Proză: Leon Iosif GRAPINI: Șase mii de capete de vită (3)

(urmare)

… femeia priveşte spre uşă, în gol, stând rezemată cu spatele de tejghea, încă nu se dă dusă, aşteaptă, poate, pe cârciumar, poate, continuarea discuţiei despre universuri, despre fante şi bucle temporale în a căror existenţă crede fără rezerve, din când în când întoarce capul spre tânăr, îi zâmbeşte scurt şi dulce, apoi revine cu mintea şi cu ochii în locurile de dinainte, doar afaceristul pare posomorât şi agasat, ţinându-şi coatele pe masă şi căutătura îndreptată spre gâtlejul lung al carafei, se gândeşte, aşa e, şi la amiază, când i-a spus că pezevenghiul de la finanţe s-a mutat de pe strada lor, cârciumarul i-a tras cu ochiul, dându-i de înţeles că vorbele sunt doar pentru urechile celor doi şoferi intraţi la o ţuică, însă el nu s-a prins, a crezut că are omul un tic nervos, acum e limpede ca bună ziua, chiar dacă a negat cu vorba, prin gest a confirmat spusele tinerei doamne, nu-i nimic, după ce-şi pune burta la cale, îl mai calcă o dată pe finanţist, şi nu-şi ia degetul de pe sonerie până nu-i deschide cineva sau până nu se aprinde casa, din două, una, mama lui de hoţ, să-i ia banii, trei milioane, vă daţi seama ce sumă, şi să-l poarte pe drumuri, el trebuia să fie mâine-seară la graniţă, şase mii de capete de vite, numai una şi una, le luceşte părul de grase ce sunt, patruzeci de milioane pierde dacă, dar farfuria aşezată cu zgomot pe masă şi clinchetul tacâmurilor îl readuc cu picioarele pe pământ. Femeia a părăsit încăperea, nu a băgat de seamă când s-a retras, au rămas muncitorii, domnişorul, el şi cârciumarul, acesta din urmă, trăgându-şi piciorul drept după el, se îndreaptă spre masa celor trei, Vă mai aduc una, Da, încă una şi gata, comandă tânărul, care, în ciuda vârstei, afaceristului îi pare a fi şef peste ceilalţi doi, sau e o simplă impresie, curajul lui de a face prinsoare cu el şi pariul câştigat îl îndreptăţesc să vorbească în numele muncitorilor, să fie guraliv, vesel şi darnic, îşi permite, a făcut dintr-un foc, fără să mişte un deget, câteva bancnote, contravaloarea unei damigene de ţuică, până a-i vorbi de universuri şi de fanta dintre ele, chit că a observat că-l ia peste picior, l-a crezut pământean, om de încredere, acum, când s-a dat în stambă cu ştiinţa lui, se dovedeşte a fi aerian, filfizon, auzi acolo, fantă deci, păi dacă era o fantă prin care să poată trece s-ar fi dus la mamă-sa, Dumnezeu s-o ierte, ori la tatăl său, că şi el s-a grăbit a pleca la cele veşnice, să-i întrebe cum e pe acolo, nu într-un buncăr cu trei ciudaţi, ce mai, sunt duşi cu pluta toţi, nebuni, nu alta. Odată farfuria golită, străinul îşi şterge cu batista colţurile gurii şi fruntea, se lasă pe spate, ia paharul plin şi-l răstoarnă cu plăcere pe gâtlej, nu înainte de a-şi clăti gura, se ridică leneş de la masă, mâncarea şi băutura i-au căzut bine, dar parcă l-au moleşit, Eu am treabă, se adresează cu voce ridicată cârciumarului, plec, o iau spre casa stimabilului, tot îl găsesc, de nu ne mai vedem, deşi nu-i exclus să dorm la noapte în mansarda ta, eu îţi mulţumesc de ospitalitate, ţine aici, păstrează restul, e plăcerea mea, şi lipeşte cu zgomot trei bancnote pe tăblia tejghelei, apoi îi strânge mâna, ostentativ, spre a-i stârni regrete după un asemenea client, şi se apropie de uşă, dar se opreşte şi coteşte spre masa celor trei, dă mâna cu ei, pe a tânărului i-o reţine în palma sa lată până termină ce are de-i spus, Tinere domn, las-o mai moale cu universurile astea, până una, alta îl ştim pe ăsta, în care ne chinuim a ne învârti cu rost, ce vezi şi ce auzi cu ochii şi cu urechile tale e sfânt, încolo, doar snoave şi poveşti de adormit copiii, altfel te văd de ispravă, om de viitor, să auzim de bine, şi iese pe uşă, prinzând din zbor replica tânărului, fără a-i stârni reacţii, Basme de adormit nu copiii, ci oameni maturi dumneata povesteşti.

            În aer pluteşte acelaşi miros de trandafir sălbatic, de fum şi de moloz, cu toate că lumina dă a se împuţina, iar soarele a şters-o de pe întinderea cerului, lăsând în urmă aceiaşi nori rebeli şi nehotărâţi, căldura de mai se simte încă, un vânticel călduţ stârneşte uşor praful grămezilor uriaşe de moloz, strada, cu unele dintre clădiri încă în picioare şi cu altele îngenunchiate sau culcate la pământ de exploziile trecute, e pustie, nu se vede ţipenie de om în lungul ei, doar dincolo de dărâmături, doi câini bine hrăniţi, semn că printre gunoaie au ce găsi pentru a-şi potoli foamea, muşină cu dezinteres, mai mult din instinct, locurile unor foste bucătării, în depărtare, ca într-un vis, se aud roţile tramvaiului, dovada clară că linia nu a fost aruncată în aer. Bărbatul îşi îndeasă pălăria pe cap, încântat să audă, deşi abia desluşit, uruitul roţilor pe şine, după va da ochii cu specialistul în finanţe, şi în escrocherii, sau cu cineva din familie, se va îndrepta spre strada cu grădini, iar de acolo, spre linia de tramvai, dacă are tren sau autobuz dimineaţă va fi acasă, până în oraşul său nu sunt mai mult de o sută cincizeci de kilometri, plecarea la graniţă a ratat-o, asta numai dacă pezevenghiul de finanţist nu-i va face surpriza să-i fi obţinut aprobarea, însă nu-şi face nici cea mai vagă speranţă, de era rezolvată problema nu fugea din calea lui. O ia spre locuinţa funcţionarului din minister, acum s-a mai calmat, nu mai explodează de agresivitate, totuşi e hotărât să nu plece de lângă sonerie până când cineva nu-şi arată faţa. Nu apucă să facă nici treizeci de paşi că, privind în susul străzii, zăreşte o persoană venind spre el, deşi e departe, după alură, o recunoaşte cu destulă uşurinţă, străinul, tremurând de plăcere şi de nerăbdare, vrea să alerge spre ea, dar se răzgândeşte brusc şi, sprinten şi vesel, face la stânga-mprejur, o ia la fugă, parcurgând în câteva clipe distanţa scurtă ce-l desparte de cârciumă, întră valvârtej înăuntru, măsoară cu paşi mari şi îndesaţi încăperea şi se aruncă pe scaunul părăsit cu puţin timp în urmă, Ei, acu să vă văd, se adresează radiind de fericire celor patru bărbaţi, care, contrariaţi de intrarea intempestivă a acestuia, nu-şi dezlipesc ochii de pe faţa lui îmbujorată de vin şi de bucurie, aşteptând explicaţii. Parte din ele vin, Staţi, staţi, acu să vă văd, şi pe tine, tinere, sunt curios ce vei face când fanta aia îţi va da cu tifla în nas, Bine, domnul, dar explică-te, zi ceva, nu ne ţine ca pe jar, Răbdare, niţică răbdare, răspunde acesta privind când la ei, când la uşa de la intrare, apoi, brusc, fulgerat de un gând potrivnic lui, se ridică dintr-odată, fără veste, aleargă spre uşă şi, lăsând-o deschisă, iese în stradă, da, se linişteşte, persoana vine la birt, nu are unde se duce, în acea parte a străzii cârciuma e singura clădire neafectată de explozii, revine înăuntru, împingând uşa în urma sa, apăsând cu migală, ca într-un joc de copii, pe clanţă şi închizând-o tacticos, se reaşează pe scaun, relaxat, cu ochii arzând de emoţie, îndreptaţi spre intrare. Cârciumarul şi ceilalţi clienţi se privesc uluiţi, toţi odată şi pe rând, doi câte doi, întorcându-şi capul când la stânga, când la dreapta, dar şi spre uşă, pe care, au înţeles bine, urmează să intre cineva, o persoană a cărei prezenţă îl bucură nespus pe bărbatul cu pălărie. Uşa se dă în lături şi în cadrul ei îşi face apariţia un bătrânel scund, cu o figură demnă, demnitatea fiindu-i conferită de faţa încă plăcută, senină, şi de părul bogat, aproape alb, Bună ziua la toată lumea, salută nou-venitul, înclinându-şi capul, şi se duce spre tejghea, în faţa căreia cârciumarul, înlemnit, cu ochii bulbucaţi şi cu gura deschisă, îl face pe bătrân să exclame, Dar ce te-a înmărmurit în aşa hal. Cei doi muncitori în salopetă albastră privesc năuciţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor că persoana tocmai intrată se află aici, lângă ei, în faţa lor, în carne şi oase, tânărul, cu un zâmbet sinistru îngheţat pe buze, îl urmăreşte pe bătrân, întreaga lui făptură, albă ca varul, exprimând o spaimă soră cu moartea, numai afaceristul, cuprins de un entuziasm nemărginit, priveşte când la unul, când la altul, bucurându-se de groaza ce le-a cuprins chipurile, în cele din urmă sparge tăcerea cu vorba lui apăsată, bolovănoasă, dar extrem de veselă, Hai, meştere, serveşte-l pe domnul judecător cu un vin, o ţuică, sau un coniac, o fi având gusturi alese, hei, meştere, cu tine vorbesc, trezeşte-te. Cârciumarul îşi revine din perplexitate şi face o mişcare ca şi cum ar vrea să o ia la sănătoasa, dar trece în spatele tejghelei, târându-şi piciorul bolnav, şi aşteaptă comanda bătrânului, O sticlă cu vin, da, însă pentru acasă, Hei, tinere, şefule, zbiară fericitul client, cum e cu fanta, ia zi, şi cu universurile, de ce nu-l întrebi pe domnul judecător cum e să te plimbi pe stradă mort, cuvinte la care bătrânul se întoarce spre el, aruncându-i o uitătură intrigată, aspră şi mustrătoare, Stimabile domn, continuă străinul cu voce scăzută, molcomă, ai greşit adresa, nu la mine trebuie să te uiţi cu dojană şi cu asprime, ci la ceilalţi, eu le-am zis că eşti bine-mersi, cum se spune, ei însă au susţinut sus şi tare că-ţi dormi somnul de veci în cimitir de mai bine o lună. E rândul bătrânului să-şi arate uluirea, Domnule, se adresează cârciumarului, vreau urgent o explicaţie, acesta din urmă continuă să caute o hârtie pentru a împacheta sticla, o hârtie pe care, deşi aflată sub nasul lui, nu reuşeşte să o găsească…

(va urma)

Published in: on 29 Ianuarie 2012 at 10:57 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2012/01/29/proza-leon-iosif-grapini-sase-mii-de-capete-de-vita-3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: