Alexandru – Ioan Ciorogar despre PSIHOLOGIA ARTEI de Henri DELACROIX (2)

(urmare)

Dacă seamănă ceva din acest volum cu un curs, acela e capitolul al III-lea (Contemplarea ideilor), capitol în care autorul face o scurtă trecere în revistă a tuturor filozofilor idealiști pentru a oferi o explicație pentru natura și rolul artei: Platon (Idealism), Leibniz (Intelectualism), Burke (Senzualism), Schiller (Libertinism), Schelling (Naturalism), Esențialism și Hegelianism. Există mai multe variante, să zicem, finale: prima e cea a lui Schopenhauer, iar a doua, cea a lui Kant. „Cursul” abundă de exemple din natură, pictură, muzică, dar, evident, și din metafizică. Găsim, în acest capitol, observații foarte bune și întrebări retorice foarte ispititoare cu privire la esența și condiția artei, precum și o reteritorializare teoretică a lui Hegel (nu doar aici).

Autorul formulează o aporie, un paradox sau o contradicție întemeietoare a artei: negația, fuga din lume și înflorire a esenței vieții. Soluția aporetică e, desigur, de factură hegeliană. Reținem ca importante cele două atitudini esențiale cu privire la natura mimetică, reprezentațională a artei vizavi de natură: realism empiric și transcendent și faptul că „ideea este crearea simultană a conținutului și a formei”. La final, alte note.

            Capitolul IV – Starea estetică, începe cu o preluare a ideilor lui Hegel completate cu argumente de ordin lingvistic. Intră aici în scenă dihotomia „spirit și sensibilitate”. Evident, odată cu ele, își fac simțită prezența niște sfere mai largi precum cea a religiei sau a științei. Foarte originală e una dintre concluziile la care ajunge autorul când spune că: „Arta e o specie a genului artificiu. Nu există artă cîtă vreme nu există o problemă de rezolvat. Nu există cîtă vreme nu există fabricație”. (Delacroix 1983: 97). Arta ca soluție – natura ca problemă? Mă gândesc la dorința omului de a juca rolul unui demiurg, de a crea o creație perfectă, ca și când lumea, așa cum e, nu ar fi perfectă. Discutabil. E oare Delacroix inițiatorul unui anumit trend, unui anumit curent sau pattern teoretic conform căruia într-o anumită știință, lucrurile se explică pe de o parte retrospectiv-kuhnian, iar, pe de altă parte, printr-o oarecare putere de asimilare, de unificare, de sintetizare – vezi Coșeriu, Eliade, Theory of Everything etc. În sfârșit, apreciez gratuitatea cu care îl sfidează pe Nietzsche spunând împotriva acestuia că estetica nu e o fiziologie aplicată, ci, mai degrabă, o psihologie aplicată. Subtil. Să spunem așa: „Ierarhia artelor este o problemă a metafizicienilor. Soluția depinde întotdeauna de o teorie a realității și a valorii” (Delacroix 1983: 136). Să spunem altfel, ca mai sus: „Arta e o specie a genului artificiu. Nu există artă cîtă vreme nu există o problemă de rezolvat. Nu există cîtă vreme nu există fabricație”. (Delacroix 1983: 97). Păi, cum așa, domnule? În fine, poate plasarea acestor argumente în capitole diferite anulează contradicția.

            Trebuie să trecem în revistă și diviziunea pe care Delacroix o face subiectului, fără a o comenta:

  1. Subiectul care își povestește propria istorie
  2. Subiectul care își povestește o istorie
  3. Subiectul care uită toate istoriile pentru a se pierde în obiectul însuși
  4. Subiectul care uită exactitatea și caracterul distinct al obiectului în favoarea emoției profunde.

Sunt parțial de acord cu fraza „pe artist ni-l explică arta”, dar sunt de acord în totalitate cu faptul că „abilitatea tehnică explică în parte maniera artistului” (Delacroix 1983: 152). Urmează, din păcate, dar cred că ajungând aici ești deja obișnuit, ca partener de lectură, foarte multe definiții formulate cu prea multă subiectivitate. Divagațiile ce țin de identitatea autorului ca instanță narativă și ca persoană biologică aduc aminte de dialogismul lui Martin Büber și, în parte, de O cameră separată a Virginiei Woolf. Subcapitolul „Sensibilitatea inițială” transcrie detalii picante, înmărmuritoare ce denotă o exuberanță citadină, lipsită de sentimente mundane ori cotidiene, atitudine specifică marilor artiști. Chiar dacă substratul teoretic e construit din confesiuni și interviuri care îi conduc argumentația exact în direcția în care vrea el, subcapitolul Obscuritate sau claritate nu e unul dedicat esteticii baroce, ci, din fericire, în acesta se discută dihotomia formată din raționalitatea organizatorică și inspirația de moment, elemente ce contribuie la făurirea unei opere de artă. Evident, ia ca exemplu Corbul lui E.A. Poe.

Altă clasificare, de această dată, a fazelor creației:

  1. Inspirația (pe lângă alte definiții ale acesteia, aflăm că singura care contează e cea accentuată ori utilă)
  2. Prelucrare subconștientă
  3. Munca conștientă și reflexivă
  4. Forma obișnuinței și automatismului (Delacroix 1983: 176).

Dacă în folosul argumentației sale Delacroix ia în seamă mărturiile unor artiști, el invocă alte teorii doar în măsura în care le combate sau le completează – vezi și George Călinescu. Oricum ar fi, acest procedeu îi oferă o oarecare forță frazelor sale.

Putem spune că toate lucrurile sunt „bune și frumoase” în prima parte a volumului, dar în cea de-a doua parte a lui, lucrurile sunt puțin diferite: „Bine, Mersi!”, adică de sine stătătoare. Muzică și iar muzică. Muzicologie. Tratat de muzică. Nu știi exact. Muzică pură și muzică dependentă. Extatic și respingător. Laic și profan. Chopin, Debussy. Chiar dacă, foarte informativ, e plin de reveniri, de completări, contraziceri și adnotări. Fără să știe exact cum să o spună, Delacroix sugerează că vorbitul este pentru muzică, ceea ce e limba pentru limbaj. Printre altele, militează pentru autonomia dansului, oferind vaste definiții acestuia. Ritm și ordine – elementele principale ale oricărei arte. Titlul subcapitolului „Ritmul nu ajunge pentru a explica muzica” e suficient pentru a sugera conținutul acestuia cu privire incapacitatea ritmului de a explica muzica.

La pagina 241 dăm peste o nouă înlănțuire. O simplificăm astfel: Muzica – artă, materialul muzicii – sistem de sunete, construirea unor (vă rugăm, atenție!) sisteme – act rațional, raporturi între senzații, calitatea particulară a unor senzații – elemente distincte ale unui ansamblu, rolul elementelor în cadrul ansamblului, valorificarea simbolurilor, simbol ca element în sistem, construirea legilor acestui sistem.

Concluziile par din ce în ce mai naive, mai puerile. Sunt concluzii care parcă îi răsar sub ochi în timp ce redactează lucrarea – pare că le descoperă odată cu cititorul – oferindu-i scrierii un caracter oral, de veridicitate.

„Forma” este un capitol lung, sinuos și oferă trei accepțiuni acesteia:

  1. Arhitectură inevitabilă și universală
  2. Caracter particular – teme – determină o epocă artistică
  3. Procedeu specific unui individ.

Întâlnim, cum am mai zis, foarte multă filozofie, de prost gust și de proastă calitate, o filozofie eseistico-livrescă. Analogia pe care o propune (muzică – artă în general, dar și-n particular) e puțin cam pripită, pare aleatorie, în lipsă de altceva. Din nou Hegel și hegelianism, de data asta cu privire la muzică. Alte definiții. Redundanță.

Capitolul al II-lea descrie cu aproape fiecare frază o capacitate sau o incapacitate muzicală pe care o poate avea un individ. Informal fie spus, dăm peste o pledoarie, un elogiu adus lui Stendhal și peste niște citate foarte lungi, care, din păcate, depășesc din punct de vedere al calității discursului și emoției, pe cele ale lui Delacroix. Urmează apoi Diderot (Scrisoare despre surzi și muți). Când credeai că a terminat – începe încă un val de citate. Fiind psiholog, se inspiră și din cazuri personale, mărturii. Baudelaire. Schopenhauer. În capitolul dedicat poeziei, asistăm la niste lecții învechite de fonetică și fonologie. Se bazează, în cursul argumentației sale, pe exemplele oferite de Grammont. Rimă, ritm, versificație. Bref, capitolul nu e tocmai ceea ce te așteptai ca el să fie.

O altă înlănțuire: faze afective și tipar emoțional – concordanță, diviziuni logice și ritmice, formularea verbală a sentimentelor și a ideilor, muzicalitatea sunetelor, sentimente și idei – toate acestea, spune autorul, oferă valoare poetică și sensibilitate.

Cea mai delicioasă sintagmă din tot volumul o găsim aici: „imagini de hârtie”. Subcapitolul „Muzicianul și poetul” putea sta foarte frumos în capitolul anterior. Interesante sunt descrierile despre desen și definiția acestuia ca scrierea formelor, pe când restul e prolix. Rembrandt. Se salveză cu o explicație frumoasă a influenței pe care o au umbrele și reflexele asupra caracteristicilor unei culori. Impresionism. Cubism. Se repetă. Concluziile reprezintă un capitol destul de consistent, deși muzica acaparează totul. Vorbește aici despre complementaritatea științei și artei, despre cantitate și calitate, despre senzații, oferind o soluție estetică de împăcare de sorginte kantian-hegeliană. În final, discută despre viața și autonomia artei.

Cităm: „Arta este comunicabilă (fiindcă)[1] introduce în stări individuale un grad de universalitate” (Delacroix 1983:  432) și oferă o formă de katharsis. Finalul propriu-zis pare a fi de influență gnostică, fiindcă autorul sugerează o revărsare artistică a artistului în artă, asemenea unui demiurg ce creează lumea: nous – hule – și apoi, ensomatoză.

Cu ce rămânem? Cu mult, cu foarte mult, cu prea mult, aș zice. E un volum extrem de pretențios și extrem de voluminos, foarte bine documentat, dar nu la fel de bine prelucrat. Evident, nu e de prisos, e util, mai ales dacă cineva dorește să construiască diferite teorii cu privire la aproprierile dintre artă și știință sau să se lămurească cu privire la ceea ce înseamnă arta și modalitățile de producere a acesteia. Informativă, dar redundantă, cartea pare a fi un curs prea lung – de filosofie, istoria artei etc. Psihologia artei e un titlu ce nu-și justifică, în totalitate, prezența prin conținut.


[1] Paranteza îmi aparține.

Published in: on 13 Septembrie 2012 at 9:51 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/09/13/alexandru-ioan-ciorogar-despre-psihologia-artei-de-henri-delacroix-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: