Proză: Adrian BUZDUGAN: Povestea aburilor de ceai

     Dintr-un ceainic fin din China, cu sărutul a doi tineri oglindit în tabla roz, prinsă-n foc pe aragaz, lin se ridică un abur și zbură către înalt.

     Mai încolo, înspre nord, cam ca la un milion de pași, o Matrioșă făcea focul să-ncălzească samovarul. De la Moscova venise, cu bagaje încărcat, fiul său ca să-i prezinte, bucuros nevoie mare, viitoarea noră, Lusia. O plăcuse. Ea pe dumneaei și invers, iar acuma, fericită, cu o lacrimă-n obraz, făcea după o rețetă veche, ceai cu mentă și lămâie, două cești ca să le pună pe măsuța din verandă, unde tinerii priveau la toamnă, cap în cap. Aburi aromați și gingași se-nvârtiră ușurel și fuiorul de iubire luă ca țint-un nor pufos.

     Luni în șir dură ca cele două firișoare delicate să se-adune, să se lege… Și căzură ca zăpadă, se topiră în șiraguri, râuri repezi, fluviu rece și apoi doar în ocean, în a apei moleșeală se găsiră, se-nmuiară și se-ncolăciră strâns într-un ghem de bucurie. Asta doar pentru o clipă!… O pereche de delfini plescăind apa în joacă le zbură în aer, sus… și de-acolo plăsmuite de un soare orbitor, iară doi vapori de apă fură, tot pe fugă, călători.

     Alți curenți și alte unde, alte adieri și sufluri îi suciră în văzduh, îi întoarseră, ciocniră, desfăcură, înghontiră și la loc iar îi uniră printre aripi de cocori.

     Se făcuse primăvară când un negru nor din munte, necăjit, puțin răcit, le atinse unda caldă și îi transformă în ploaie. Asta se-ntâmpla deasupra unui templu japonez, mărginit ca-ntr-o poveste de-o livadă de cireși. Lângă templu-o jună brună și un tinerel cochet se-ndemnau să iasă-n fugă pe alee, înspre sat.

     De pe streașina îngustă, două picături din abur nu prea iute pieritor se grăbesc înspre pământ. Cel mai mare strop de-aromă îi căzu în ceafă lui, i se duse jos pe șiră și-l opri cutremurat. Cea de-a doua picătură, delicată ca un crin, îi căzu pe frunte ei și-i stropi fața în zâmbet – cald, curat, făr’ de pereche… Față-n față se priviră. Aburi și arome fine li se prinseră de gene și-i legă cu jurământ. Făr’a le păsa de picuri, prinși de aburul buimac, pașii lin și-i îndreptară printre scumpi cireși în floare înspre sat.  Mână-n mână-ncetișor…

     Înainte ca Moș Ene să te ia în lumea lui, te rog nu uita un lucru: când bei ceaiul cu cei dragi, să deschizi o ferestruică, aburul să se strecoare și să-i farmece pe alții cum mai ieri au fost și-ai tăi!