Proză: Leon Iosif GRAPINI: Între două limanuri (2)

(urmare)

 

Doamna scutură din clopoţel, cerând să vină nursa cu copilul, e deja ora unsprezece, poate începe plimbarea zilnică obişnuită, dar, înainte de asta, ea are obligaţia maternă de a-şi vedea odrasla, dacă e hrănită, dacă e îmboldorită corespunzător, dacă starea sănătăţii îi permite ieşirea la aer, dar, mai ales, dacă doica e îmbrăcată cuviincios, elegant chiar, pentru a nu da motive de comentarii şi de bârfe la adresa familiei şi a casei sale. Ca soţie de industriaş autohton de prima mână nu-şi poate permite derogări de la conduită şi încălcări de etichetă. Bona apare ducând în braţe un văiug de păturele şi volănaşe albe din care abia de se ghiceşte căpşorul mic, rozaliu şi fără păr al bebeluşului. A mâncat astăzi, întreabă stăpâna, aranjând boneţica micuţului, Da, aproape toată păpiţa, răspunde tânăra nursă, încântată să-i dea o veste bună, A plâns, Puţin, încă îl mai supără dinţii, după ce i-au ieşit cei patru pare mai liniştit, cred că şi soluţia de gingii a făcut minuni, Vezi, ai grijă, în primul rând de copil, apoi de cărucior, îi spune doamna cu glas ferm, afişând o mină superioară, de stăpână, Aşa voi face, încuviinţează dădaca plecându-şi privirea, semn de supunere, dar şi de recunoaştere a unei greşeli pe care nu o poate uita şi care i-a zdruncinat în mod serios statutul de nursă atotştiutoare şi experimentată obţinut în ani grei de muncă.

Afară e un soare văratic, blând, de câteva zile căldura înăbuşitoare ce a pus stăpânire pe oraş şi-a retras aripile sufocante, lăsând loc unui aer cald şi plăcut să stăpânească împrejurul, pare mai mult o primăvară târzie, de sfârşit de mai, decât o vară în luna lui cuptor.

Nursa, împingând alene căruciorul, se îndreaptă spre parcul mare, aflat la nici două sute de metri de locuinţa stăpânilor ei, va lenevi sau va croşeta pe o bancă, în vreme ce puişorul îşi va dormi somnul în aer liber, întremându-se şi câştigând tărie în plămânii micuţi şi firavi. Ajunsă pe aleea principală, străjuită de castani bătrâni, cu coroana bogată şi verde, se alătură altor bone ce îşi plimbă cărucioarele cu odraslele aflate în grijă, fără însă a intra în vorbă cu ele, salută scurt şi îşi vede mai departe de promenadă. O coteşte la dreapta, pe o alee secundară, ale cărei bănci de lemn, înşirate din loc în loc, pe margini, sunt mai mult goale. De când cu acel incident, evită aleea şi locul cu pricina, banca pe care, pentru câteva clipe, şi-a pierdut memoria. Se opreşte, se aşază pe una dintre ele, trăgând căruciorul aproape, deschide sacoşa de rafie, scoate andrelele şi începe să croşeteze, din căruţ nu vine niciun scâncet, niciun foşnet, o fi adormit micuţul, se ridică să verifice şi constată că a intuit bine. În timp ce mâinile i se mişcă harnice, mintea îi zboară aiurea, la zilele trecute, când s-a întors acasă cu plodul în braţe, fără cărucior, ba chiar mai departe, tocmai la copilăria sa. Aerul cald, vânticelul ce clatină lin frunzele mari ale castanilor, umbrele unduitoare ce se preling pe iarba dintre alei şi lumina strecurată prin coroanele îmbrăţişate ale arborilor o fac să se simtă ca acasă, în acel fund de lume din creierii munţilor, şi se vede în grădina popii, o copilă mică, pipernicită, abia trecută de şapte ani, împingând cu mânuţa ei cât un puişor de găină leagănul în care dormea întâiul născut al preotului. Aşa a început cariera şi viaţa ei de nursă, nu a apucat bine a înţelege ce-i cu lumea asta, că mamă-sa a dat-o slujnică, e drept, în afară de a avea grijă de pruncii părintelui, că, până la urmă, s-au perindat prin leagăn şi prin braţele sale nici mai mult, nici mai puţin de şase, mai îndeplinea mici lucrări pe lângă casă, aducea un braţ de lemne, o găletuşă cu apă de la pompă, plivea un strat aşezată pe un scăunel minuscul, rânduia vesela şi paharele în podişor sau pe etajeră după ce femeia în casă le spăla cu cenuşă într-o oală mare, destinată acestui scop, şi le clătea în trei rânduri de apă, culegea merele şi prunele căzute din pomi, le transporta în şorţuleţ la şură şi le vărsa în coşul cu fructe pentru animale, toate acestea, cât şi altele nu mai puţin folositoare, numai dacă bebeluşii dormeau sau îşi vedeau de jocuri în leagăn. Cum creştea unul şi se alătura gloatei de puradei zburdalnici şi gălăgioşi de pe uliţă, cum apărea altul în leagăn, preoteasa considerând de datoria ei să-i aducă pe lume părintelui urmaşi, doar pentru asta a făcut-o Dumnezeu pe femeie, o auzea spunând, să se înmulţească şi să dea viaţă micilor făpturi, moştenitori ai averii preoţeşti, că de împărţit la mai mulţi era de unde, ea, cu gândul la joacă şi la râsetele zglobii ale copiilor, împingea şi trăgea leagănul cu următorul născut. Când ultimul dintre cei şase prunci a ieşit din penele rele, a fost mutată într-un orăşel de munte la un cumnat de-al părintelui, căruia soţia i-a făcut bucuria de a-i dărui un băieţel frumos şi dolofan asemeni lui, noroc că l-a bucurat numai de două ori, altfel ar fi petrecut în casa lor ani buni la rând. Acolo se stingea de dorul după grădina popii, după plăcintele preotesei şi după zgâmboii pe care i-a îndrăgit, dar noii stăpâni erau mult mai înţelegători, sufletişti, o considerau copila lor cea mare, au învăţat-o să scrie şi să citească, o îndeletnicire plăcută ei, dar şi să coase şi să împletească, lucrul de mână nefiindu-i pe gust, însă au obligat-o să-l deprindă, cum, la fel, tot cu de-a sila, şi-a însuşit meşteşugul de a descoperi şi de a trata boli neînsemnate ale copiilor, în casa noilor stăpâni a crescut mare şi dodoloaţă, s-a împlinit ca un fruct mai să dea în pârg, numai că îi lipseau bucuriile copilăriei din bătătura preotului şi libertatea mai mare de acolo, la noii stăpâni programul era strict, sever, mesele se luau la ore regulate, şi ale celor mici, şi ale celor mari, plozii trebuiau îmbăiaţi zilnic, înfăşaţi şi primeniţi la ceasuri anumite din zi, dar bunătatea domnilor în slujba cărora s-a pus compensa greutăţile şi dorurile. Când nevasta cumnatului a isprăvit cu făcutul de copii, doi fiind, conform regulilor din familiile orăşeneşti, numărul cel mai potrivit, au trimis-o unui amic însurat nu de multă vreme, când s-a născut odorul moaşă a fost ea însăşi, deja avea cunoştinţe şi pricepere în acest sens, apoi a defilat prin alte patru oraşe, ca să ajungă în capitală, la stăpânii ei de astăzi, şi să devină o tânără nursă, de douăzeci şi cinci de ani, din al cărei portofoliu de competenţe nu lipsea nimic din ceea ce ţine de cunoştinţe şi practică în domeniu, lipsea însă din viaţa ei iubirea adevărată, i s-au perindat prin braţe copii după copii, a trecut de la o familie la alta, dintr-un oraş în altul fără să aibă parte de o întâmplare, de o ademenire, de un păcat ce i-ar fi putut înflăcăra inima şi i-ar fi înfrumuseţat amintirile.

Se trezeşte din visare, priveşte în stânga şi în dreapta, pe bănci se mai află lume, îndeosebi tineri îndrăgostiţi, cuprinşi, sărutându-se fără jenă, sau bătrâni ieşiţi să-şi dezmorţească picioarele şi să-şi încălzească oasele la soare. E vremea să o ia îndărăt, copilul, înfofolit în plăpumioare şi păturele, încă doarme, aerul văratic i-a prins bine. Verifică dacă e cu adevărat îngropat în noianul de pânzeturi şi împinge căruciorul pe alee. Deodată, privind la doi tineri ce trec înlănţuiţi cu braţele, îi vine în minte incidentul de acum două luni, nu înţelege nici în această clipă cum a fost posibilă una ca asta, s-a ridicat de pe bancă, a luat bebeluşul în braţe şi s-a întors acasă lăsând căruciorul pe alee, ca să fie ridicat, la ordinul stăpânului, mai târziu, direct de la comisariat. Câteva zile a avut de furcă şi cu întrebările doamnei, tăioase şi necruţătoare, şi cu privirile mustrătoare ale domnului, a trebuit să treacă două luni ca povestea să se uite, nu pe deplin totuşi, deşi nu le-a mai dat apă la moară, nici măcar cu un gest banal, chiar şi astăzi stăpâna îi dă de înţeles că nu i-a ieşit cu totul din minte întâmplarea bizară, dovadă fiind insistenţa ei în a-i aminti zi de zi, când iese la plimbare cu micuţa progenitură, să aibă grijă de copil, dar şi de cărucior.

 (va urma)