Proză: Leon Iosif GRAPINI: Concert pentru vioară şi… eternitate (1)

Lui Radu Ţuculescu

 

             Copleşit de cele întâmplate, violonistul intră pe uşa apartamentului, aducând cu el, în stofa fracului, mirosul încărcat de felurite exalaţii ale sălii de spectacol, iar în urechi, sunetele prelungi, sfâşietoare, ale ultimelor trăsături de arcuş din partea a doua a concertului, acoperite de zgomotul frenetic al aplauzelor. Un fapt neobişnuit îl aşteaptă încă de la intrare, papagalul, o femelă cât un pumn de copil, cu penajul viu colorat, nu-l întâmpină aşezându-i-se pe umăr şi înclinându-şi graţios capul într-o parte, aşa cum au obiceiul femeile pentru a capta atenţia şi duioşia partenerului, de această dată preferă să rămână aşezat pe micul trapez ce ţine loc de balansoar, în colivie, privindu-l lung, din mărgeluţele ochilor radiind contrarietate şi suspiciune. Nu înţelegi nici tu, cum nu înţeleg nici eu cele petrecute, îi justifică reticenţa violonistul în timp ce-şi lasă vioara şi arcuşul pe scaunul tapiţat din faţa oglinzii. Sub privirile atente şi iscoditoare ale păsării, tânărul deschide debaraua, ia de pe poliţă o sticlă pe jumătate plină cu votcă, toarnă din lichid cam de două degete într-un pahar ce leneveşte pe tăblia mesei şi bea conţinutul din două înghiţituri, făcând o scurtă pauză între ele, spre a savura gustul şi a simţi cum focul băuturii îi arde gâtlejul. Aştepţi o explicaţie, o bagă din nou în seamă pe micuţa zburătoare, şi eu la fel, dar cine să ne-o dea, nimeni nu a înţeles bizareria petrecută, nici măcar eu care am fost protagonistul ei, de la grimase şi înclinări ale corpului, de la mutarea inconştientă dintr-un loc în altul şi până la zbor nu a fost decât un sunet, ca să zic aşa, ceva nefiresc se produce, ia să-ţi adresez o întrebare, notele lungi, lente şi înălţătoare pot face posibilă plutirea în aer, tu ai putea şti mai bine, doar zborul este fireasca ta deplasare prin spaţiu, dar ce zic eu, chiar dacă îţi sunt cunoscute acestea, statutul tău de fiinţă necuvântătoare nu-ţi permite comunicarea verbală, cu toate că, dacă ai pricepe cuvintele mele, n-am cum şti asta, ai putea să-mi faci un semn, o clipire din ochi sau o scurtă înclinare a capului. Papagalul continuă să stea ghemuit pe bara de lemn, groasă cât un creion, cu capul îngropat în pene şi cu privirea atentă la mişcările proprietarului casei. În mica bucătărie îşi duc veacul un aragaz pătat din abundenţă cu urme de grăsime şi de ulei încins, un frigider minuscul, aşezat pe o comodă de lemn lăcuit în interiorul căreia odihnesc în dezordine tacâmuri, farfurii, pahare şi cratiţe, o masă pătrată mărginită pe două laturi de câte un scaun fără spătar, o floare de cactus ale cărei frunze, prăfuite din belşug, încearcă să supravieţuiască în lumina puţină, filtrată de perdeaua groasă şi murdară, pe un perete atârnă o etajeră improvizată ce susţine o farfurie şi două oale de lut, iar pe altul, cuşca micuţă, din vergele de metal, a păsării. Apartamentul mai are o încăpere mobilată cu un dulap de haine, câteva rafturi răstignite pe un perete ce gem sub greutatea cărţilor vechi şi noi, îndeosebi literatură, dar şi volume de ştiinţă a artelor, muzicologie, mai ales, o canapea ponosită, două scaune tapiţate, un birou de lucru, cu un scaun rotativ, şi stativul pentru partituri, un hol, o baie, o debara doldora de haine şi încălţăminte, cele mai multe vechituri, pe care beneficiarul lor le-a păstrat doar din apatie şi indolenţă, şi un balconaş la camera de zi, şi de noapte, totodată, al cărui spaţiu strâmt este şi mai redus din pricina unor cutii de lemn şi de carton, pline cu nimicuri, stivuite una peste alta, într-o ordine aleatoare.

            După ce îngurgitează încă o doză de votcă, violonistul iese din bucătărie, traversează din trei paşi holul îngust şi pătrunde în camera de lucru şi de somn, ia hainele aruncate pe canapea şi le agaţă de spătarul unuia dintre scaune, se întinde epuizat pe salteaua de burete învelit în pânză de pluş, fără a ţine cont că este îmbrăcat în frac, dacă se şifonează fier de călcat are, bunăvoinţă şi chef nu prea, dar până mâine, când trebuie să-l returneze firmei de închirieri, e timp suficient, un efort în acest sens tot va face, dacă nu azi, atunci mâine-dimineaţă. Uşor ameţit, cu palma dreaptă aşezată pe fruntea caldă, e în aşteptarea somnului care, deşi chemat cu insistenţă de moliciunea şi încălzirea trupului, nu-i dă târcoale, e ţinut la distanţă de mintea chinuită de întrebări şi avidă de răspunsuri. Până când aţipeala îl va îmbrăţişa cu dragoste şi apetenţă, ia să treacă el în revistă evenimentele ultimelor zile. Totul a început acum două săptămâni la una dintre repetiţii. Instrumentiştii, zgribuliţi de frig din pricina caloriferelor reci, programul centralei termice nu coincide în niciun an cu cel al iernii, manifestau nerăbdare şi nervozitate, suflând nu în instrumente, ci în degete, spre a şi le dezmorţi, dar erau mai puţin nervoşi ca în alte dăţi, reţinerile fiindu-le dictate de prezenţa persoanelor din rândul zece venite anume să asculte concertul, pentru a-şi exprima o părere autorizată şi decisivă asupra ţinerii sau nu a acestuia la data prevăzută. Dintre toţi membrii orchestrei doar el părea lipsit de emoţie, entuziasmat şi în afara oricăror influenţe ale aerului rece din sală, singura stânjeneală ce l-a încercat a fost atunci când i s-a cerut să-şi explice grimasele feţei şi înclinările trupului din timpul părţii a doua a concertului, ba nu, a mai fost cuprins de sfială chiar la început, după ce a ajuns pe scenă, în faţa colegilor şi în stânga dirijorului, când s-a gândit din nou, roşindu-se până în vârful urechilor, la hainele sale prea largi ce stăteau pe el ca agăţate pe un umeraş, dându-i un aspect caraghios, şi la părul lui tuns scurt, ştrengăreşte, în totală discordanţă cu înfăţişarea unui violonist, pletele fiind o componentă principală şi definitorie a unui chip transfigurat de notele adânci şi ameţitoare scoase de arcuşul tras patetic peste corzile viorii. La acea repetiţie, toate cele trei părţi au fost executate cu măiestrie, dar partea din mijloc s-a bucurat de o interpretare impecabilă, epitetul are susţinere în reacţia dirijorului, aceea de a-i trage cu ochiul, satisfăcut, şi în exprimările lipsite de echivoc şi de grandilocvenţă ale asistenţilor din rândul zece. Din discuţia avută cu aceştia, a reţinut aprecierile laudative, sincere, la adresa compoziţiei muzicale şi a interpretării, în special cele referitoare la partea a doua, care, mai mult ca sigur, au înclinat balanţa în favoarea lui şi a influenţat hotărâtor decizia finală, concertul va avea loc la data şi la ora stabilite, desigur, fără acele grimase şi mişcări necontrolate, de care violonistul, prin antrenamente susţinute în faţa oglinzii, se poate uşor debarasa. Aşa că, ajuns acasă, a demontat oglinda din baie, singura din toată locuinţa, a rezemat-o şi a montat-o pe stativ în poziţie oblică, şi a trecut la exersare, nu muzica îl interesa, fiind compoziţie proprie şi repetând-o la nesfârşit, interpretarea îi ieşea de fiecare dată fără cusur, ci îl preocupau mişcările trupului, cele ascunse, mai bine zis involuntare, neconştientizate, numite de unul dintre bărbaţii veniţi la repetiţie strâmbături ale gurii şi balansări exagerate ale corpului, odată oglinda montată, a început exersările, zi de zi, de dimineaţa până seara, timp de două săptămâni, s-a concentrat asupra gesturilor, încercând de fiecare dată să ţină ochii larg deschişi spre a le putea urmări şi controla, însă, atunci când sunetele stranii, celeste, sfâşietoare din finalul părţii a doua îl chemau să le urmeze într-o plutire lină, în ritmul liniei melodice, pleoapele îi cădeau grele, şi se trezea, cuprins de o beatitudine paradoxală, alături, în afara oglinzii în care, încântat de noua pasăre multicoloră descoperită în magia lumii de sticlă reflectorizantă, doar papagalul continua a-şi oglindi imaginea. Dacă toate acestea par bizare, zborul său din timpul concertului rămâne mai mult decât straniu, asupra lui insistă a privi cu ochii minţii, spre a-i surprinde toate detaliile desfăşurării, încercând a repera în străfundurile memoriei elementele ce l-ar putea face să discearnă dacă a fost o simplă fantezie, o iluzie, sau pur şi simplu un fapt real, inexplicabil, dar real. Când a atacat primele măsuri ale părţii cu pricina, trupul i s-a subţiat şi s-a lungit ca un fir, apoi, în ritmul acordurilor divine, a început să plutească, întâi pe deasupra capetelor membrilor orchestrei, care îşi vedeau mai departe de cântat, ulterior, peste mulţimea ce umplea până la refuz sala, zbura lin peste frizuri îngrijite şi peste cocuri fistichii sau elegante, observând în semiîntunericul dimprejur feţele transpuse, prinse, înduioşate, transfigurate, încântate ale spectatorilor, în câmpul său vizual, dată fiind înălţimea zborului, intrând şi chipurile animate de aceleaşi sentimente ale persoanelor instalate confortabil în loji, cu toţii privind cu atenţie la scenă, puţini ochi, patru la cinci perechi, urmărindu-i deplasarea lentă prin aer, dar şi aceia cu indiferenţă şi pentru scurt timp. Abia acum, când se forţează să reconstituie zborul, îşi aminteşte că în spatele sălii, pe ultimul rând, a observat-o pe fata de la chioşcul cu dulciuri şi băuturi răcoritoare, care, cu privirea fixă la orchestră şi cu urechile ciulite la sunetele tânguitoare scoase de mişcarea arcuşului, nu l-a observat, nici pe el, nici gestul lui de mulţumire pentru zbaterea ei de a fi prezentă la spectacol, gest făcut prin ducerea mâinii drepte la inimă, cum la fel de bine îşi aduce aminte că în loja a doua stăteau femeia şi doi dintre bărbaţii prezenţi la repetiţie, doar ea urmărindu-i cu luare-aminte şi îngăduinţă plutirea. Însă momentul revenirii sale pe scenă, oricât efort mintal ar face, nu-l poate repera, se revede speriat, buimac, cu privirea rătăcită, căutându-şi chipul în oglindă, şi fâstâcit când, conştientizând prezenţa lui ca protagonist al concertului, a tresărit la ropotul de aplauze prelungi, sincere şi dăruite cu bucurie şi mulţumire nespusă de întreaga sală. A urmat, firesc, partea a treia, cea săltăreaţă şi veselă, pe urmă, deşi trebuia să iasă la rampă la chemarea insistentă a mulţimii, nu a mai făcut asta, nici măcar nu a interpretat celebra baladă, ca răsplată pentru aplauzele furibunde ale spectatorilor, chiar dacă se concentrează la maxim, nu descoperă decât un gol în minte, filmul s-a rupt odată cu retragerea sa în culise şi a reînceput din momentul intrării lui în apartament. A fost vis sau realitate zborul, iată întrebarea zilei, dacă nu chiar a vieţii sale.

(va urma)

Published in: on 26 Septembrie 2012 at 10:45 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/09/26/proza-leon-iosif-grapini-concert-pentru-vioara-si-eternitate-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: