(urmare)
… Stimabile domn, intervine fericitul momentului, o explicaţie, dacă vrei, are tânărul de acolo, el a citit multe, despre universuri paralele, despre fante şi bucle în timp, despre câte-n lună şi-n stele, dacă doreşti, mai bine ca el nu te lămureşte nimeni, ia zi-i, şefule, ce-i cu fanta şi cu toate bazaconiile tale. Domnule, insistă vârstnicul privind insistent la proprietarul localului, căruia, de jenă şi de spaimă, îi venea să se bage în pământ, ce se întâmplă la dumneata în cârciumă, Se întâmplă ceea ce auziţi, îngaimă acesta, venindu-şi întrucâtva în fire, ah, iată hârtia, e în faţa mea, şi eu nu o vedeam, Lasă hârtia, intervine afaceristul, spune-i ce mi-ai spus mie, cum a murit şi cum l-au îngropat pe el, dar şi pe madam şi pe servitoare, Ce madam, întreabă stupefiat bătrânelul, şi ce servitoare, Cea la care ai stat în chirie, îl lămureşte străinul, Dar dumneata cine eşti, găseşte de cuviinţă judecătorul să se adreseze şi altei persoane, nu doar cârciumarului, Cum, sare tânărul, agăţându-se de întrebarea bătrânului ca de-o creangă salvatoare de la înec, nu-l cunoşti, Ar trebui să-l cunosc, El zice că da, Nu l-am văzut în viaţa mea pe acest domn turbulent, al cărui entuziasm nu numai că nu-l înţeleg, dar, o spun cu scuzele de rigoare, mă şi irită, Ştiam eu, vezi, domnul, se adresează tânărul bărbatului cu pălărie, care, puţin dezumflat, bate în retragere, dumneata l-ai văzut, însă domnul judecător nu te cunoaşte, pentru că nu te-a văzut, exact ce spuneam, Dacă-i exact ce spuneai, prinde acesta din nou curaj şi contraatacă în forţă, acum în ce fel de fantă ne aflăm, Domnilor, se întoarce cu faţa spre sală bătrânul, nu părăsesc încăperea până nu mi se explică despre ce discutaţi şi ce se întâmplă, Atunci, stimabile domn, dacă tot văd că preferi vinul ca şi mine, ia te rog loc la masa mea, meştere, fac cinste, cu vin şi cu ţuică, uite, tinere şef, un rând de tărie de la mine, om de încredere şi de viitor. Judecătorul ia loc, dar la o masă alăturată, cârciumarul îi aduce un pahar, îl umple cu vin, turnând dintr-o nouă carafă, apoi aşază carafa pe masa străinului, muncitorilor uitând să le servească ţuica promisă de acesta.
Au urmat explicaţiile cerute de vârstnicul client, unele au fost oferite de către cârciumar, altele de către tânăr, cele mai multe fiind date de către străin, muncitorii, singurii care nu au participat la discuţii, cu toate că şi-au revenit din stupoare, au preferat să tacă şi să asculte. Şi atunci, vă întreb, domnule judecător, i se adresează tânărul, dumneavoastră cum vă explicaţi toate acestea, Naiba să mă ia dacă ştiu, răspunde bătrânul, renunţând la formalism şi la etichetă, ce ştiu însă e că sunt viu ca voi toţi, de ce nu l-am văzut pe dumnealui în adăpost, iarăşi nu am de ştire, poate eram concentrat asupra discuţiei cu madam, oricum, îmi amintesc bine, eram extrem de nervos, voia să mă dea afară, că nu i-am plătit chiria pe ultima lună, aşa că e posibil să nu-l fi observat din cauza nervilor şi a concentrării pe disputa cu madam, Şi v-a dat afară, întreabă partenerul de dialog, zâmbind ironic şi aşteptând un răspuns previzibil, convenabil teoriei sale, Poate că m-ar fi dat, dar de unde, casa a căzut sub bombe. Nu, nu acest răspuns aştepta junele, ceea ce aude îi încurcă şi mai tare supoziţiile, Deci nu locuiţi la numărul şaptezeci şi patru, la casa mare cu grilaj, insistă acesta sperând în continuare să afle ceea ce-şi doreşte, Tinere domn, am înţeles din toate explicaţiile primite că ai lucrat acolo o săptămână întreagă la curăţarea străzii, cum poţi să-mi adresezi o asemenea întrebare, fără numai dacă ai cumva impresia că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, casa mare cu grilaj nu mai există, o ştii dumneata, o ştiu eu, o ştie toată lumea, Vă cer scuze, sincer, Eu, îl întrerupe bătrânul, locuiesc într-o mansardă la capătul dinspre apus al străzii cu grădini, şi, ca să elimin din start şi alte nedumeriri, până astăzi nu m-aţi văzut pe aici deoarece am fost plecat la băi, nu veneam nici astăzi dacă nu mi s-ar fi făcut dor de amicul meu, cârciumarul, am venit din acest motiv, nu pentru vin, până la localul ăsta sunt atâtea altele în drum, Şi madam cu servitoarea, întreabă crâşmarul, Ce-i cu ele, Unde locuiesc, Am înţeles de la un fost coleg de breaslă că undeva în centru, la o soră de-a lui madam, şi că ar urma să se mute la casa ei de la ţară, dacă nu cumva sunt mutate, posibil, n-am mai auzit de ele, Şi poveştile oamenilor de pe stradă cum că aţi murit în bombardament, intervine cu insistenţă adeptul teoriei universurilor paralele, Bine ai spus, poveşti, ce să zic, răutăţi, invidii, ofuscări, ce mai, baliverne pentru impresie şi epatare, Ceva totuşi nu se leagă, perseverează tânărul muncitor, Anume, se arată bătrânul a nu înţelege, Nu ştiu ce să zic, pare a fi un vis, un vis din care ne vom trezi, nu mă îndoiesc de asta, dar poate numai unii dintre noi, Tinere domn, viaţa întreagă e un vis, Probabil în acest moment, într-un alt spaţiu şi alt timp, alţii, dar tot noi, trăiesc fără a şti de existenţa noastră, sau ştiutori, poate tot într-o cârciumă, poate chiar în acest loc, Ştii ceva, îi sare ţandăra bărbatului cu pălărie, ia mai las-o moartă cu universurile tale, dacă ele există sunt numai în capul tău, la câtă ţuică ai băut nu două universuri, ci o mie se învârt în mintea ta, dacă o mai ţii mult aşa te scot de la inimă şi-ţi retrag statutul de om de viitor, ia mai bine ieşi tu pe fanta uşii afară, trage o gură, două de aer curat în piept şi revino, poate astfel reuşeşti să te cobori şi tu printre noi, că prea eşti cu capul în nori şi cu judecata fixată pe drăcovenii citite prin cine ştie ce cărţi cu aiureli, meştere, ia fă lampă, că nu ne mai vedem unii pe alţii, s-a lăsat înserarea. Cârciumarul apasă întrerupătorul aflat pe peretele din spatele tejghelei, în stânga uscătorului de pahare, aprinzând un bec mic, bolnav, spânzurat de tavan. Noi mai stăm, întreabă unul dintre muncitorii cu salopeta albastră pe tânăr, confirmând astfel supoziţia omului de afaceri că junele e şeful echipei, Mai bem un rând şi o luăm din loc, Meştere, mai adu-mi şi mie vin, dar numai un pahar, că de mai beau încă o carafă mă apuc şi eu de teorii idioate, zice clientul din provincie, apoi, către bătrân, stimabile domn, chiar nicio înghiţitură, Nu, mulţumesc, de altfel e vremea s-o iau către casă, Mai am timp, meştere, să ajung la tren, La ce tren, intervine judecătorul, calea ferată a fost aruncată în aer, Ce ţi-am zis, omule, sare cu reproş bărbatul asupra cârciumarului, de parcă acesta ar fi bombardat gara, acum ce mă fac, Dacă nu vrei să rămâi la mine, sau la un hotel, ai cursă în jur de doişpe noaptea, încearcă să-l îmbuneze proprietarul birtului, Ce cursă, se arată atotştiutor judecătorul, poate mâine-dimineaţă, autobuzele de noaptea s-au scos de mult, de când cu restricţiile astea, eu, în locul dumitale, nu mi-aş mai obosi picioarele până la un hotel, mansarda amicului meu, o ştiu, e la fel de curată şi de primitoare, De acord, încuviinţează omul de afaceri.
Discuţia este întreruptă de zgomote venite din stradă prin geamul bătut în scânduri, un huruit de maşină grea, glasuri răstite, milităreşti, ţipetele unui copil, strigătele înăbuşite ale unei femei, vociferări, lătrat de câine. Nedumeriţi, bărbaţii din cârciumă se întreabă din priviri unul pe altul ce poate fi, tânărul dă păhărelul de ţuică peste cap, se ridică de pe scaun, hotărât să iasă afară spre a vedea ce se întâmplă, mişcarea lui fiind însoţită de cea a străinului, animat de acelaşi gând, dar nu apucă niciunul să facă nici măcar un pas, că uşa cârciumii se deschide dintr-odată, cu un gest nervos, de mugesc ţâţânile, şi în deschizătura ei se iveşte un soldat înalt, voinic şi frumos la chip, îmbrăcat într-o uniformă neagră, lucioasă, cu pantaloni mulaţi pe picior, cu centură cu diagonală, bonetă pe cap şi cu cizme ofiţereşti, unse şi lustruite de îţi iau ochii, poartă în mâini o armă cu pat rabatabil, scurtă şi brunată, a cărei curea de piele stă întinsă peste umărul său drept, îi priveşte tăios, pătrunzător, şi le ordonă cu voce severă şi răstită, Afară. Cum cei din încăpere, luaţi prin surprindere şi speriaţi, nu reacţionează, soldatul îndreaptă arma spre bătrân şi repetă, Afară, aveţi două minute să îmbarcaţi. Încă buimaci, oamenii, sub ameninţarea armei, îmbrâncindu-se, ies în graba cea mai mare din încăpere, ostaşul, fără a închide uşa în urma sa, îi zoreşte, Hai, hai, cine depăşeşte două minute primeşte un glonţ în scăfârlie. În stradă, la vreo cincizeci de metri de cârciumă, aproape de casa funcţionarului de la finanţe, staţionează un camion uriaş, de culoare închisă, un fel de salon de campanie, în spatele căruia, vreo zece, cincisprezece persoane, bărbaţi, femei şi un copil, sunt zorite de trei militari să urce sus, de o parte şi de alta a cabinei, cu faţa la trotuarul străzii, stau de veche două santinele, cu arma la şold, împietrite în poziţia drepţi, în cabină, şoferul, soldat şi el, şi un alt militar, posibil subofiţer, lumina puţină nu permite a se stinge felul treselor, în spatele camionului aşteaptă un automobil negru, în care nu se zăreşte a fi decât şoferul, Hai, hai, mai repede, că timpul ne presează, se aude iarăşi vocea nervoasă, imperativă, a soldatului din cârciumă. Primii din micul grup împins de la spate sunt cei doi muncitori, urmaţi de tânăr şi de străin ce aleargă umăr la umăr, îi urmează bătrânul, întregitorul formaţiei fiind cârciumarul, ce ţine aproape cu dificultate din pricina piciorului bolnav, soldatul, cu ţeava armei proptită în spatele acestuia, îl impulsionează spre a nu rămâne în urmă. Omul din provincie, ajuns în dreptul camionului, îşi aruncă privirea la ferestrele mici şi pătrate, înşiruite în lungul salonului, şi distinge în lumina palidă a uneia dintre ele două chipuri, le recunoaşte cu surprindere, e madam şi servitoarea, însă nu se poate concentra asupra acestei descoperiri că bătrânul, îmboldit din spate, îl împinge spre oamenii îngrămădiţi la îmbarcare. Îmbrânceli, comenzi ale soldaţilor, vociferări, scâncetele copilului, plânsul mamei, nimeni alta decât tânăra doamnă cu sifonul, şi, surpriză, printre capetele a două femei, străinul îl zăreşte pe finanţist, el este, cu mustaţă, tuns scurt, purtând ochelari de vedere, doar pălăria îi lipseşte, o fi pierdut-o în alergătură sau nu o fi avut timp să şi-o pună, cel zărit, pentru o clipă, îşi aruncă ochii în direcţia lui, privirile li se încrucişează, ascuţite ale unuia, rugătoare ale celuilalt. Dar nu de finanţist are el vreme acum, un gând nu-i dă pace încă de la ieşirea din cârciumă, trebuie să le spună militarilor că el nu-i de pe această stradă, nici măcar din capitală nu-i, e dintr-un oraş de provincie, nu înţelege ce se întâmplă, de ce-i adună şi unde-i duc, poate cei din altă localitate au scăpare, trebuie să afle, dar nu a îndrăznit să le spună, grabă mare, ordine repezite, împinsături, alergătură, însă acum, sosit în spatele camionului, până urcă cei din faţă, câteva clipe tot are spre a-i informa pe militari că el nu-i de loc din capitală, se uită în stânga, în dreapta, cu teamă, e un munte de om, şi totuşi frica îl face mărunt, neînsemnat, inima îi bate de stă să se spargă, îşi adună bruma de curaj, face un pas îndărăt, stârnind curiozitatea tânărului muncitor care-l observă, îşi apropie capul de urechea soldatului cel frumos şi murmură temător, Ştiţi, eu sunt din alt oraş, am venit în vizită, cred că se face o încurcătură cu mine, Treci în rând şi lasă vorba, îl repede soldatul ale cărui priviri scânteiază straniu, înfricoşător, ştiu de unde eşti, dar asta nu mai contează, odată ajunşi la noi toţi trebuie să daţi socoteală, aşa că gura şi îmbarcarea.
În timp ce urcă scara metalică, scurtă, a salonului, bărbatului îi cade pălăria din cap, vrea să o prindă, însă nu reuşeşte, cineva îl înghionteşte din spate, îi vin în minte cuvintele soldatului, oare ce a vrut să spună, se întreabă, apoi, în mod bizar, retrăieşte clipa de linişte de după bombardamentul de astăzi, acea linişte mormântală, şi iar vorbele soldatului îi inundă mintea, în cele din urmă un gând fugar îl face să tresară înspăimântat, soldatul acesta e frumos precum un înger al morţii.
Ovidiupecican's Blog 