea) lui socială, profesională, spirituală, sufletească. Personajul tău e un caz de patologie psihică şi socială, material numai bun pentru psihanaliză. În opoziţie este conturat portretul ei („scrisoarea ei”) fiinţă modestă şi cu simţul realităţii. Soţia lui „cugetă” (vorbeşte mai puţin, îi e străină logoreea găunoasă) mai puţin, în schimb face, se luptă cu viaţa („împinge la cărucior”) pentru viitorul puiului de om din cărucior. Eu aşa am înţeles personajele, dar tot aşa de bine se poate insista şi asupra imaginii tîrgului de provincie unde „se întîmplă” ceea ce imaginaţia ta literară ne propune. Lumea bezmetică de azi este prezentă şi în Trei picioare, care evocă drama unei femei şi mame. Zîmbetul  amar pe care naratorul îl are în faţa dosarelor de pe masa justiţiei, în faţa hîrtiei cu ştampilă şi timbru.

O altă realizare  este nuvela Mătuşa Agata. Subiectul („biografia” eroinei) acoperă un veac de istorie. Personajul este o Mara a secolului al XX-lea care traversează trei etape istorice: interbelicul, comunismul şi postcomunismul.

Prin tematica (socială şi morală) bine ambalată literar (stil, tehnici narative, analiză, descripţie) te înscrii în tradiţia prozei transilvane. Cu toate că textele sunt puternic ancorate în realitate şi abordează subiecte prezente în multe alte texte din ultimii ani ţi-ai găsit timbrul propriu prin care personalizezi în corul vocilor prozastice. Şi încă ceva. Prozele tale cu fiorul lor dramatic surprind  suferinţele din trecutul apropiat şi faptul că ne-am îmbătat cu „noua muzică” pe care încă nu ştim să o ascultăm şi să o interpretăm. Ca realizări artistice am remarcat portretul psiho-moral şi caracterul de parabolă a unor secvenţe epice. Sunt convins că cei care ţi-au citit povestirile au remarcat tonul „cuminte” al naraţiunii; nu ai orgoliul ostentativ, prezent la unii din prozatorii actuali, de a-ţi expune tehnicile narative. Lectorului îi trebuie atenţie şi răbdare pentru a sesiza imperceptibilele schimbări de planuri şi tonuri narative, să sesizezi pre-textele sau jocurile de imagini. Elementul fundamental rămîne memoria, placă fotografică de mare sensibilitate.

Am identificat în prozele tale cîteva teme obsesive: copilăria necopilărie, maternitatea, familia, cuplul, falsa izbîndă. Toate îşi dau întîlnire în clepsidră. Cred că nu greşesc dacă consider TIMPUL (una din povestiri are în titlu lexemul cronos) este supratemă în universul tău ficţional; timpul, sub diferitele lui înfăţişări, manifestări şi înţelesuri: timpul cosmic şi istoric, timpul biologic şi psihologic, timpul vieţii şi al morţii, timpul trecutului şi al prezentului. Evident că identificarea este postlectură.

Pînă acum am fost laudativ (cu îndreptăţire) la adresa povestirilor. Ce-i prea mult dăunează grav sănătăţii… literare! Aşa că îţi fac cunoscute şi observaţiile critice, tot îndreptăţite. Ai (din fericire rar) tendinţa de a aureola povestea cu un ce ermetic. Or, tu ai darul narării calme, senine. În acest sens nu mi-a plăcut şi nu mi-a spus prea multe un text precum În aprilie. Sau tehnica descriptivă în manieră expresionistă, dacă abuzezi de ea, te poate deturna spre un fantastic pentru care, totuşi, nu ai condei, aşa cred eu. În alte texte, cele „spaniole” (e drept, scoase dintr-un volum anterior – Antipozi, 2005) secvenţele realiste şi cele de „basm spaniolo-arab” sunt înăbuşite de alunecările discursive de observaţii strict sociologice (juste, dar netransfigurate suficient), iar în altele, anecdota (întîmplarea brută), care poate genera o povestire (schiţă sau nuvelă), rămîne în stadiu de consemnare de jurnal de călătorie ori de reportaj TV sau de gazetă. Or, pentru mine, reportajul e reportaj nu literatură. Din fericire, se pare că te-ai vindecat de asemenea boli. Ele nu mai sunt prezente în bucăţile ce au urmat celor „spaniole” din volumul din 2005.

În concluzie, preluînd o sintagmă dintr-o povestire, îţi confirm că prozele tale sunt „rezumate de viaţă” scrise cu talent.

Sper ca în scurtă vreme să-ţi împărtăşesc părerile despre micul roman Concertul de viole.

Published in: on 28 martie 2012 at 5:55 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

ÎNTÂMPINĂRI CRITICE: Grigore M. CROITORU: O carte care nu trebuie ocolită. CURCUBEUL DUBLU de Alexandru VLAD (2)

(urmare)

 

         Tema romanului este lumea satului românesc cu schimbările dramatice din timpul comunismului şi din timpul tranziţiei. Aceasta este tema principală, căci mai putem distinge şi aspecte de viaţă particulare, cum ar fi cea ai insului neadaptat la un mod de viaţă şi-şi caută refugiul în lumea mult mai liniştită a satului copilăriei.

         Ideea de bază ce se desprinde din conţinutul celor 68 de fragmente alcătuitoare este că, în comparaţie cu imaginea ancestrală a satului, cunoscută de scriitorul-narator din copilărie, imaginea de astăzi este una hidoasă. Satul nu mai arată nici pe departe cum arăta. La fel oamenii lui.Satul s-a retras de pe uliţele noroioase şi s-a aranjat pe marginile şoselei, cât mai aproape de carosabil. Din vechile gospodării au rămas doar livezile îmbătrânite. Motivaţia stârneşte râsul: „Aşa, ca să aibă faţadă. Să vezi maşinile pe geam, să vezi când se deschide prăvălia. S-au adunat ca pilitura de fier în jurul unui magnet liniar” (Sărind peste un secol, p. 6). Iar în altă parte, ne prezintă casele noi cu scările de beton „care crapă de carcă ar vrea să divorţeze de edificiu”. În faţa lor apar bătrâni dezorientaţi, îmbrăcaţi ca pentru un grotesc bal mascat: „satul pare vacant, o colonie de bătrâni în care abia îmi recunosc foştii consăteni” (p. 22). În copilărie, îşi aminteşte cu nostalgie autorul: „fetele mai mărişoare se luau de braţ coardă şi se plimbau până afară din localitate în această formaţiune ciudată. Miroseau frumos, a săpun de casă şi a mătase pârlită cu fierul de călcat” (p. 7). În antiteză, scriitorul pune situaţia de astăzi: tinerii îşi anunţă prezenţa în sat prin boxele scoase în curte pentru ca manelele să se audă până departe sau prin maşinile second hand care produc panică pe uliţe şi din care răsună glasul plângăcios al lui Florin Salam (într-o zi, autorul strică o casetă cu manele a unui tânăr tuciuriu pe care în luase în maşină! E lesne de înţeles de ce!). Copiii şi tinerii crescuţi în atmosfera jocurilor pe calculator şi a desenelor animate sunt agresivi şi teribilişti. Prin urmare, modul de viaţă tradiţional este pe cale să noară definitiv sub loviturile postmodernităţii. Întrebarea scriitorului „ce lipseşte?” primeşte un răspuns fără echivoc din partea acestuia: „Răcnetul vitelor seara, când veneau de la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântatul cocoşilor înainte de a se crăpa de ziuă, scârţâitul cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele unui mecanism în stare de funcţionare. Ori sentimentul că toate lucrurile sunt în cursul timpului , nu în afara lui?”  

         Ei, dar toate acestea s-au dus, s-au pierdut. Ce s-a câştigat? Este o întrebare firească pe care ne-o punem, dar şi-a pus-o şi autorul. Din păcate, nimic, răspunde el şi ne convinge şi pe noi, cititorii. Totul a fost pervertit, vechiul sat a dispărut, iar în locul lui s-a născut o realitate hidoasă, pe care scriitorul o descrie sugestiv şi ne determină să ne dăm uşor seama de dimensiunea dezastruluiu: „Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-handurile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria mea cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”.

         Subiectul. După cum spuneam, romanul nu are un subiect organizat pe cunoscutele momente ale acţiunii. Dintre acestea, doar intriga centrală a romanului o putem determina: reîntoarcerea naratorului-personaj în spaţiul natal, intrarea acestuia în posesia unei case batrâneşti în satul în care a copilărit, fapt care îi dă posibilitatea să facă o analiză trecut-prezent a vieţii satului, să reînvie amintiri etc. Secvenţele aparent scindate spaţio-temporal ne pun în contact cu o realitate cvasicunoscută: pe de o parte, radiografia României şi a schimbărilor prin care trece ţara şi mai ales locuitorii ei, în contextul integrării în Uniunea Europeană, şi pe de altă parte ideea alterităţii, a străinului care nu poate fi acceptat pe deplin şi integrat în comunitatea rurală. (În treacăt fie spus, autorul acestor consideraţii trăieşte într-un sat de aproape 53 de ani, lucrând ca profesor, învăţând copiii oamenilor, construind şcoală, făcând satul şi pe oamenii lui cunoscuţi în ţară şi peste hotare prin cărţile sale, salvându-le de la pieire cultura materială şi spirituală, obiceiurile, tradiţiile, graiul, iar ei îl consideră venetic şi astăzi!).

         Redăm câteva dintre aspectele prezentate în secvenţele componente, nerespectând o ordine anume: casa bătrânească în care se stabileşte fusese luată în primire de păsări; vecinul; ciobanul care vorbeşte la mobil; beţivii satului şi obiceiurile lor; speculanţi care îşi zic investitori strategici; obiceiuri tradiţionale – Boboteaza vacilor; birocraţia noastră; diferenţe faţă de Vest – deşeurile; coşurile de gunoaie aduse de olandez vor fi folosite în alte scopuri; români care nu sunt primiţi pe vase; vecinii care intră în grădina lui; hoţii; în sat vin străini; taxele care trebuie plătite; pădurea, dealurile, văile; ciobanul care pleacă în Spania etc. Nu le înşirăm pe toate şi nu le comentăm, deoarece nu vrem să-l privăm pe cititor de plăcerea de a le descoperi singur. Şi-l asigurăm că merită, fiindcă scriitorul le prezintă atât de atractiv, încât te determină să nu laşi cartea din mână.

         Personajele. Personajul central al cărţii este naratorul, care este şi personaj. Celelalte personaje ale romanului, cele mai multe dintre ele apar când intră în contact cu naratorul şi dispar. Doar baba Florica, ţiganul Costan, Artistul devin eroi, protagonişti ai unei lumi care nu îşi mai găseşte ordinea internă. Considerăm nepotrivită orice încercare de caracterizare, oricât de sumară, a personajelor cărţii, lipsind cititorul de posibilitatea de a extrage singur trăsăturile caracteristice ale acestora. Cartea trebuie citită neapărat şi pentru a face cunoştinţă cu personaje din lumea satului de astăzi.

         Realizarea artistică. Cu privire la realizarea artistică, oricine poate remarca, în primul rând, modurile de expunere:

         Naraţiunea este modul de expunere de bază folosit de autor. Naraţiunea este când subiectivă, axată pe confesiune, pe implicarea naratorului şi folosind verbul la persoana I, când obiectivă, bazată pe observaţie, pe detaşarea naratorului, verbul este utilizat la persoana a III-a. În funcţie de atmosfera creată, naraţiunea este realistă, bazată pe fapte şi întâmplări reale sau posibile, dar şi memorialistică, axată pe evocări.

         Alexandru Vlad narează într-un stil simplu şi concis, romanul lui fiind impregnat şi de date autobiografice, amintind de paginile unui jurnal.

         Dialogul este folosit extrem de puţin, dar este folosit cu pricepere, având darul de a înviora acţiunea.

         Descrierea. Prin descriere, scriitorul realizează sumare portrete ale unor personaje şi câteva imagini memorabile de natură. Dăm şi noi o astfel de descriere: „începeau să cânte greierii şi dealurile parcă se înălţară pe orizont ca nişte decoruri traforate, luminate de undeva, de dincolo. Norii mici, ultimii pe cer, aveau ceva de cenuşă stinsă. L a câţiva coţi deasupra pădurii ardea în fiecare seară o stea timpurie, mare cât o nucă. M-am obişnuit greu cu ea: la început, mi s-apărut a fi un avion încremenit, cu luminile aprinse, în drumul lui spre aeroportul care totuşi nu era prea departe, apoi un OZN sau ceva de genul acesta, şi până la urmă nu mi-am mai pus problema. Dispărea, de altfel, destul de devreme dincolo de orizont sau se pierdea printre celelalte stele, pe măsură ce apăreau, tot mai multe, pe cerul încă fosforescent” (Florica II, p. 174).

         Frumoasă, nu? Remarcăm câteva figuri de stil extrem de sugestive. Şi, fiind vorba de figuri de stil, trebuie să spunem că Alexandru Vlad a deşertat fără zgârcenie din sacul său plin în textele componente ale romanului. Am scos o listă întreagă, unele de o rară frumuseţe, dintre care transcriem şi aici câteva: „Camioanele lungi şi rapide ca nişte trenuri”; „iarba virgină”; „cumuluşii orbitori”; (şerpii) „trupul lor atât de lung şi subţire, fluid ca mercurul”; „apa neclintită ca oglinda”; „stă locului, ca o panglică într-o desfăşurare infinită”;”s-au destrămat pur şi simplu, de parcă ar fi fost bombardate de undeva de neutroni”, „sunt puţin circumspecţi cu mine, de parcă m-ar suspecta de gripă aviară”; „norocul cel frate cu românul”; „mai murdare, mai sălbatice şi aparţin, practic, altui secol”; „muzica făcea colbul să vibreze”; „cu faţa ca o lună plină”, „părintele Preda, bărbat frumos şi crai comunitar”; „bivolii negri ieşeau ca nişte balauri din grajd”; „pe răzoare apăreau bănuţii galbeni ai florilor de podbal”; „găoacea izvorului”; din fortul izvor „mai rămăsese rana aceea noroioasă”; (Fata) era frumoasă, bine îmbrăcată, cu genunchii lipiţi ca nişte fructe gemene”; „Fata aceea mă fermecase cu genunchii ei de culoarea grâului copt”; „lumina gri”; „libelulele filigranate ca nişte glabonţuri vii”; „apa are culoarea mierii”; „stelele, greieri luminoşi pe orbitele lor”; (greierul) „începe iar, ca un ceasornic de argint tras la nesfârşit”; „Şiria lui Slavici, cu cetatea ei priponită pe culme”; „pădurea începe să ruginească şi are culoarea pisicii turbate”.

         Dacă gândiţi că am transcris prea multe, de vină este numai dărnicia nemăsurată a scriitorului  Alexandru Vlad. Mărturisesc că a trebuit să renunţ la altele la fel de frumoase.

         În concluzie, CARTEA lui ALEXANDRU VLAD, sugestiv intitulată CURCUBEUL DUBLU, după ce o termini de citit, este ca un curcubeu care îţi încântă ochiul şi-ţi linişteşte sufletul, după o ploaie torenţială, vestind calmul şi bucuria ce vor urma.    

 

                    Aluniş, 15 decembrie 2011

ÎNTÂMPINĂRI CRITICE: Grigore M. CROITORU: O carte care nu trebuie ocolită. CURCUBEUL DUBLU de Alexandru VLAD (1)

Inaugurez aici o nouă rubrică a prezentului blog destinată discutării producției culturale. Primul semnatar al ei este prozatorul, lexicograful și, acum criticul literar Grigore M. CROITORU ale cărui începuturi memorabile într-ale literaturii sunt o etapă de-acum arsă, chiar dacă ele s-au produs într-un moment al vieții care pentru alții înseamnă începutul bilanțurilor.  Proaspătul membru al Uniunii Scriitorilor își desfășoară amplu vocația culturală exersată, multă vreme, exclusiv de la catedră, prilejuind mereu surprize și savori consumatorilor de cultură vie românească. (O.P.)

 

         Trăind la sat de când mă ştiu, mărturisesc sincer că uneori tânjesc după plăcerile oraşului. Spunând plăceri, mă gândesc la un film bun, văzut într-o sală de cinematograf plină de spectatori, la un specatcol de teatru, de operă (Doamne, de când n-am mai văzut!), la o expoziţie de pictură, la o lansare de carte, la un meci de fotbal, la intrarea într-o librărie, să iau la rând rafturile pline cu cărţi sau pur şi simplu la o plimbare pe stradă, care, de multe ori îţi oferă satisfacţii nebănuite. Cum ar fi, de pildă, frumuseţea unei femei care îţi dă ameţeli. Păşind pe stradă, trupul său face aerul să vibreze    într-un fel nemaintâlnit, muzical. Atunci, mergi în urma ei şi asculţi melodiile lăsate de trupul său, cum zice într-o carte recentă Gabriel Chifu.

         Este lesne de înţeles că noutăţile de orice fel ajung greu până la mine. Aşa s-a întâmplat şi cu cartea lui Alexandru Vlad Curcubeul dublu (Polirom, Iaşi, 2008), pe care mi-a adus-o scriitorul Flavius Lucăcel, cel care asigură legătura mea cu lumea civilizată şi-mi face, periodic, câte o surpriză, pentru care ţin să-i mulţumesc şi cu această ocazie.

         Ştiam câte ceva despre prozatorul, eseistul, poetul, traducătorul şi publicistul Alexandru Vlad, născut în anul 1950, la Suceagu, judeţul Cluj, de pe Internet. I-am văzut şi pozele. Privindu-le atent, mi-a atras atenţia privirea pătrunzătoare, care străpunge până în esenţa lucrurilor. Nu i-am luat în seamă părul bogat şi barba, podoabe la care şi alţi scriitori ţin mult. Impresia finală a fost: tipul este un om inteligent şi ştie multe despre lumea înconjurătoare. Şi pipa. Era să uit pipa, obiect care face parte din existenţa lui zilnică, de care nu se desparte nicio clipă.

         Am întors cartea pe o parte şi pe alta. Mi-a plăcut coperta I, de fapt supracoperta, dar n-am încercat nicio concluzie, considerând că n-a realizat-o el. Dar titlul? îmi sare în cap întrebarea. Ei, titlul da. Dar de ce curcubeul? Şi de ce dublu? Întrebări la care trebuia să găsesc răspuns.

         Ştiam despre simbolistica curcubeului din Biblie, din credinţele populare şi din folclor, dar ce l-o fi determinat pe Alexandru Vlad să-l folosească drept titlu? Ca să aflu răspunsul, nu exista decât o singură cale: să citesc cartea.

         Şi am citit-o. Nu numai cu interes, ci şi cu plăcere. Cu interes, pentru că vorbea despre sat, satul natal, în care revine după un număr de ani petrecuţi la Cluj, satul în care a copilărit, sat supus tranziţiei. N-am cunoscut satul natal al scriitorului, dar cunosc foarte bine satul românesc tradiţional din această parte a Transilvaniei şi ce a devenit el călcat de tăvălugul civilizaţiei, al tranziţiei, în care îmi duc viaţa de peste 50 de ani, precum şi satul natal din Oltenia, în care m-am născut şi am trăit până la vîrsta de 20 de ani. Cu o singură deosebire esenţială: scriitorul Alexandru Vlad revine în mediul rural din mediul orăşenesc şi face şi o competentă analiză paradigmatică oraş / sat, precum şi trecut / prezent. Avantaj pentru el, dezavantaj pentru mine. Oriunde s-a aflat, satul a suportat însă aceleaşi transformări. Poate că transformări nu este cuvântul cel mai potrivit, dacă ţinem seamă de sensul distructiv al acestuia: satul tradiţionat a fost distrus şi adus în pragul pieirii. Scriitorul chiar pomeneşte despre un sat din apropiere rămas pustiu, în care s-au aciuat hoţi şi diferiţi oameni certaţi cu legea. Nici satul în care a revenit nu mai este ceea ce a fost, constată cu durere autorul.

         După ce am citit cartea, după obicei, am pus-o deoparte, să mă gândesc la ea, să cristalizez câteva idei care să reprezinte cartea şi s-o susţină.

         Iată gândurile sincere despre o carte bună, scrisă de un scriitor dăruit de Dumnezeu cu har, mult har, pe care nu l-am văzut niciodată de aproape şi nu-l cunosc.  

         Curcubeul dublu, de Alexandru Vlad este un roman, un roman de factură puţin obişnuită de cea a romanului clasic. Vor fi existând şi dintre cei care îi neagă apartenenţa la această specie literară, fiind obişnuiţi cu naraţiuni ample, care se desfăşoară liniar, pe unul sau mai multe planuri, având o expoziţiune, o intrigă, o desfăşurare a acţiunii uşor de urmărit, care urcă spre un punct culminant şi are un deznodământ etc., etc. Acest roman nu rspectă cu stricteţe aceste reguli, dar putem determina lesne caracteristicile de bază care definesc specia. Este alcătuit din 68 de secvenţe, aparent scindate spaţio-temporal, dar unite printr-un fir roşu. Au dreptate cei care îl consideră un experiment textual, dispunerea secţiunilor care îl compun fiind o tenie textuală. Romanul este dispus concentric, autorul este plasat în centru, ca un Ianus privind în trecut şi în prezent, în sufletul celorlalţi şi al său. Mai trebuie să ţinem seamă şi de faptul că romanul este o specie literară mai permisivă şi neîncorsetată în reguli foarte rigide.

         Titlul romanului îl găsim într-un text, cel mai lung dintre toate cele 68 de texte alcătuitoare, intitulat Curcubeul dublu (proces-verbal), p. 136 – 160.

         În acest text se precizează: „În lipsa mea, în sat se mutase un domn profesor care scrie şi el cărţi, vorbeşte ca un filosof şi poartă o barbă căruntă” (p. 139).

         Era Ioan Horotan, profesor de filosofie la un liceu cunoscut, probabil proaspăt pensionar. Autorului îi explică astfel alegerea satului: „…ştii de ce m-am oprit tocmai în satul ăsta dintre toate? Nu ştiam că eşti pe aici. Nu vreau să deranjez. Dar am colindat câteva dintre satele mai apropiate de oraş, ca să găsesc un loc. Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică.Îţi venea să intri prin el că printr-un arc de triumf. Aşa ceva nu văzusem în viaţa mea. Ca în fraţii Limbourg. Mă uitam la curcubeu şi a trecut un beţiv care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi în sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie…”(p.141).

         Fără îndoială, profesorul de filosofie cunoştea simbolistica curcubeului. Arcul multicolor ivit după o ploaie caldă de vară este unul din cele mai optimiste şi mai vechi simboluri ale omenirii, fiind punte de legătură dintre cer şi pământ şi un semn al armonie cosmice. Chiar în Biblie, curcubeul este semnul legământului veşnic dintre om şi Dumnezeu. În Geneza, 9, 12-13, Dumnezeu i se adresează lui Noe: „Iată semnul legământului meu pe care îl fac între mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci; curcubeul meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre mine şi pământ.”

         În culturile arhaice este văzut ca un sorb sau punte pe care balaurii iau apă din hăurile pământului, le transportă în cer de unde ele se revarsă asupra pământului sub forma ploii binefăcătoare. În credinţele populare, curcubeul este semnul belşugului. Pronosticurile privind recoltele se fac în funcţie de predominanţa sau relevanţa culorilor sale. Astfel, când în spectrul arcului ceresc predomină verdele, se crede că va fi belşug general; roşul prevesteşte ploaia şi recolta bogată de struguri; galbenul – rod bogat de grâu şi porumb ( I. Muşlea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului, 153).

         Folclorul copiilor păstrează o incantaţie magică arhaică menită să stimuleze apariţia curcubeului pe cer: „Curcubeu, beu, / Bea apă din tău, / Curcubiţă, biţă, / Bea apă din din viţă” (Ov. Densusianu, Graiul din Tara Haţegului, 285).

         În reprezenatarea curcubeului poate fi găsit simbolul cercului, un pod între pământ şi ceruri. Curcubeul este tronul lui Dumnezeu, dar şi reprezentarea zeiţei Isis, mesagera zeilor.

         Profesorul de filosofie ştia, ca şi autorul de altfel, că tot ce ne înconjoară are o culoare, un parfum sau un sunet. Culorile sunt magice. Ele ne îmbogăţesc viaţa şi ne încântă ochiul. Fiecare culoare a curcubeului are o semnificaţie pentru suflet şi contribuie într-un fel sau altul la descătuşarea emoţională, spirituală şi chiar la vindecarea unor afecţiuni.

         Acestea fiind zise, ne dăm uşor seama de ce Alexandru Vlad a pus titlul Curcubeul dublu romanului său. Numai că, profesorul de filosofie intuind că locul ales este potrivit pentru intenţiile sale, n-a fost urmărit şi de noroc. Sătenii l-au privit ca pe un străin, nu l-au acceptat, ci l-au marginalizat. Profesorul moare în scurt timp după mutarea în sat din cauza unui atac de apoplexie, iar curând mama sa este violată şi omorâtă de fostul proprietar al casei. În jurul acestei morţi se aşterne o tăcere copleşitoare, ca un văl sufocant.