Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (13): Amiaza perfectă

     M-am întors în sat, învingător, mama bătu toba pe toate uliţele, a fost o concurenţă nemaintâlnită, cinci pe un loc, dar băiatului nu i-a fost frică, era pregătit şi a intrat al treilea la Liceul Gheorghe Şincai, cel mai bun liceu din Cluj, din Ardeal.

 – Mamă, al treizecilea pe listă!

 –  Am apucat să zic trei, trei rămâne, merge cineva şi verifică?

     Alt statut. Altfel se uita satul la mine. Încă un viitor doctor, inginer, profesor.

   După revenirea cu trompete, cum pe vremea aceea numai la intrarea în facultate primeai cadou o vacanţă la mare, şi tata şi mama mă anunţară bucuroşi:

    – Gata cu corvezile pe restul vacanţei! Ai tot timpul la dispoziţia ta.

    Însemna să nu mai cosesc lucernă la iepuri, să nu mai fiu pe la asfinţit în faţa porţii şi să-i aştept pe cei doi bivoli ai lui bunicu, şi alte mici servicii, ce-ţi înţepau ca şi cu acul balonul rotund al zilei, cum te joci cu o minge dezumflată?

   Eram prieten cu Dănuţ, Meli, Ionaş, Tibi, Relu, mai mari decât mine, cu toţii la liceu în Cluj. Făceam aproape zilnic excursii pe dealuri, prin păduri, veneam acasă cu hribi, cu borcane de căpşuni şi fragi sălbatici. Dacă timpul era urât, citeam nederanjat, în camera din mijloc.

   Cum am primit statutul de mare răsfăţat, făcătură, omului nu-i este dat un strop de linişte, taman atunci îmi cuceriră brutal trupul instinctele, pornirile sexuale. Vai de capul meu, frunzăream în minte toate pozele cu femei goale văzute şi memorate din rarele reviste sexi ce răzbăteau până la noi. Era o toropeală în trupul meu, ca şi atmosfera verzuie, grea, de libertate neconvenţională, din lanurile înalte de porumb. O senzualitate chinuitoare, penisul mi se înălța fără nici un control, mergând pe uliţă, trebuia să-mi vâr mâinile în buzunare ca să-l maschez.

   Nu se folosea pe vremea aceea cuvântul sex, a face dragoste, trebuia să f… pe cineva.

   M-am trezit într-o dimineaţă, cu un vis bine ancorat în memorie. La a cincea casă de noi aveam ca vecin pe un cioban, şi badea Ciucaş, ciobanul, avea o fată, pe Tica, mai mică decât mine cu un an. În vis eram lungit peste Tica. Visul m-a convins să iau o hotărâre capitală. Ca visul lui Mahomed din Scrisoarea treia, de-a cuceri lumea, şi  ca atâtea alte vise măreţe, de care sunt pline mitologiile antice.

   Nici  măcar n-o salutam pe Tica atunci când treceam pe lângă ea. Ea zicea, servus Luis, şi eu, ca trezit din gânduri adânci, serioase, de viitor intelectual, îi răspundeam neglijent:

  – Servus Tica.

   Mama lui Tica, lelea Marie, mergea în fiecare zi, înainte de-a se instala amiaza, la badea Ciucaş, în afara satului, la stână. Se întorcea după asfinţit, pe când se termina cernerea întunericului, şi nu mai desluşeai pe uliţă cine este mogândeaţa care vine spre tine. Aşa de târziu se întorcea lelea Marie. Tica, era, în concluzie, aproape toată ziua singură, acasă.

   La amiază, vara îşi coboară din cer peste sat, lumina, ca pe o pauză mare, în care câinii nu latră, oamenii cad într-un somn adânc, vântul se opreşte, porcii din coteţ sforăie pierduţi,  şi departe, departe, dincolo de dealuri, pe la marginea pădurilor, turmele de oi, gulea neagră de bivoli, se reculeg, tolănite pe sub haşurările de umbre ale crengilor de la marginea pădurilor, găinile stau tupilate pe sub porumbare, nici furnică nu vezi. Pomii şi iarba din perimetrul satului, se pleoştesc şi ele.

   Într-un astfel de moment, de absenţă absolută,  m-am încumetat să ies pe uliţa pustie, pârjolită de-o lumină albă, numai oase curate, şi am luat-o către casa lui Tica. Badea Ciucaş avea doi câini, dar cîinii erau cu el la stână.

Deschid portiţa şi intru în curte. Pustiu. Văd uşa de la coridorul de intrare în casă deschisă. De obicei, când intri în curtea omului, strigi: – Tu… nuştiucum!!!… Am venit la tine!!!… Nu trebuie să-ţi spui numele, după voce te ştie cine eşti.

   Traversez repede curtea şi intru în coridor. Perdelele trase, mai mult semi-întuneric decât umbră. Uşa de la bucărătie deschisă.

   – Tica… zic încet, înăbuşit. Tica. Am venit la tine.

   Iese din bucătărie nedumerită. Nu se bucură că mă vede.

   – Ce vrei? mă întreabă în sensul de: – Te-au trimis ai tăi după un lucru pe care noi îl avem, voi nu-l aveţi, dar vă trebuie?

   – Nu… nu… Am venit la tine. Haide să stăm.

  Preiau iniţiativa. Intru în bucătărie. Cu pieptul bombat, de inspector. Tica mă urmează. Mă aşez pe patul din colţ. În celălalt colţ este soba. Mă aşez pe pat şi-i zic liniştitor:

   – Haide şi stai lângă mine.

   Se aşează şi ea, dar la distanţă de mine, aproape de capătul patului dinspre sobă. Cu picioarele strânse, cu mîinile împreunate în poală. Clipeşte mărunt, fâsticită.

   Toată lumea de pe uliţa noastră o consideră pe Tica hoaţă. Când Tica este prin preajmă, dispar mici obiecte ornamentale, fără pic de valoare. Dar marea ei vocaţie era furtul de ouă din cuibarele găinilor.

   Copil, mă duceam cu un ou la prăvălie, primeam trei bomboane de lapte, ori patru bucăţi de zahăr cubic. Suprema noastră sfidare: Să sugi în văzul tuturor câte un cub de zahăr.

   Vara, toată lumea, chiar şi salariaţii, când ajungeau acasă, umblau desculţi. O sfântă indignare le cuprinse pe femeile de pe uliţa noastră când Tica, mucoasa, apăru cu unghiile de la picioare făcute cu ojă roşie.

   – Cincizeci de ouă, Maică precistă !!!… se sufocară toate vecinele, atâta costa o sticluţă de ojă.

  Fiecare gospodină, dimineaţa, îşi sonda găinile, să ştie câte ouă trebuie să culeagă din cuibare. Seara, se trezeau cu câte un ou lipsă, hai două, nu mai multe, să-ţi ieşi din fire şi să faci scandal.

  – Haide mai aproape, ce-i, te mănânc?

  Ea se mişcă spre mine, nu mult, câţiva centimetri. 

   Să-i arăt despre ce-i vorba, mi-am trecut ocrotitor mâna pe după umerii ei, şi i-am prins prin rochie un sân în palmă.

  – Ce faci? scânci rugătoare, să încetez.

  – Haide, i-am tăiat-o autoritar, nu încăpeau discuţii, şi m-am ridicat falnic în picioare. Ea mă privea senină, năucă, cu gura deschisă. Din două mişcări, mi-am dat jos chiloţii odată cu pantalonii.

  – Haide.

  În aceeaşi stare, când te concentrezi să-ţi aduci aminte de ceva important, Tica se ridică şi ea în picioare. Se trezi, scuturându-se ca de frig, şi mă fixă cu nişte priviri lucioase, cu pupilele dilatate, să mă cuprindă din cap până în picioare. Era ca o întrebare-ţipăt: – Nu-ţi baţi numai joc de mine?

  – Ce aștepți? Îmi place de tine. Mult.

  Am sărutat-o pe obraz. Am mângâiat-o pe cap. Își descheie nasturii de la rochie cu ochii închiși. Se întinse pe pat. Când m-am lungit peste ea, era cum m-aș fi culcat pe nenumărate izvoare, lipite unele de altele, așa de dese, izvoare de apă termală, calde, aproape fierbinți, ce te cuprindeau în mișcările lor jucăușe, tot să stai.

  – Și mîine pe la amiază ești singură?

  – Da.

   Eram mai ușor, îmi simțeam trupul ca pe o cameră la care, după mult întuneric, îi deschizi ferestrele și lumina îi pătrunde în pereți, pereții surâd și lasă și ciripitul păsărilor de-afară să se imprime în verdele, în albastrul, galbenul în care sunt zugrăviți, culori de-acuma înviate miraculos, datorită luminii. Suntem îmbrățișați. O îmbrățișez cu putere.

   – Îmi place de tine. Vin și mîine.

   Ieșim înlănțuiți pe coridor. În coridor era scara care urca în pod. Când am venit în casă din curtea albă a amiezii, și am întrebat pereții întunecoși ai coridorului, apărați de perdele: – Tica, ești acasă?… ea a ieșit din bucătărie cu o cutie de carton în mâini, pe care o puse pe una din treptele late de-o palmă ale scării ce urca în podul casei. Acuma, că am ieșit din bucătărie în coridor și am dat cu ochii de cutia pusă pe unul din trepții scării, dintr-o curiozitate inexplicabilă, îi iau capacul. Pe jumătate, cutia era plină de ouă de găină. Printre ele, trei mai mici, pestrițe, de bibilică. Mama avea cinci bibilici. Le-am luat cu grijă din cutie și le-am băgat, două într-un buzunar, unul în celălalt.

  – Să nu mai furi de la noi, ai înțeles?

  – Da.

  – Îți dau eu niște bani.

  Am sărutat-o. Nu-mi venea să cred. Aveam o prietenă. Secretă. Asculta de mine. Abia acuma mă bucuram de realizările mele.

   În una din nenumăratele excursii, și Ionaș și Tibi ne-au explicat novicilor cum se procedează cu o fată. O lecție de mare ajutor, legată strict de tehnică. Mai era ceva demn de ținut minte. Foarte important. Partea aceasta, a doua, m-a dărâmat. Nu o duce până la capăt. O duci până la capăt, fata aceea te urmărește pe tot restul vieții, n-ai scăpare, fugi în America, neștiut, are un al șaselea simț, te găsește!

   … Câte amiezi aveam înaintea noastră, le vedeam ca pe niște flori cu petale albe, un alb al dezinfecției cu o otravă puternică, picior de om nu rezistă să le calce, și în mijlocul lor, al amiezilor, eu cu Tica.

   Am ieșit repede din curte să fiu văzut doar pe uliță, odată ce ești văzut pe uliță, poți veni, nu de la capătul satului, poți veni de pe nu știu ce deal, ori pădure.

   Seara după ce i-am așteptat, nu din obligație, din plăcere, pe cei doi bivoli ai lui bunicu și i-am dus în grajd, am rugat-o pe mama să-mi dea 50 de lei. Momentul era total nepotrivit.

   Când asfințește soarele peste sat, intră o grabă inexplicabilă în oameni, de parcă peste un minut coboară un întuneric al orbilor, prin care nu te mai poți descurca. Nu-ți mai vezi și nu-ți mai găsești în colțul bucătăriei soba pe care fierbe oala de mămăligă pentru cină, nu-ți mai vezi la o margine a curții, cotețul porcului, cătrețele găinilor, ușa încă deschisă a grajdului, nici cărarea către cușca câinelui să-l dezlegi peste noapte.

   Din fericire lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce soarele asfințea, în loc să vină întunericul acela teribil, tip ghilotină, de care cu toții se temeau și își pierdeau cumpătul în fiecare seară… ce bucurie!… după ce soarele se scufunda glorios după dealul Cristorului, lumina lui rămânea peste sat ca o amintire, o amintire fără strălucire, dar era o lumină-liniște, de cleștar, în care toate ale satului prindeau contururi precise.

Mama era în coridor. Tocmai în momentul culminant al asfințitului, când coridorul nostru era inundat de lumina roșie, alarmistă. Regreta că nu se putea împărți, să fugă în cele 10 locuri care o strigau să vină la ele urgent.

  – Pentru ce îți trebuie 50 de lei? se opri mama, cu cele 10 sonerii în cap.

  – Mă duc la liceu, am stiloul vechi care zgârie, îmi trebuie un stilou ca lumea. Costă 100 de lei. M-am gândit că este prea mult să ți-i cer deodată. Ți-i cer de două ori. Dă-mi acuma 50.

  Cum ziceam, eram în plină lumină roșie, în iureșul ei, dacă lumina aceea ar fi avut sunet, s-ar fi auzit ca vuietul unei cascade mari. Mama intră în cameră, la poșetă, revine cu o hârtie de 50 de lei. O pune pe măsuță, aveam pe coridor o măsuță cu două scaune, lipite de peretele cu cele două geamuri mari. Cum pune hârtia pe măsuță, intră în coridor Tica!

  – Sărut mâna doamnă Ileana, a venit mama de la stână și m-a trimis după mașina dumitale de tocat carne, a noastră, degeaba, este numărul 8 și macină mare.

Mama intră în bucătărie după mașină.

Rămânem cu Tica, pentru câteva clipe, singuri.

Până când mama deschide ușa de la cămară, ia mașina de pe raft și se întoarce. În aceste firimituri de timp, ne-am sărutat, mai bine zis ne-am atins buzele, se auzeau pașii mamei.

  – O aduc mâine dimineață, mulțumim frumos! și Tica iese din coridor.

  Cum alergarea ar fi fost felul obișnuit de deplasare al săteanului în asfințit, mama se grăbi cu un coș de nuiele în grădina de zarzavat. Reveni cu coșul plin de roșii și ardei. Între timp, m-am așezat pe unul din scaunele de lângă măsuță, într-o stare de reverie, cu gândurile mulțumite, cum l-am văzut pe un șarpe, răsfirat pe două crengi din vârful unui mălin, lăsându-se legănat de vânt.

  Mama se opri lângă mine.

  – Ți-ai luat banii?

  Fără să mă gândesc la consecințe, îi răspund prompt:

  – Nu. Nu mi i-ai dat.

  – Ba da. I-am lăsat aici, pe măsuță. Tica! Tica a furat banii!

  – Mamă, m-am ridicat de pe scaun, am fost și eu aici. Nu s-a apropiat de măsuță. Te rog, verifică.

  Mama merge în cameră, își numără banii din poșetă.

  – Lipsește o hârtie de 50 de lei. Hoața! Ce expertă a ajuns! Îți fură banii de sub nas.

  –  Te înșeli.

  – Mă duc la lelea Marie.

  – Dacă te duci la lelea Marie, eu plec de-acasă. Am fost cu ea, tot timplul aici. Nu s-a apropiat de măsuță. De ce să mânânce bătaie pe degeaba? Vorbesc serios, dacă îi spui lelei Mariei că ți-a furat 50 de lei, pe mine nu mă mai vezi…

   … N-am avut de-atunci multe momente când a trebuit să fiu atât de categoric.

   Mama găsi banii în buzunarul șorțului.

   Odată cu începutul lui septembrie, florile albe ale amiezilor noastre se stinseră, și oamenii și grădinile pline de rod ce trebuiau culese, nu mai cădeau în somn.

   În vacanța de iarnă, Tica mi se lăudă, mândră nevoie mare, cu un prieten, electrician, de 23 de ani!…

Published in: on 13 Septembrie 2012 at 10:38 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/09/13/proza-lucian-pop-amiaza-perfecta/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 comentariiLasă un comentariu

  1. Dragă domnule, Lucian Pop, cred că sunteți cel mai productiv scriitor de pe acest blog. Chiar dacă nu scriu întotdeauna câteva rânduri, să știți că vă citesc cu plăcere și vă urmăresc aparițiile literare cu interes.
    Vă doresc succes. Cu simpatie. Elena Cesar von Sachse

  2. N-am mai citit de mult pe-aici. Reconfortant…

  3. Foarte frumos, fluid şi de atmosferă fragment.Am reţinut numele, sper să găsesc şi cartea prin Bucureşti.

  4. Vă mulţumesc, dacă omul trăieşte cu speranţe, cu siguranţă, un scriitor are nevoie din când în când de cuvinte asemănătoare celor spuse de dmneavoastră.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: